Jurnalistul Mihai Goţiu lansează astăzi "Afacerea Roşia Montană" – cartea unei generaţii

Mihai Goţiu, jurnalist pe care îl puteţi citi pe Voxpublica şi, din când în când, şi aici, pe TOTB, investighează Afacerea Roşia Montană de peste 11 ani. A realizat sute de interviuri, a făcut numeroase drumuri şi a locuit luni la rând la Roşia Montană. A participat la conferinţe naţionale şi internaţionale pe această temă. A strâns o documentaţie impresionantă despre alte exploatări similare din întreaga lume şi despre metodele înstrăinării resurselor României din ultimele decenii.

 

 

A intrat în posesia unor documente interne ale companiei miniere, corespondenţe diplomatice şi strategii de lobby care indică implicarea unor persoane importante de la Washington, Londra, Bruxelles, Bucureşti şi din conducerea NATO în derularea Afacerii. A urmărit îndeaproape modul în care s-a format, a acţionat şi s-a dezvoltat mişcarea de rezistenţă, fapt care i-a permis să prezică, încă din 2007, că Roşia Montană va deveni cea mai importantă mişcare civică din România şi să indice cu exactitate, cu două luni mai devreme, momentul şi amploarea protestelor din toamna anului 2013.

Pentru articolele legate de subiectul Roşia Montană, Mihai Goţiu a fost premiat de societatea civilă la Green Awards 2011 şi de profesioniştii din presă la Gala SuperScrieri 2012. Acum, jurnalistul lansează cartea „Afacerea Roşia Montană”, rezultatul anilor de documentare şi implicare în tot ce înseamnă acest subiect extrem de complex. Lansarea are loc astăzi, la Cluj-Napoca, de la ora 18:00, la Casinoul din Parcul Central Cluj, unde sunt aşteptaţi toţi cei care doresc să achiziţioneze cartea, să participe la discuţii ori să cunoască autorul şi să afle mai multe detalii, dacă nu le ştiu încă, despre Afacerea Roşia Montană. Cartea este publicată de Editura Tact şi, la lansare, cine doreşte să o cumpere beneficiază de o reducere de 25%. La Bucureşti, cartea va fi lansată vineri, 22 noiembrie, de la ora 18.00, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus. Sâmbătă, 23 noiembrie, de la ora 10.00, tot la Gaudeamus, va fi proiectat documentarul (scurt-metraj) „Zidurile. Making Of” (realizat tot de Mihai Goţiu), bazat pe distrugerile de patrimoniu de la Roşia Montană cauzate de RMGC şi restaurările iniţiate de ARA. După proiecţia filmului va fi o dezbatere cu tema „Cultura Rezistenţei”, la care sunt invitaţi arhitecţii Ştefan Bâlici şi Virgil Apostol. Tot sâmbătă, 23 noiembrie, de la ora 19.00, la Dianei Patru, va fi organizată o nouă proiecţie cu filmul, urmată de o dezbatere. Pe 1 Decembrie, Mihai Goţiu va fi prezent cu cartea şi filmul la Alba Iulia.

 

 

Vă prezentăm, mai jos, în avanpremieră, un fragment din cartea „Afacerea Roşia Montană” de Mihai Goţiu, la alegerea autorului:

 

Roşia Montană. Distrugerea unei comunităţi

de Mihai Goţiu

 

Un sat rupt în două

O parte a efectelor documentate şi apoi teoretizate de studiile lui Michael M. Cernea au fost vizibile în Roşia Montană încă de la începutul anilor 2000. Traumele psihice şi dezarticularea comunităţii au fost lucrurile pe care le-am observat de la primele vizite în localitate, în 2002. La acea dată, comunitatea era deja divizată între cei care pleacă şi cei care rămân, cei dispuşi să-şi vândă proprităţile şi cei care intenţionau să şi le apere. Pro şi contra, cu menţiunea că această diferenţiere între pro şi contra e una convenţională, raportată la proiectul RMGC (o raportare la dreptul de proprietate al localnicilor, la respectarea legilor în vigoare – chiar şi aşa ambigue şi viciate de diferite interese cum sunt – schimbă perspectiva legată de cine sunt pro şi cine sunt contra. În august 2002, după ce am urcat pe jos cei 7 km dintre Gura Roşiei şi centrul Roşiei Montane, m-am oprit la o terasă care se afla mai jos de Primărie, cam în dreptul Bisericii Romano-Catolice, o clădire cu dublă funcţiune, magazin alimentar şi cârciumă, acum demolată. Am fost abordat de un localnic, care s-a prezentat ca fiind ”Maiorul”. Înainte de a apuca să pun eu vreo întrebare, m-a interogat direct dacă sunt pro sau contra? În acel moment nu aveam prea multe cunoştinţe despre proiect şi nici nu îmi dădeam seama din ce perspectivă aş putea să fiu pro sau contra. Am aflat şi am fost uluit de la primele amănunte. În Roşia Montană erau magazine şi cârciumi care aveau clienţi pro, şi magazine şi cârciumi pentru cei ”contra”. Rude, prieteni, membri ai aceloraşi familii nu-şi mai vorbeau. Copiii intraseră în conflict cu părinţii, unii fiind adepţi ai vânzării, ceilalţi ai păstrării proprietăţii. Despărţiri, divorţuri, ruperi de prietenii…

Vânzarea-păstrarea proprietăţii erau o sursă şi pentru un puternic conflict interior. Iniţial, Maiorul îmi spunea că el nu-şi va vinde casa. După încă o bere, aducea vorba de o casă dărăpănată, acoperită cu gudron, aflată lângă cârciumă, despre care aflase că se vânduse cu un miliard de lei vechi (aproximativ 30.000 de euro la acea dată – spre comparaţie, pe piaţa imobiliară de atunci, un apartament cu două camere în Cluj se tranzacţiona cu 10-15.000 de euro). Iar Maiorul îşi făcea calcule cât ar putea cere şi obţine pentru casa şi acareturile lui (şi se gândea la o sumă cel puţin dublă). După-amiază, când arşiţa zilei s-a mai domolit, am fost cu Maiorul la coasă, pe un deal în Ţarina. În acel moment, Maiorul afirma ferm că nu va vinde, indiferent de suma pe care o va primi. Iar faptul că făcea fân pentru a avea cu ce să-şi hrănească vaca peste iarnă era un argument în acest sens. A doua zi, însă, Maiorul a mers la târg la Câmpeni şi şi-a vândut vaca. În anii următori, când l-am căutat iar, am aflat că Maiorul şi-a vândut proprietăţile şi s-a mutat din Roşia Montană; casa lui, în care am dormit prima dată la Roşia Montană, şi celelalte acareturi se numără printre cele demolate. Alienarea teribilă, starea permanentă de conflict, atât la nivel individual, cât şi la nivelul comunităţii, era primul lucru care te şoca când ajungeai în Roşia Montană.

Războiul psihologic. Aspectul unei localităţi trecute printr-un conflict armat

La începutul achiziţionării proprietăţilor de către companie (înainte de a exista vreun proiect chiar – primul studiu de prefezabilitate realizat de Independent Mining pentru Gabriel Resources a fost finalizat doar în 2003) protecţia strămutaţilor exista doar la nivel declarativ, totul reducându-se la preţul oferit. De fapt, compania încerca să obţină cât mai multe proprietăţi, într-un timp cât mai scurt, înainte ca opozanţii să se poată organiza, înainte ca localnicii să conştientizeze  pericolul şi să fie informaţi despre efectele reale ale strămutării. Iar pentru a-şi atinge obiectivele, compania a apelat la orice metodă. Casele deja cumpărate şi părăsite de către foştii proprietari erau lăsate în paragină. Câte un geam lăsat ”întâmplător” deschis sau spart, o bucată de acoperiş desprinsă şi nereparată, accelerau procesul de degradare, accentuând impresia de localitate aflată în război, în care singurul lucru bun care ţi-a mai rămas de făcut e să pleci cât mai repede. Într-un mod cinic, RMGC va folosi imaginile cu aceste case în ruină în campaniile publicitare din anii următori, pentru a argumenta cât de necesar ar fi proiectul lor pentru a opri degradarea localităţii.

În negocierile cu localnicii, reprezentanţii companiei lăsau impresia că ar putea fi înşelaţi, că oferă pentru proprietăţile achiziţionate sume mai mari decât valoarea lor. Peste noapte, în Roşia Montană au apărut mici căbănuţe de lemn, pe care RMGC accepta să le răscumpere, oferind sume suplimentare. Se plantau pruni, meri şi nuci pentru a justifica alte sume suplimentare. Am cules mărturii despre ”transhumanţa” acestor puieţi de pomi fructiferi de pe un teren pe altul, înaintea zilelor în care urmau să fie evaluate proprietăţile. Negociatorii companiei se făceau că nu văd toate aceste stratageme, pentru a întări imaginea generozităţii lor şi pentru a genera sentimentul că sumele oferite ar fi foarte mari. În realitate, ceea ce se obţinea în plus erau doar nişte fărâmituri, iar compensaţiile finale s-au dovedit insuficiente pentru cei care au ales strămutarea. Un efect, de asemenea previzibil (detaliat de Michael M. Cernea în studiul său din 1997, ”The Risks and Reconstruction Model for Resettling Displaced Populations”) a fost creşterea preţului proprietăţilor în localităţile din apropierea Roşiei Montane. Afişierul şi uşa Primăriei din Roşia Montană erau ticsite de anunţuri de vânzări de apartamente, case şi terenuri în Abrud, Câmpeni şi alte localităţi din apropiere, până la Zlatna şi Brad. Sumele solicitate le depăşeau pe cele cerute în mari oraşe ale României. A fost un fenomen care i-a afectat pe cei strămutaţi, rămaşi două opţiuni: fie îşi cheltuiau cea mai mare parte a compensaţiei primite, în unele cazuri chiar integral, pentru achiziţionare noii proprietăţi, fie erau obligaţi să se mute în localităţi mult mai îndepărtate de Roşia Montană. Afectaţi au fost însă şi cei aflaţi în zona din apropierea Roşiei Montane, confruntaţi cu creşterea artificială a preţurilor de pe piaţa imobiliară, de unde şi un prim stigmat – bogătanii din Roşia – aplicat celor care se mutau aici şi o reacţie de respingere a acestora. Că nu erau deloc bogătani s-a dovedit în anii următori, când cei strămutaţi, rămaşi fără resurse, au început să-şi vândă noile proprietăţi, la preţuri mult mai mici decât cele cu care le cumpăraseră. Într-o cercetare făcută în anii 2007-2008, am găsit un singur caz dintre cei strămutaţi care nu s-a aruncat să-şi epuizeze rapid banii primiţi pe case, apartamente (supraevaluate) şi maşini, ci şi-a deschis o mică afacere, un studio foto, în Abrud.

Războiul psihologic. Dezbinarea rudelor şi prietenilor

Presiunile psihice făcute pentru achiziţionarea rapidă a cât mai multor proprietăţi din Roşia Montană nu s-au limitat însă la generarea unei false impresii de generozitate, ci şi la alte stratageme. O negociere eşuată cu un membru al unei familii era reluată cu alt membru. Dacă părinţii nu erau dispuşi să vândă, erau convinşi copiii, iar aceştia începeau munca de convingere a părinţilor. Aceeaşi situaţie se aplica şi în cazul soţilor. Un alt lucru de care a profitat compania au fost stările de indiviziune a proprietăţilor moştenite, o situaţie întâlnită frecvent în zonele rurale din România. Când moştenitorii care deţineau părţile mai mari nu vindeau, compania negocia cu cei care deţineau părţi mai mici, oferind sume pe care ceilalţi moştenitori nu le puteau acoperi în cazul în care doreau să-şi exercite dreptul de preemţiune. Un astfel de caz este cel al lui Andrei Gruber, care locuieşte împreună cu fratele lui în casa moştenită de la tatăl lor. Proprietari mai sunt şi mama celor doi şi un frate vitreg, Mihai, dintr-o căsătorie anterioară a tatălui lor, care locuieşte în Bucium. Andrei este unul dintre localnicii care refuză să plece din Roşia Montană şi a amenajat în două camere ale casei părinteşti o pensiune- ”La Gruber”, prima pensiune deschisă oficial în localitate. Compania i-a făcut o ofertă mult supra-evaluată fratelui vitreg, Mihai, (aproximativ 30.000 de euro) pentru partea lui de moştenire şi, în cele din urmă, a cumpărat acea parte. Andrei Gruber mărturiseşte şi despre modul în care compania a profitat de modul ambiguu în care s-au restabilit drepturile de proprietate asupra terenurilor în România după 1990 (inclusiv în Roşia Montană). ”Era o moştenire de la străbunici, pe care tata a refăcut-o după 1990. Pentru că terenurile nu s-au mai acordat exact în acelaşi loc, tata a făcut hârtii după actele vechi şi a reconstituit proprietatea asupra unui teren pentru care am început să plătim impozit la Primărie. Prin 2007, compania a găsit o rudă, avocat pe la Bucureşti, un nepot de-al lui tata, care nu s-a interesat după 90 de teren, nu l-a lucrat şi habar nu avea unde se află. Au cumpărat partea lui, dar, de la Primărie, impozitul vine, în continuare, la noi.”

Războiul psihologic. Cu banii la vedere

Sorin Jurcă, alt localnic care refuză să plece, povesteşte alte amănunte despre modul în care s-a manifestat presiunea psihică pentru a-i convinge pe roşieni să plece: sacii cu bani (o situaţie care este povestită şi de alte surse). E vorba de modul în care s-ar fi făcut plăţile (cu bani gheaţă) pentru cei care îşi vindeau proprietăţile. ”Venea maşina băncii la Casa Albă, unde avea sediul compania, oamenii intrau. Sume care depăşeau un miliard sau două de lei vechi erau plătite cu bancnote de zece şi o sută de lei, puse în saci transparenţi. Când ieşeau, cărau după ei sacii cu bani şi mulţi dintre cei care vedeau asta cădeau pe spate – ce de bani!”. Sorin aminteşte şi cazul unui localnic care iniţial declara că nu va vinde. ”Cu lacrimi în ochi îi îndemna pe oameni să nu-şi vândă proprietăţile, la biserică. După o lună l-am văzut şi pe el ieşind cu sacii cu bani de la companie. Din familia mea am rămas singurul care nu a vândut.”, îşi aminteşte Sorin.

Mai mult, situaţia creată a dus şi la ruperea relaţiilor cu unchiul lui, Andrei Jurcă, devenit, între timp, unul dintre cei mai vocali susţinători locali ai companiei. ”Am fost orfan de tată de la vârsta de 10 luni şi, împreună cu bunica, a avut grijă de mine.” Relaţiile dintre cei doi s-au deteriorat însă iremediabil, după dezbaterile publice legate de proiect, din 2006, când s-au situat pe poziţii total divergente. Conform lui Sorin, în cazul lui Andrei Jurcă, nu banii au fost cel mai important argument să treacă de partea RMGC. ”E medic stomatolog şi avea o situaţia materială bună. L-au momit însă prin faptul că i-au dat importanţă şi l-au promovat. Voia să fie “primul om din Roşia”. Au finanţat ONG-ul Pro Roşia Montană, unde l-au pus preşedinte.” Încercările de reconciliere au dat greş după ce, afirmă Sorin, Andrei Jurcă a continuat să încerce să-l convingă să-şi vândă proprietăţile. În acest sens, i-a sugerat că ar putea deveni o victimă şi că magazinul lui ar putea fi devastat de cei care susţin proiectul. De altfel, într-o anumită perioadă, magazinul a fost supus embargoului pentru angajaţi ai companiei. ”Oamenii erau aţâţaţi împotriva noastră, li se spunea să nu cumpere de la magazinul nostru şi-i puneau într-o situaţie dificilă, pentru că mulţi dintre ei cumpărau de la noi pe datorie. Ca să nu fie văzuţi, veneau să cumpere noaptea.”, îşi aminteşte Sorin.

Războiul psihologic. Abandonarea localnicilor de către autorităţi

Eugen David, preşedintele Asociaţiei ”Alburnus Maior”, apreciază că unul dintre factorii care au dus la divizarea comunităţii şi la demoralizarea unor localnici a fost faptul că autorităţile s-au poziţionat, de la început, de partea companiei, şi astfel nu s-au mai simţit reprezentaţi şi apăraţi. Eugen îşi aminteşte de prima ”informare” despre proiect, care a avut loc în primăvara anului 2000. ”Au fost chemaţi la întâlnirea cu Frank Timiş primarul, directori de la Minvest (fosta companie minieră de stat), lideri de sindicat, popi, şefi din Poliţie, alte oficialităţi, dar nu şi cea mai mare parte a oamenilor. Am aflat despre prezentarea companiei şi ne-am strâns vreo 300 de oameni, care am început să strigăm ”Hoţii! Escrocii!”. Frank Timiş a plecat ascuns într-o maşină. Din sediu a ieşit Valeriu Tabără, care ne-a spus ”Faceţi-vă repede o asociaţie, că altfel ăştia vă mănâncă.” În câteva luni am îndeplinit toate formalităţile şi am înfiinţat ”Alburnus Maior”. Atunci, peste 90% dintre localnici nu voiau să plece. Ăsta a fost, pentru mine, adevăratul referendum. Asta a fost voinţa reală a oamenilor. Apoi compania şi-a pus în mişcare toate metodele pe care le ştia pentru a face oamenii să plece dintr-un teatru de război… Noi, la început, atâta ştiam: să ne spunem cuvântul. Ei erau pregătiţi, cu psihologi, cu manipulatori…”

Problemele comunităţii s-au agravat în doar câţiva ani. Şcoala şi-a restrâns activitatea, iar clădirea veche a intrat într-un proces avansat de degradare. S-a închis şi ultima farmacie din localitate. În mod simbolic, Primăria Roşia Montană funcţiona (şi funcţionează în continuare) într-o clădire care a devenit proprietatea companiei. Între timp, clădirea Primăriei Vechi, ridicată în secolul al XIX-lea, transformată în depozit şi brutărie în perioada comunistă, afectată de un incendiu, se deteriora şi ea. Din 2004 a început şi unul dintre cele mai sinistre fenomene generate de apariţia proiectului: vânzarea morţilor. Mai exact, a mormintelor. În cimitirele localităţii au început exhumările. Compania îşi asumase toate costurile acestor exhumări, precum şi achiziţionarea unor noi morminte în alte zone, nu doar pentru cei exhumaţi, ci şi pentru rudele morţilor, care acceptau târgul. Oamenii mărturisesc că, pe lângă aceste cheltuieli, compania plăteşte şi o sumă de aproximativ 2.000 de euro pentru fiecare mormânt în parte.

Războiul psihologic. Dramele strămutaţilor

Compararea repetată a localităţii Roşia Montană cu un teatru de război are acoperire deplină. Şi, cel puţin în aceeaşi măsură ca sumele plătite de companie pentru cumpărarea proprietăţilor, această stare de permanent conflict, de incertitudine, de vrăjmăşie, a stat la baza deciziilor multor roşieni de a părăsi comuna. Au fost mai fericiţi cei care au vândut şi au plecat? Au fost suficienţi banii primiţi (în aparenţă mult peste ce ar fi putut economisi vreodată) au fost suficienţi pentru o nouă viaţă, lipsită de griji? Sau au reuşit, măcar în parte, să acopere ruperea de locurile natale? Dacă ar fi să ne luăm după declaraţiile oficiale ale reprezentanţilor companiei şi după mesajele publicitare înregistrare cu cei care au plecat, răspunsurile sunt afirmative.

Dincolo însă de propagandă se ascunde o uriaşă durere. În august 2006, în numărul 731 din Formula As, Bogdan Lupescu a publicat un reportaj cutremurător despre suferinţele prin care au trecut cei care au plecat din Roşia Montană, dar care s-au întors acasă, fie doar pentru a se plimba pe uliţele satului, ca Francisc Ciura, întors de la Sibiu, fie pentru a se muta într-un fost grajd transformat în casă, ca bătrâna Silvia Plic, ori, pur şi simplu, pentru a pune definitiv capăt calvarului aici, ca Ladislau Gruber, care s-a spânzurat pe fosta lui proprietate… Nu e de mirare că roşienilor li se părea – după strămutare – că au trăit ”ca în Rai” în comuna lor, în ciuda greutăţilor de tot soiul.

”Ca în Rai” nu s-a trăit vreodată în Roşia Montană, nici în perioada comunistă, nici înainte de al doilea Război Mondial ori la sfârşitul secolului al XIX-lea, vremuri devenite mitice pentru comună. Însă, cu siguranţă, pentru ceea ce s-a întâmplat la începutul mileniului al treilea nu există termen de comparaţie în istorie. Cu toate acestea, efectele puteau (şi au fost) anticipate. Studiile şi exemplele oferite de Michael M. Cernea stau dovadă că situaţia creată era previzibilă. Că era prea puţin probabil că ceea ce s-a întâmplat în zeci şi sute de alte cazuri asemănătoare din întreaga lume nu avea cum să nu se repete şi la Roşia Montană. Cât de naiv poate (putea) să fie cineva să creadă poveştile cu proiectul minier model pentru Europa promis de companie?

În urma organizării opoziţiei, a creşterii notorietăţii cazului, a conştientizării traumelor suferite de populaţia strămutată, compania a fost obligată să elaboreze un plan mai uman. Cel puţin de faţadă. S-a vorbit de construirea unei noi aşezări, tot în comuna Roşia Montană, la Piatra Albă, apoi chiar s-a construit un cartier pentru roşieni, la periferia municipiului Alba Iulia, la Recea. S-a instituit o aşa-zisă zonă istorică protejată în centrul comunei, restaurându-se într-un mod discutabil imobile din această zonă, dar s-a continuat demolarea a zeci de clădiri. S-au început „investiţiile” masive în mass-media. A fost doar o schimbare a părului, nu şi a năravului.

 

Aici puteţi găsi seria articolelor semnate de Mihai Goţiu, preluate de TOTB de pe platforma Voxpublica.

 

Foto: Mihai Goţiu / Eveniment lansare „Afacerea Roşia Montană”