Jurnal de sală: 1001 de filme și lopata de sub pat

1

“La ce oră mergi azi la sală?”. “Nu pot în seara asta. Va trebui să mergi singur! You can do it”. Discuția de pe Facebook cu Marco m-a făcut anxios, deși partenerul meu de sală transformat într-un soi de antrenor personal mi-a scris pas cu pas ce aveam de făcut în ziua aia. Am început să mă simt vinovat; știam că n-o să mă duc singur. Unul dintre motivele pentru care mă urnesc până în Dristor, din Drumul Taberei, ca să trag de fiare, e că n-o fac singur; e cineva care mă ghidează într-o mare de narcisici care nu văd mai departe de fizicurile lor. Așa că trebuia să improvizez acasă. Ochii mi-au căzut pe cărțoaia 1001 de filme de văzut într-o viață, pe care am cântărit-o din priviri, și pe lopata de sub pat.

 

 

de Ionuț Dulămiță

 

Era ziua bicepșilor și a pieptului. Ziua mea preferată, din moment ce obiectivul principal e să scap de sâni (deci să fac piept). În fiecare zi avem ceva diferit pe agendă: umeri și picioare, spate și tricepși, abdomene și șolduri, pentru o dezvoltare echilibrată a trupului. Trup care, la sfârșitul unei luni de mers la sală, de 3-5 ori pe săptămână, a început să se transforme într-un mod care mă sperie și mă fascinează în același timp. Am ajuns un junkie ahtiat după endorfine, sunt high de fiecare dată când plec de-acolo, deși încă mă doare fiecare centimetru de mușchi în devenire. Când am anunțat, fix acum o lună, că voi ține un jurnal de sală, mă așteptam să experimentez tot felul de stări și metamorfoze care să se scrie de la sine. Din păcate, nu a fost așa până acum. Ar fi trebuit să mă aștept la rutină și la faptul că schimbările se produc încet, că mușchii se întăresc așa cum crește o roșie pe care o stropești zilnic cu apă la rădăcină: nu dintr-odată, ci câte puțin în fiecare zi, până când, după câteva luni, tulpina se dezvoltă de la câțiva centimetri, la un metru înălțime. Tot ce pot să spun e că am trecut de primii centimetri și că aștept răbdător să crească tulpina.

De ce rutină? Foarte simplu de intuit: totul e repetitiv și, ca orice lucru ce se repetă, devine plictisitor. Din nou, pot asocia experiența cu stropitul zilnic al roșiilor din solarii, cu care am fost însărcinat anul trecut, când mă documentam pentru lucrarea de dizertație la Ferma Ecologică Țopa din județul Mureș. Am discopatie lombară, iar roșiile, cum precizam mai sus, trebuie stropite direct la baza tulpinii, fir cu fir; frunzele lor pălesc în prezența stropilor de apă. Așa că eram obligat să stau ghemuit, cu spatele încovoiat, în timp ce junghiurile zvâcneau în zona lombară iar stropii de sudoare, rodul înăbuşelii din solar, mi se scurgeau de pe frunte pe frunzele roşiilor. Le ştergeam cu degetele, să nu pălească, icneam şi mai că-mi venea să stropesc frunzele cu lacrimi când vedeam legiunile de roşii din faţa mea. Ca și atunci, îmi amintesc și acum de vorbele lui Alin, zilier la ferma din Mureş: “Când e prea greu, nu te gândi la cât mai ai de făcut, concentrează-te pe ce faci în momentul ăla”.

La fel e și la sală. Faci chestii nașpa, grele, pe care în mod normal nu vrei sau ți se pare lipsit de culoare să le faci, într-o monotonie repetitivă. De exemplu, urăsc să sar și să mă agăț cu mâinile de două mânere, să mă ridic în tracțiune, apoi să mă las să cad în picioare, să fac o genuflexiune, să cobor în flotare, după care să sar din nou în tracțiune și să repet exercițiul. E sinistru. Dar, la fel ca atunci când stropeam roșiile, dacă mă concentrez pe ce am de făcut, nu pe cât mai am de făcut, mișcările ajung să se coordoneze de la sine și să se standardizeze, în ciuda stângăciei și sentimentului de ridicol de la început, iar trupul se mecanizează treptat, se transformă într-o mașinărie pentru care durerea devine combustibil, la fel ca la fermă. Știi că la final supliciul va da roade, se va transforma într-o roșie mare și viguroasă sau într-un biceps cât o roșie mare și viguroasă.

Pe lângă repetitivitate, problema e că, în mare parte, travaliul ăsta implică solitudine. Ești singur cu roșiile tale, așa cum ești singur cu trupul tău, pe care ți-l setezi doar tu. Majoritatea clienților sălii din Dristor vin singuri, își execută în tăcere seturile monotone, mai aruncă un ochi pe History Channel și își verifică progresul în oglindă. Narcisismul e acceptat pentru că e implicit. Chiar dacă te simți ciudat uitându-te cum ți se întăresc mușchii în oglindă, știi că nimeni nu te judecă pentru că toți fac ce faci tu, toți se admiră ca să fie admirați. Mie nu-mi place însă să merg singur. Încă de la început am văzut în mersul la sală un mod de a scăpa de solitudine și de a lucra cu cineva la un  proiect comun, deși individual.

Marco, voluntarul american care s-a oferit să-mi fie antrenor, e ca un frate mai mare în bicepși, care sparge monotonia. Vine constant cu seturi noi pe care le caută pe net, ne impulsionăm unul pe altul, ne ajutăm la căratul greutăților, intervenim cu sprijin atunci când unul cedează și are nevoie de celălalt ca să termine setul, tușim și ne dăm șmecheri că bem, fumăm și mâncăm căcaturi, dar facem sală. Pentru mine provocarea e să mă apropii de el ca forță, așa că îmi fixez greutățile raportându-mă tot timpul la cât ridică el, pentru el provocarea e să-mi fie mentor, asemenea chinezului bătrân pentru lăcusta tânără de David Carradine. Singurul lucru pe care îl fac solitar e că mă duc la sală cu jumate de oră mai devreme decât el, să pedalez plictisit pe bicicleta fixă și să ard din gelatina care mi-a acoperit abdomenul ca iedera. Odată am și alergat, pe banda rulantă, dar e ca și cum ai călca pe niște bolovani care se prăvălesc, așa că sper că la un moment dat o să încep să dau ture reale, în jurul blocului.

 

 

Acum două săptămâni, într-o zi de luni, ziua bicepșilor și a pieptului, Marco m-a anunțat că nu poate veni la sală și mi-a dat instrucțiuni clare pe Facebook pentru ce trebuia să fac. M-am panicat și m-am tras pe cur, care, apropo, mă doare de la niște exerciții nașpa în care îți întinzi un picior în față și îngenunchezi cu celălalt. Ideea solitudinii m-a îngenuncheat în ziua aia, dar la fel și sentimentul de vinovăție că-mi trădez propria cauză. Așa că am început să caut prin apartament chestii “grele”. Cum nu țin gantere în casă, ochii mi-au căzut pe cărțoaia 1001 de filme de văzut într-o viață, care are în jur de două kile. Am întins un prosop pe spătarul unui scaun, să nu mă doară axilele, m-am așezat și am apucat ferm volumul de filme, cu care am început să fac bicepși aplecat peste spătar. De 10 ori mai multe repetiții decât aș fi făcut la sală, având în vedere greutarea rudimentară. Am încercat trei seturi diferite – două în care am ridicat 1001 de filme cu fiecare braț, pe rând, și unul în care am introdus în schemă și Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ca să ridic greutăți cu ambele brațe, simultan.

Pentru piept am făcut 130 de flotări și am ochit lopata de sub pat și tubul metalic al aspiratorului. Le-am înfășurat în carpeta din fața ușii de la intrare și am legat capetele cu șireturi, să-mi fac o bară pe care să o ridic la piept, întins pe salteaua mea, cu spatele sprijinit de un morman de perne, în fața oglinzii din dulapul de haine. La fel, am făcut mult mai multe repetiții din cauza greutății mici, deși, cum am învățat de la Marco, nu contează greutatea, ci mișcarea în sine. Gemeam când mușchii începeau să-mi cedeze și-i forțam peste limite, acel geamăt de sală de forță, și mă duceam după fiecare set să mă încordez în oglindă și să mă ating, ceea ce mă sperie. Mă fascinează în schimb că lucrurile încep să prindă contur, definition cum spune Marco americanul. În ziua aia am fost mulțumit de mine; reușisem să evit anxietatea solitudinii, dar fără să-mi trădez cauza. În plus, în aceeași zi am observat că am slăbit și două kile de când merg la sală, deși mănânc în continuare porcării. Așa că mi-am făcut un cadou și m-am dus la băut.


Un comentariu

  1. Salut Ionut,

    Numele meu este Adi am 31 de ani si urmaresc cu interes articolele tale pentru ca sunt foarte haioase si interesante in acelasi timp. Si eu , recunosc, ma confrunt cu aceeasi problema. Asa ca din inima va cer, faceti un pustiu de bine si “adoptati-ma” si pe mine in acest proiect. Nu te voi dezamagi nici pe tine si nici pe Marco si promit ca voi fi un ucenic model. Sper ca nu am fost prea indraznet si sper din inima sa ma acceptati.
    Numai bine !

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger