Bucureştiul nu se vede de aici; nici nu se aude; Bucureştiul nu există. Pe balcon, doi papagali verzi fac circ, poate se ceartă, poate vorbesc în contradictoriu, poate unul e surd şi celălalt trebuie să urle la el ca să se facă înţeles. Şi eu am probleme cu auzul, atunci când nu-mi place ce mi se spune prefer să mă fac că nu am auzit. De pildă, nu am auzit nimic din ce mi-a spus terapeutul meu, nici bodogănelile familiei, nici reproşurile iubitului. Terapeutul zice – asta am auzit că e o boală care se cheamă “lipsa simţului realităţii”. Habar nu are ce vorbeşte, îmi spun, în timp ce privesc melancolică unduirea lungă a gâtului de plesiosaur care iese din lacul plin de hidrobiciclete. Welcome to Jurassic Park. Nici urmă de dinozauri pitici de Bucureşti. V-am spus, Bucureştiul nu există. Aţi putea să vă imaginaţi şi voi ceva mai frumos.
de Raluca Feher
Diplodocus y ankylosaurus argentinos
Biletul de avion costa 1200 de euro dacă îl iei cam cu 3 luni înainte. Zbori cu totul cam 19 ore, ajungi, te sui în taxi şi încă o oră până în oraş. Faci un duş, despachetezi, încă 1 oră. Taxi iar şi încă 22 de minute până la intrare, e lume multă, rochii de seară şi costume ţepene, paiete şi pantofi cu toc, ventilatoare mari să spulbere transpiraţia şi să revigoreze dansatorii, păr alb pieptănat pe spate ca o pânză de velier, vânt din pupă când intră pe ringul de dans, paşi mici şi accidente grave când după o voltă în picior ţi se înfige tocul de 10 centimetri al unei dansatoare japoneze începătoare. La masa vine Juan, cardiolog, nesigur, nesigur desigur doar când e pe ringul de dans, nesigur cu femeile, un pic nefericit. Operează pe inimi dar nu ştie să şi-o facă pe a lui bine. Are mustaţa şi vorbeşte mult, se asigura că l-ai văzut şi ai apreciat cât de bine dansează, bea apă şi-şi umezeşte des buzele.
Apoi un domn bronzat, nu reţin numele, e din Pakistan, nu e bronzat. Şi el iubeşte tangoul şi aleargă să se lipească de o coreanca de vârsta incertă, rujata manos. Rujul poate fi împrospătat la toaletă unde poţi să îţi închiriezi rochii de seară, pantofi de tango, rimmel şi ştrampi. Femeile beau şampanie, vinul roşu te moleşeşte şi pătează dinţii. Juju are cercei cu pene şi e surescitată, când dansează închide ochii şi chiar şi Buenos Airesul dispare. Încerc şi eu, închid ochii, e 3 dimineaţa, la Bucureşti e 8. Care Bucureşti? De aici nu se vede. Poate pentru că am ochii închişi. Îi deschid, miroase a ferigi şi iasomie şi deasupra clădirii baroce a Congresului strălucesc 2 luni, una albă şi una albastră, asta da branding aneto. Welcome to Jurassic Park.
Raluca Feher: Muncesc de 20 de ani, am lucrat în presă şi publicitate, am plecat în noiembrie din Bucureşti, cu gândul la anul sabatic, să stau pe spate şi să nu mai mişc un deget. În 10 zile s-a dus dracului anul sabatic şi m-am pus pe scris la blog. De ce Jurassic Park? Vine de la cartea lui Arthur Conan Doyle “The Lost World”: America de Sud este sinonimul ultimului spaţiu neexplorat, capabil să-ţi ofere suprize, dinozauri coabitând cu hipsteri cu iphonuri.
Acesta este primul dintr-o serie de articole de articole semnate de Raluca Feher, pe care Think Outside the Box vă invită să le citiți în seria Jurassic Park.