Jocul umilinţei: Marile cărţi pe care nu le-am citit

8

În leapşa care s-a viralizat de curând pe Facebook, provocându-ne să ieşim la înaintare cu lista celor 10 cărţi care ne-au marcat, a plouat cu Aventurile lui Habarnam, cu Veacul de singurătate al lui Marquez, cu Narcis şi Gură de Aur al lui Herman Hesse sau Nostalgia lui Cărtărescu. Însă scânteia care a aprins controverse legate de impostură în rândul cititorilor vigilenţi de liste au fost eternele hituri ce populează pachetele de lecturi obligatorii care, potrivit canonului, trebuie să se regăsească-n bagajele unui “intelectual care se respectă”. Cele peste 4.000 de pagini în care Proust a pornit În căutarea timpului pierdut ori ziua lui Leopold Bloom, expandată în mai bine de 700 de pagini, în Ulise-le lui James Joyce au fost indexate în #găleatacucărţi vărsată pe nenumăraţi pereţi digitali.

ct-prj-0721-unread-books-20130719-001

 

de Andra Matzal şi Alex Tocilescu

Ca reacţie la torentele de lecturi marcante, scriitorul Alex Tocilescu a lansat o provocare îndreptată spre o zonă-tabu pentru cei mai mulţi din practicanţii cititului: “Acum că toată lumea a povestit cât e ea de citită și cum l-a terminat pe Lautreamont la 6 ani și pe Thomas Mann la 8, hai să ne dăm arama pe față și să facem o listă cu 10 cărți despre care se zice că ar fi cât de cât importante și pe care nu am reușit, spre rușinea noastră, să le citim până la capăt.”

Îndemnul lui Alex este, de fapt, o versiune a “Jocului umilinţei” le care scriitorul britanic David Lodge îşi supune personajele din Schimb de dame, toţi profesori universitari cu renume şi pretenţii. Regula jocului este ca fiecare participant să numească, pe rând, câte o carte mare, fundamentală, dar pe care nu a citit-o şi pe care e convins că ceilalţi au citit-o. În romanul lui Lodge, câştigătorul jocului e profesorul american Howard Ringbaum care, deşi predă engleză, se dovedeşte că nu a citit Hamlet. Statutul de campion la “Jocul umilinţei” vine însă la pachet pentru Ringbaum cu pierderea locului de muncă. În ceea ce ne priveşte, din fericire, joburile nu prea pot fi periclitate de marile omisiuni literare. În afara cazurilor în care nu ne facem o profesie din lectură, e absolut firesc să parcurgem istoria literaturii după algoritmuri proprii, care favorizează uneori titluri ce n-au prins (cel puţin deocamdată) un loc în clasa capodoperelor, şi, după cum scria Italo Calvino în Dacă într-o noapte de iarnă un călător, să ne facem loc prin “barajul dens al Cărţilor Pe Care Nu Le-ai Citit, care te privesc încruntate de pe mese şi din rafturi, încercând să te intimideze.”

Deşi mereu amânate, cărţile adunate în acest baraj se pot împărţi pe căprării foarte variate: de la “hectarele Cărţilor De Care Te Poţi Lipsi Să Le Citeşti,” la “Cărţile Create în Alte Scopuri Decât Lectura, Cărţile Deja Citite Fără Să Fi Fost Nevoie Să Le Deschizi Pentru Că Aparţin Categoriei Cărţilor Deja Citite Înainte De A Fi Fost Scrise,” până la “Cărţile Pe Care Dacă Ai Avea Mai Multe Vieţi De Trăit Cu Siguranţă Le-ai Citi şi Pe Acestea Cu Plăcere Dar Din Păcate Zilele Pe Care Le Mai Ai De Trăit Sunt Câte Sunt” sau “Cărţile Pe Care Ai Intenţia Să Le Citeşti Dar Mai Întâi Ar Trebui Să Citeşti Altele.” În fine, marile cărţi pe care nu le-am deschis niciodată sau pe care le-am amânat ori le-am abandonat după câteva pagini se pot resemna prăfuite sau ne pot bântui uneori, cu ocazia vreunei conversaţii pedante, în care fie aruncăm replici generaliste, pentru a masca ruşinea de a nu le fi citit, fie ne împăcăm cu ideea că e firesc să nu fim atotcititori şi sănătos să recunoaştem asta. În ambele cazuri, n-ar strica puţină “terapie” urmând experienţa şi sugestiile lui Pierre Bayard, profesor de literatură, care arată în cartea lui savuroasă Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit

Am preluat impulsul din “Jocul umilinţei”, via provocarea lui Alex Tocilescu, şi am invitat câţiva oameni activi în sferele artelor, culturii şi presei din România, să-şi mărturisească în topurile subiective zece cărţi fundamentale, dar pe care, dintr-un motiv sau altul, nu le-au citit. Paradoxal, În căutarea timpului pierdut şi Ulise conduc detaşat şi în #găleatacucărţinecitite, ceea ce le transformă într-un fel de pisici ale lui Schroedinger şi ne pun pe gânduri: să fie ele şi cele mai citite şi cele mai necitite capodopere ale literaturii? Lista rămâne deschisă pentru completările voastre.

Lavinia Branişte, scriitoare

Numai zece vreţi? De altfel, în tinereţe, am şi picat un examen de angajare la Cărtureşti (pe postul de librar), în care trebuia să completez un teanc de foi cu chestii de genul: 5 filme de Tarkovsky, 12 existenţialişti, ultimii 10 Nobelizaţi etc. Şi nu cred că m-am remediat cumva în ultimii ani. Totuşi, n-am minţit niciodată c-am citit o carte pe care să n-o fi citit. Inclusiv în facultate, pe când îl fluturau pe Don Quijote pe la toate cursurile de teoria literaturii, eu am zis sincer din start că n-am văzut decât desenele animate cu Don Coyote şi Sancho Panda, deci în mare ştiu cam despre ce-i vorba. În afară de literatura rusă, care e o mare nebuloasă (întrucât n-am mai citit nimic de la ei de la Habarnam încoace), mai am următoare lacune: chinezii, japonezii, coreenii, nepalezii, mongolii, pakistanezii şi iranienii. Şi Numele trandafirului.

Dan Perjovschi, artist vizual

 1. Ulise, de James Joyce

2. În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust

3. American Empire, de Noam Chomsky

4-5. Idiotul, Fraţii Karamazov, de F. Dostoievski

6. Comedia Umană, de Honore de Balzac

7. Arhipelagul Gulag, de A. Soljeniţîn

8. Pe drum, de Jack Kerouak

9. Tropicul Cancerului, de Henry Miller

10. Orice de Mo Yan

Ana-Maria Caia, jurnalistă

1. Thomas Mann- Muntele Vrăjit (L-am luat la citit într-o vreme în care citeam tone de literatură savantă şi deloc savantă, într-o devălmăşie absolută, pentru că sufeream de bulimie şi ea aşa se manifesta. Dar Muntele Vrăjit m-a înfrânt. Am rezistat vreo 50 de pagini de proză scremută, nu-mi aduc aminte bine despre ce era vorba, dar îmi amintesc bine că înghiţeam cuvintele şi ele îmi picau rău, foarte rău, la stomac.)

2. Louis-Ferdinand Céline- opere diverse (Tipul ăsta se purta atât de tare în cercul meu de prieteni acum vreo 15 ani, că eram ca un copil din zilele noastre care nu se uită la Disney Junior. M-am străduit să intru în rând cu lumea, m-am căznit cu el şi în franceză şi în română, dar cărţile lui rămâneau veşnic abandonate după câteva pagini. Pe una am pierdut-o pe la mare, după ce o cărasem aiurea cu mine.)

3. Bertrand Russell – nici măcar autobiografia nu i-am citit-o (Ăştia cu filosofia analitică în secolul 20 mi se par insuportabili în general, dar plicticos ca domnul Russell nu ştiu pe nici unul. Învârt zece concepte luate de la filosofi morţi demult şi zici că au purtat toată viaţa o găleată pe cap de frică să nu vadă ce se întâmplă în lumea din jurul lor. Poate sunt nedreaptă, dar Analiza minţii mie îmi poate servi numai ca somnifer atunci când mă apucă insomniile.)

4. Mircea Cărtărescu- orice proză, că poeziile îmi plac (e toate le-am luat la rând, până şi aia cu femeile şi iubirea cu articolaşe din Elle. N-am răbdarea de fier necesară.)

5. Aristotel – Etica Nicomahică (Săracul Aristotel s-ar putea să n-aibă nici o vină, Metafizica, de pildă, mi-a fost pe plac. S-ar putea ca traducerea să fi fost proastă – filosofii erau într-o vreme traduşi ca porcul în română -, una peste alta, a rămas necitită.)

6. Ludwig Wittgenstein- Tractatus Logico-Philosophicus (Thanks, but no thanks. Russell credea despre Wittgenstein că e un geniu.)

7. Hanna Arendt (Absolut dubios, nu ne-am întâlnit niciodată.)

8. Milan Kundera- Insuportabila ușurătate a ființei (Am văzut filmul şi mi-a plăcut.)

9. Emil şi Herta Căpraru- Mama şi copilul, plus orice altă carte care te învaţă să fii o mamă de nu-ş care. (Am primit o ediţie veche înainte de a-mi naşte copilul, cu indicaţia să o citesc şi s-o învăţ pe de rost. Nu s-a întâmplat să mă preocupe.)

10. Camil Petrescu- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Un om între oameni, Jocul ielelor, Danton (M-am prefăcut că l-am citit cu multă atenţie, dar n-am făcut-o niciodată şi nici nu am de gând să o fac vreodată. Profa mea de română din liceu ar fi oripilată de această dezvăluire şoc.)

Dan Sociu, scriitor

Cred că unele cărți nu pot fi citite la orice vîrstă sau în orice moment, că, deși le înțelegi cognitiv, îți scapă ceva important, așa că dacă n-am citit unele dintre cele care meritau, sper să o fac de acum încolo. Ce n-am citit deci și am scuza că încă nu eram pregătit:

1. Frații Karamazov, de Dostoievski (Am citit tot de Dostoievski, minus Jucătorul și Adolescentul, dar pe asta am lăsat-o. Am auzit că e cea mai cea a lui, Mitoș Micleușanu mi-a zis că nu e tradusă bine, că lipsește umorul, fiind mai degrabă o carte de trickster decît una gravă, cum a ajuns la noi, aștept o traducere bună atunci.)

2. Divina Comedie, de Dante (Am citit din ea, pe sărite, îmi place mult cum sună versurile, dar partea de moralizare m-a ținut departe şi, îmi pare rău, înghit greu așa ceva de la o carte. Traducerile pe care le-am găsit mi se pare că obscurizează voit textul, ca si la Shakespeare, şi cum nu ştiu italiană, am lăsat-o baltă.)

3. Middlemarch, de George Eliot (I-am dat tîrcoale, dar încă nu m-am convins.)

4. Homer (Ca și Dante, am citit pe sărite.)

5. Flaubert (Ce mult mi-a plăcut O inimă simplă și ce puțin m-au tentat restul din ce a scris.)

6. D. H. Lawrence (Nimic, doar două sau trei poezii.)

7. Stendhal (Tot așa, nimic, dar o să citesc, că m-a sfătuit Manolescu, să învăț cum se scrie un roman. Am auzit că Stendhal și le dicta, am și eu o aplicație pe tabletă pe care se poate face asta.)

8. Război și pace, de Lev Tolstoi (Am vrut, jur, dar am dat peste dialoguri în franceză netraduse și m-am enervat, franceza mea e ceva foarte vag, pot doar să citesc articole simple de ziar.)

9. Virginia Woolf (Numai Jurnalul i l-am citit, în rest, am tot încercat, dar oricît de autentică încearcă ea să fie și să depășească convențiile, mi se pare că e așa de literară și fără umor, nu cred că am să-i mai dau vreo șansă.)

10. În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust (Am început-o într-o zi de vară, pe o bancă în parcul IOR. La fiecare fragment mă opream şi intram în nostalgiile mele sau trăiam cumva, ciudat, ce povestea el acolo, deşi cu stări din viaţa mea. Pe urmă a început să plouă şi m-am dus acasă şi am intrat pe Facebook şi n-am mai luat-o de atunci, o mai deschid în librării sau îmi amintesc de ea întîmplător, poate cîndva, dacă o să fiu bolnav luni la rînd şi n-o să mai existe Internet.)

Corina Şuteu, manager cultural

Există, fireşte, multe alte cărţi esenţiale  pe care nu le-am citit, dar acestea de mai jos sînt un bun sumar al bibliotecii care mă aşteaptă încă.

1. Crimă şi pedeapsă, de F. Dostoievski  (Am amînat, am amînat şi încă mai sper să o citesc, dar îmi trebuie dispoziţia sufletească potrivită.)

2. Contele de Monte Cristo, de Alexandre Dumas (Atît de mult am auzit-o povestită de prieteni cărora le-a plăcut enorm, încît nu am mai citit-o.)

3. Perre Goriot, de Balzac (Pentru un motiv inexplicabil, mi s-a părut o carte pe care, dacă aş citi-o, m-ar întrista foarte tare.)

4. Cyrano de Bergerac, de Edmond Rostand (Nu m-a atras să o citesc.)

5. Moby Dick, de Herman Melville  (Am văzut, copil mic fiind, filmul cu Gregory Peck şi mi-a rămas în minte că aşa trebuie să fie şi cartea.)

6. Ulise, de James Joyce  (Am început-o şi am citit pasaje de nenumărate ori, niciodată întreagă.)

7. Fructele mîniei, de John Steinbeck  (Mi s-a părut, începută, spre deosebire de alte volume ale lui, tezistă.)

8. Muntele vrăjit, de Thomas Mann (O voi citi, e pe listă, cred că abia acum am vîrsta potrivită să o citesc aşa cum trebuie.)

9. Omul fără însuşiri, de Rpbert Musil  (Şi asta e pe listă.)

10. Craii de Curtea Veche, de Mateiu Caragiale (Fiind la facultate şi avînd-o în lecturile obligatorii, discuţiile colegilor mei despre ea mi se păreau pretenţioase, artificiale şi m-au îndepărtat de ‘pofta’ de a o citi.)

Iulian Tănase, scriitor

maxresdefault1. Tolstoi, Război și pace (Uneori, în momentele de liniște ale nopții, cînd greierii reușesc să acopere cît de cît zgomotul mașinilor care gonesc, în depărtare, pe bulevarde, îl aud destul de clar pe Ivan Ilici. Cum îl aud? Urlînd. Urlă la mine. Îmi spune de la obraz să pun mîna pe carte, să pun, adică, mîna pe război și să pun mîna pe pace. E drept că am pus mîna pe ea, ba chiar ambele mîini, dar nici mîinile mele nu sînt din județul Braille ca să ducă la capăt, singure, o afacere atît de stufoasă.)

2. James Joyce, Ulise (Buck, Stephen, Poldy, Molly, sînt cu ochii pe voi, am început deja să vă citesc. (Dacă Ulise nu și-a găsit un loc în Portretul cititorului la tinerețe care am fost, nu înseamă că nu și-l va găsi în Portretul cititorului între două vîrste.)

3. Thomas Mann, Doctor Faustus (Am avut vreo cîteva tentative de a sparge această cărămidă cu capul, dar de fiecare dată am fost deturnat de niște pirați ai AERului – AER = Asociația Editorilor din România – și forțat să aterizez pe pistele altor aeroporturi lexicale. Mann gegen Thomas Mann, cum ar spune Rammstein.)

4. William Faulkner (N-am citit nimic de Faulkner, dar îmi place, e un autor foarte bun. Un prieten mi-a povestit o dată, în mașină, cîteva faze din Cătunul, care mi-au plăcut foarte mult, nu îmi mai amintesc nimic. Dar cel mai mult mi-a plăcut Faulkner atunci cînd l-am citit pe William Styron. (Cu ani în urmă am avut o iubită a cărei pisică maidaneză se numea Yoknapatawpha. Nu făcea la nisip, ci la Nississippi.)

5. Biblia (N-am citit-o niciodată cap-coadă, deși e una dintre cărțile la care revin mereu. Nu doar că în copilărie știam psalmi pe dinafară – cu Crezul chiar am făcut bani buni în copilărie! -, dar, mai încoace, am și rescris, din necesități abisale, Cartea lui Iona. Despre Evanghelia după Marcu am discutat o seară întreagă cu un prieten pe terasa La Motoare, însă preferata mea rămîne Evanghelia după Iisus Christos a lui Saramago.)

6. Immanuel Kant, Critica rațiunii pure (Ca absolvent al Facultății de Filosofie, ar fi trebuit, probabil, să o citesc. N-am citit-o. Am citit Prolegomene, Întemeierea metafizicii moravurilor, Tratat de pedagogie, chiar și Viața sexuală a lui Immanuel Kant – o viață, vai!, atît de săracă în evenimente -, dar nu și Critica rațiunii pure. Asta e! Într-una din viețile viitoare am s-o citesc, dacă se va mai găsi.)

7. Herman Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă (Îmi place Hesse, dar într-un alt fel decît Faulkner – vezi punctul 4. Pentru că am citit destule căți de-ale lui, n-am avut nici o jenă să mai amîn puțin jocul cu mărgele.)

8) Cervantes, Don Quijote (Borges mereu a ținut să îmi aducă aminte de această lacună a mea. Îi mulțumesc.)

9) Mircea Cărtărescu, Orbitor (Primele o sută și ceva de pagini din primul volum, Aripa stîngă, n-au fost o problemă, dar, apoi, mi-am dat seama că prefer să rămîn cu Nostalgia (de același autor, practic).

10) Mai există o grămadă de multe alte cărți mari pe care nu le-am citit, dar Internetul nu ar suporta o listă atît de lungă. La ultima poziție, aici, aș fi vrut, de fapt, să spun două vorbe despre o carte anume, pe care n-am citit-o dintr-un motiv foarte simplu: încă n-am apucat să o scriu.

Adrian Schiop, scriitor

1. Biblia (NB: dar am văzut filmul lui Zefirelli)

2. Homer (NB: dar am citit Al. Mitru, Legendele Olimpului)

3. Don Quijote

4. Dante

5. Shakespeare

6. În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust (minus fragmentele de labă din Sodoma şi Gomora)

7. Ulise, de James Joye (Am citit 50 de pagini. Scrie bine, săracul, dar nu ştie să facă acţiune.)

8. Omul fără însuşiri, de Robert Musil

9. Război şi pace (NB: dar am citit Anna Karenina, care m-a plictisit enorm)

10. Vaca aia de Virginia Wolf (Dinainte de modernişti mă cam plictiseşte tot, în afară de Swift.)

Cristian Neagoe, jurnalist

Să mă apuc de o listă cu cărți necitite? Dar ăsta e coșmarul meu din copilărie, de când îmi dădeam fiecare alocație la anticari: că nu voi apuca niciodată să citesc toate cărțile pe care le strâng în camera mea ca un hamster miop.

Îmi voi face totuși lista umilinței în speranța că nu voi fi dat afară de la job ca Howard Ringbaum, academicianul enervant care n-a citit Hamlet.

1. Orice astfel de listă trebuie să înceapă cu Cartea Cărților, campioana campioanelor, atleta livrescă a creștinătății: Biblia. Dacă ajută cu ceva, n-am citit nici Coranul, nici Tora sau Kabala, nici Mahabharata, în schimb m-am dedat la alde Richard Dawkins și Christopher Hitchens.

2. Divina Comedie, de Dante. Nu m-am împăcat deloc cu niciuna dintre traduceri, iar italiană încă n-am învățat. Dar știu niște versuri de spoială, gen Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate. Am urmat sfatul întocmai și am abandonat orice speranță de a citi vreodată cartea asta integral.

3. Apropo de comedie, n-am citit nimic de Balzac. Dar nimic nimic. Uite, de-asta chiar îmi pare rău și promit să repar rușinea.

4. La răscruce de vânturi, de Emily Brontë. Cred că am confundat-o mai toată viața cu Pe aripile vântului (nici p-asta n-am citit-o), față de care am niște prejudecăți venite, probabil, din fragmente siropoase de film.

5. Moby-Dick, de Herman Melville. Cu cartea asta cred că reușesc să câștig concursul umilinței. Mai ales că-l ador pe Melville. Cumva, n-am reușit niciodată să mă apuc de ea.

6. Iliada, Odiseea, de Homer. Din nou, problema cu traducerile care încearcă să păstreze un ritm și o rimă în versuri, dar care distrug orice lizibilitate, sau așa mi se părea mie la vârste mici. În orice caz, am citit fragmente destul de întinse din aceste două opere clasice, dacă se pune.

7. Și, dacă tot am ajuns aici, n-am citit nici Ulise, de James Joyce, considerat de mulți cel mai important roman din istorie.

8. În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust. Pentru cartea asta mi-am promis că mă închid câteva săptămâni într-o cameră, dar viața parcă nu mă lasă de fel să mă retrag din lume.

9. Război și pace, de Tolstoi. Ei bine, pe-asta n-a citit-o nici David Lodge. Eu pot adăuga aici și Anna Karenina.

10. Altă rușine maximă, însă în acest caz pentru cei cu gusturi mai populare: nu am citit nimic de Agatha Christie. Nimic nimic, chiar dacă mi s-a părut mereu simpatică omonimia cu mine.

Radu Jude, regizor de film

Sînt mii, nu doar 10. Nu le-am citit din dezinteres, teamă sau puturoşenie. Sint cîteva pe care îmi doresc cu adevărat să le citesc: cărămizile lui Joyce, Proust, Musil, Broch şi Popper.

Alex Tocilescu, scriitor

1. Toamna Patriarhului, de Gabriel Garcia Marquez (M-am chinuit până la pagina 30, când mi-am dat seama că nu înțeleg nimic și că nu mă interesează nici cât negru sub unghie.)

2. Frații Karamazov, de Dostoievski (Când am plecat să studiez un semestru la Southampton, am luat-o cu mine. Era o traducere germană de prin 1905, și am citit-o până la jumătate, după care am plecat din Anglia și am lăsat cartea acolo, că nu se putea citi.)

3. Orbitor, de Mircea Cărtărescu (Taică-meu mi-a zis că-i senzațional; gagică-mea la fel. Și totuși nu reușesc să trec de pagina 60, pentru că mi se pare că nu există nici cea mai mică șansă să dau cândva în cartea asta de vreo urmă de acțiune, sau măcar de întâmplare.)

4. Când vulpea era vânătorul, de Herta Muller (Inițial am crezut că traducerea era proastă, da’ mi-am dat seama – pentru că vorbesc germana cam la fel de bine ca româna – că mai bine de-atât nu se putea traduce. Am lăsat-o baltă la pagina 16.)

5. Lupul de stepă, de Hermann Hesse (Un fel de Coelho mai vechi și mai neamț. L-am citit la școală în Germania, dar nu complet, că n-avea nici un rost.)

6. Versetele satanice, de Salman Rushdie (Începea cu un avion care explodează sau așa ceva, după care nu m-a mai interesat, că nu părea să se întâmple cine știe ce.)

7. Tropicul Cancerului, de Henry Miller (De necitit, ca mai tot ce a scris Miller – cu improbabila excepție a Zilelor liniștite la Clichy, probabil cel mai prost dintre clasicii americani ai secolului 20.)

8. Henry and June, de Anais Nin (La fel de banală ca gagică-său, Anais Nin s-a făcut scriitoare fără să aibă mare lucru de zis. Mi-am dat seama de asta pe la pagina 8.)

9. Oameni din Dublin, de James Joyce (Am luat-o ca pregătire pentru Ulise, dar pe la pagina 10 am realizat că avea la fel de puțin rost s-o citesc ca și cum aș fi încercat să alerg 20 de kilometri ca pregătire pentru maraton, când eu de fapt obișnuiesc să iau autobuzul pentru distanțe mai lungi de 400 de metri.)

10. Cartea Neliniștirii, de Fernando Pessoa (M-am silit să citesc vreo 40 de pagini, dar de plictiseală m-a apucat durerea de cap.)

Andra Matzal, jurnalist

1. Ulise, de James Joyce (După zeci de tentative, de fiecare dată cu şi mai multă motivaţie aparentă, plictiseala a câştigat. Sau poate Joyce şi-a făcut bine treaba şi mi-a pus fluxul propriei conştiinţe în mişcare, aşa că după 20 de pagini citite, îmi dădeam seama că nu reţinusem nimic.)

2. În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust (Clişeizarea din jurul cărţii ăsteia cred că e de vină, la fel de aura de intelectual-rafinat pe care ţi-o dă invocarea ei, ca să nu mai zic de numărul de pagini, descurajant din start.)

3. Romeo şi Julieta, de Shakespeare (Asemenea Titanicului, pe care nu l-am văzut, dar pe care-l ştiu aşa bine din poveşti, toată uzura creată de cititori şi comentatori în jurul acestei piese m-a ţinut departe de ea.)

4. Jocul cu mărgele de sticlă, de Herman Hesse (Tocmai pentru că-mi plăcuseră mult Narcis şi Gură de Aur şi Lupul de stepă, în adolescenţă m-am avântat spre cartea asta ca un vultur, dar m-am izbit de densitatea ei ca de un copac. Mă bate gândul s-o reiau.)

5. N-am citit aproape nimic de Mihail Sadoveanuîn afară de fragmentele din manuale. (Am ascultat în schimb la pick-up discurile cu Fraţii Jderi, când trebuia să mă pregătesc pentru bac. Nu ştiu exact de ce, mă enerva cumplit Sadoveanu, chiar şi de la distanţă. Poate de la alergia faţă de drame istorice cu aceiaşi Ştefani cei Mari şi cu interminabile descrieri de lunci şi văi.)

6. Pendulul lui Foucault, de Umberto Eco (Deşi când eram în facultate, cartea asta era un marker pentru cât de versat eşti într-ale literaturii, n-am ajuns niciodată la miezul ei care să mă prindă. Am abandonat-o şi, de fiecare dată când se vorbea de ea în jurul meu, mă făceam ruşinată cp plouă.)

7. Winnetou, de Karl May (Chiar dacă tata a făcut toate eforturile posibile să mă apropie de cartea asta în copilărie, nu i-am prins gustul şi mă făcea să mă gândesc la filmele western care, pe atunci, mi se păreau imposibil de îndurat.)

8. Anna Karennina, de Lev Tolstoi (După ani de remuşcări că nu am citit cartea asta răsinvocată, care, pe deasupra, mai şi evoca tragedia oribilă a unei femei, am văzut o ecranizare şi am răsuflat uşurată.)

9. Marele Gastby, de F. Scott Fitzgerald (M-a plictisit teribil atmosfera simandicoasă pe care-mi amintesc s-o fi regăsit în carte. Şi nici filmul nu l-am văzut.)

10. Bătrânul şi marea, de Ernest Hemingway (Mi s-a părut seacă şi cumva prea masculină pentru momentul când am încercat s-o citesc, pe vremea în care devoram Cortazari şi Saramagi şi Marquezi.)


8 comentarii

  1. Cum se face ca comentariul asupra cartilor citite se macina de scriitori? Cartile peste orice sunt informatie, fie ea transmisa metaforic (spatiu populat de scriitori), dar mai ales de informatie transmisa propriu-zis, si chiar daca aici putem include si diverse carti parabola, ca Biblia sau codul lui Hamurabi, interesant ar fi fost sa vedem cartile de stiinta care au schimbat lumea… si mai vezi cate “o culegere de probleme”, “un manual de chimie”, si cativa psihologi, ba chiar cate un filozof, dar nu vezi On the origin of species, ce sa spun de cartile care la randul lor i-au influentat pe filozofi? Sau a devenit cunoasterea apanajul beletristicii? Nu e retorica, poate merita un gand.

  2. Mihai, la asta m-am gindit si eu dupa aia, daca sa trec si cartile de teorie, dar in general le-am citit pe toate cele importante sau am citit sinteze ale lor, iar daca la literatura degeaba citesti un rezumat, cred ca la stiintza ajunge, cita vreme nu vrei sa o studiezi in profunzime

  3. Daca la scriitori se accepta cam orice ignoranta (omul poate sa fie tabula rasa, dar sa aiba talent cu carul), marturisirile jurnalistilor explica – in parte – halul in care se afla presa din spatiul mioritic.
    Oricum, societatea romaneasca tinde sa semene cu aceea zugravita in Idiocracy, asa ca e mai bine sa o luam usor si sa mai luam o bere …

  4. Tovarasa educatoare mi-a dat sa citesc ABECEDARUL. Asta dupa ce n-am luat premiul intai la finalul primului an de inchisoare primara. Dintr-un spirit arabic, fara avea musulmani prin familie, am ramas blocat intr-o singura parabola. Se gasea pe la finalul ABECEDARULUI si avea un titlu sugestiv: LASA NU-I OM DE TREABA.

  5. In mod surprinzator nu am vazut pe nimeni sa spuna ca a fost marcat de Biblie.
    Si asta e foarte grav.

    Dar poate ca Biblia nu e considerata o carte asa ca ar fi o scuza.

  6. Din pacate din cauza anumitor preoti si/sau fete bisericesti, tot ce tine de religie a ajuns sa fie urat si/sau discreditat. Din acelasi motiv majoritatea evita sa citeasca Patericul Egiptean sau scrierile Sfintilor Parinti ca nu cumva sa fie etichetati drept “spalati pe creier”. Dilemele mele sunt:
    1. Cine ajunge “spalat pe creier” poate fi “spalat” doar de biserica? Sau e o predispozitie de care poate profita oricine?
    2. Cine spala mai mult? Politica sau Biserica?(a se tine cont ca am scris “Biserica” si cu litera mica si cu majuscule…)
    3. De ce nu uram si guvernul plecand de la premise ca daca x% nu-si fac treaba insemna ca institutia are o problema nu oamenii care o formeaza.(aceleasi criterii de ura/discreditare sunt folosite si in sistemul de invatamant si in cel de sanatate, nu doar in biserca )

  7. Cred ca scriitorilor si jurnalistilor (absolventilor de Litere, mai ales)le-a fost necaz sa vada ca au mai citit si altii, nu doar ei; de aici tot felul dr critici pt. “leapsa” cititului (cartilor).

Reply To Livia Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger