Javre

3

Duminică, 18 decembrie 2011, ora 10 dimineața. Municipiul Sighetu Marmației, Cartierul 1 Mai, în fața blocului 6. O femeie de vreo 70 de ani este mușcată de un câine vagabond (dar crotaliat, cu acte în regulă). Mușcătura îi sfârtecă un vas important al piciorului, încât pierde foarte mult sânge, leșină. Dacă nu ar fi fost observată imediat de oameni (sora și mătușa mea), dacă un asistent medical nu ar fi legat piciorul ei cu un garou, femeia murea, adică era încă o “pierdere colaterală” a unei situații imbecile create și întreținute de imbecili. A fost chemată ambulanța… femeia a fost dusă la spital. Pentru mâine se pregătește altcineva: poate tu vei urma.

de Peter Lengyel

 

Îmi aduc aminte cum nepotul meu avea pantalonii sfârtecați de câini când mergea la un eveniment important pentru el, pe la vârsta de 12 ani; îmi amintesc cât de speriată a fost mama mea când un dulău a sărit la ea și îi lătra în față… era să facă infarct. Ionică, om plin de putere, a fost pe la spital pentru injecțiile antirabice… după ce a fost mușcat în centrul municipiului. Dacă vezi cam câte incidente au fost doar cu cei apropiați, îți dai seama cam cât de mare este problema asta… lista cazurilor locale ar putea continua mult de tot, iar alte așezări urbane ale României sunt în situații similare.

În pantaloni scurți mă plimbam vara prin Sighet (rar se întâmplă asta), când un câine de luptă a devenit atașat de mine… venea după mine la o distanță de 0,5 m de gambele mele… probabil semănam cu fostul lui stăpân, care l-a ejectat pe stradă; nu a fost o mare plăcere să mă uit din când în când la ochii și mai ales la fălcile și dinții lui, la balele care îi curgeau din gură, a fost în schimb o eliberare când am ajuns la un loc unde am putut intra pe o ușă și l-am lăsat… afară. Mă gândeam că dacă cineva mă vede cu un câine de luptă, pe stradă, câinele fiind fără lesă și fără botniță… nici nu poate să își închipuie că “am câine fără să vreau”! Când te gândești că în alte țări, cât de cât normale, asemenea câini de luptă sunt ținuți sub strictă supraveghere și este obligatorie castrarea lor…. Dacă genele unui astfel de câine de luptă selectat de oameni pentru a ucide ajung în populația câinilor vagabonzi de pe la noi… nu te mai poți mira că se întâmplă ca haitele să omoare oameni pe stradă. Te întreb, îți poți închipui cam ce se petrece în sufletul unui copil sau a unei bătrâne când simte că ființa ei este sfâșiată de vie de haita de câini?

Îmi povestește dr. Ioan Coroiu, profesorul care predă zoologia vertebratelor la Facultatea de Biologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, că se deplasa cu mașina, încet că era gheață, când în fața lui o femeie bătrână a alunecat și a căzut; din vecinătate, câinii care stăteau în grup indiferenți, au sărit instantaneu asupra femeii. A ieșit din mașină și împreună cu câțiva studenți au alungat câinii și au ajutat femeia să își revină. Putea să fie și altfel? Oameni au fost atacați, mușcați și câțiva chiar uciși de câinii nimănui din țara nimănui? Desigur, cazuri de copii omorâți, și uneori și adulți, auzim și din țări mai vestice, dar în acele situații niciodată nu este vorba de “câinii comunitari” ci de câini de luptă a căror menținere în viață este deja interzisă în multe state… iar unde este permisă, este puternic controlată… Dacă se întâmplă ceva, proprietarul va avea mult timp de gândire la rece și va avea de plătit despăgubiri… dacă pierderea vieții copilului tău poate fi despăgubită cu niște bani.

Constatăm cum instincte de prădător se declanșează cu rapiditate, câinele văzând o potențială pradă, un animal aflat în dificultate, care poate fi ucis mai ușor și poate asigura hrana haitei. Astfel de reminiscențe comportamentale provin de prin perioada când strămoșii câinilor actuali erau lupi umblând prin haite, vânând ca orice animal de pradă. Diferența este că lupii actuali au o frică atât de mare de om încât niciodată o haită de lupi nu a atacat un om viu, nici măcar în cel mai sălbatic loc de prin Siberia; însă câinii vagabonzi cunosc că nu trebuie să le fie frică de om că nu are ce să le facă și pot ataca oricând și în mijlocul orașului.

O altă situație povestită de prof. Coroiu era cea a unei vizite la Cluj a unor universitari de la Grenoble (Franța). Totul a decurs perfect, până când seara au văzut lângă clădirea facultății o mare haită de câini: au rămas blocați… nu au crezut că poate să fie real. “Este de nedescris cât de departe suntem de normalitate. Este o plagă națională.”

La 28 decembrie 2011, pe lista de discuții conservarea biodiversității, dr. Coroiu scria: “(…) câinele este un animal foarte teritorial și cu ierarhie socială strictă, moștenită de la lup. Astfel se explică situația particulară a câinilor comunitari din fostele țări socialiste (…): în perioada “boom”-ului locativ din anii 1960, au fost rase cartierele periferice ale orașelor (cu case semirurale și prezența obligatorie a cel puțin unui câine/ gospodărie). Spațiul respectiv s-a umplut cu blocuri dar câinii, abandonați de foștii stăpâni, și-au păstrat teritoriile, iar “oferta trofică” mult mai mare în noile condiții a dus la formarea haitelor. Astfel, a început un proces de “resălbăticire citadină”, fenomen normal pentru o specie “cu stăpân” care-și pierde stăpânul. Altfel spus, câinele nu mai este câine dacă nu are stăpân, asta este natura lui ca animal domesticit; (…). câinele fără stăpân este un intrus într-un teritoriu care nu-i mai aparține. (…) în vremurile noi problema a luat o turnură politică, în sensul că nici un partid sau personalitate politică nu vrea (îi este frică) să-și asume răspunderea rezolvării acestei plăgi sau măcar să abordeze subiectul. Dacă se argumentează că subiectul se dezbate în Parlament, eu cred că asta e din cauza situației absolut penibile în care delegațiile străine trebuie “protejate” pe traseul dintre Otopeni și Parlament, Victoria sau Cotroceni. Să ne amintim câinele care se zbenguia printre oficioși când regina Spaniei a intrat la Ateneu (la spectacolul în onoarea Regelui). Îmi mai aduc aminte de o propunere, anume extragerea din populație a indivizilor agresivi, rămânând deci pe străzi doar cei blânzi și… bonomi. Dar haita este ierarhizată, individul alfa fiind cel mai agresiv (agresivitatea lui este naturală pentru că el, sau în primul rând el, trebuie să procure hrana pentru întreaga haită). Dacă acesta este scos din sistemul ierarhic, individul beta îi va lua locul în timpul cel mai scurt, asumându-și și agresivitatea… necesară. Așa că eliminarea indivizilor agresivi este o intreprindere perpetuă și fără nici o eficiență. Nu trebuie neglijat rolul de purtători și/sau vectori pentru diferite parazitoze a câinilor comunitari, subiect prea puțin cunoscut la noi (cred că un colectiv de la USAMV din Cluj studiază acest aspect și rezultatele ar putea fi foarte interesante). (…) rata supraviețuirii la câinii comunitari trebuie să fie semnificativ mai mare decât la cei de rasă, datorita fondului genetic mai diversificat; poate de aici viteza cu care sunt ocupate tot mai multe habitate, inclusiv cele subalpine. Și acum, câteva argumente emoționale. Sintagma “să intrăm în Europa” este un eufemism din acest punct de vedere. Pentru un european omniprezența câinilor vagabonzi în orașele noastre este oripilantă, chiar dacă unii o văd sau se fac că o percep ca pe o pată de culoare locală. Eu cred că este unul din puținele elemente de bază care ne detașează net de “Europa”. Îmi aduc aminte de un grup de profesori de la Grenoble care ne-au vizitat universitatea și cu care discuțiile au fost foarte agreabile până în momentul când am ieșit seara în curtea facultății, unde era o haită de câini; panica și deruta nu i-au mai părăsit până la plecare… Poate printre cei ce citesc mesajul se găsesc și participanți la CZGA 2011: amintiți-va liniștea jenantă din Amfiteatrul Academiei Române la expozeul profesorului Wolloscyn din Cracovia despre câinii comunitari din București… Desigur, cu cât se amână rezolvarea unei crize, cu atât aceasta ia amploare și se acutizează (nu cunosc crize care să se fi rezolvat de la sine). Nu am o soluţie miracol dar sunt absolut convins că propuneri ca eliminarea indivizilor agresivi, adăposturile, castrarea, adopțiile (parțiale desigur) nu sunt viabile. Dacă rămâne doar un mic fragment de populație reproductivă (câinii din piețe, ale asociațiilor de locatari, din intreprinderi), el va ocupa repede (foarte repede) spaţiul rămas gol prin eliminarea celorlalţi. Personal, cred că pe măsură ce situația se va acutiza tot mai mult, vom fi obligați la măsuri tot mai radicale, chiar invocând mereu argumentele umanitare.”

Evident, nimeni nu poate oferi date cât de cât corecte despre numărul total al câinilor vagabonzi din localitățile din România, ce să mai zicem despre “stocurile” aflate în afara localităților. Dacă doar în București sunt cca. 50.000 de câini vagabonzi (o estimare foarte “reținută”… deoarece sunt și păreri conform cărora ar fi 400.000), se poate presupune că la nivelul țării ușor se ajunge la 1 milion (sau mai multe… milioane). O mare parte a acestora se concentrează în zonele locuite, mai ales urbane, dar din cauza că acestea sunt deja saturate cu câini, nu există spațiu disponibil deoarece haitele sunt teritoriale și nu permit altor câini să “stea și ei/ ele prin zonă”, se ajunge la o expansiune a lor în habitate naturale, spre exemplu inclusiv în golul alpin din Parcul Naţional Munţii Rodnei.

Cum este să zici: pe bunica au sfâşiat-o câinii în faţa blocului, pe copilul nostru l-au desfigurat dulăii de pe lângă grădiniță, o haită a atacat-o pe fetița firavă ce se întorcea de la școală și ea a rămas traumatizată psihic pe tot restul existenței sale? Poți merge cu bicicleta când sar la tine haitele de câini vagabonzi? Deși orice om rațional ar recunoaște că este o situație aberantă, totuși greu vei găsi un subiect mai controversat decât cel legat de eutanasierea câinilor hoinari de prin orașele din România. Pentru un vest-european nefamiliarizat cu realitățile locale de pe la noi, surpriza incredibilă și negativă este că acești câini există pe străzile și prin parcurile orașelor, acum în Uniunea Europeană, la început de secol 21. Este incredibil că o asemenea problemă evidentă și rezolvabilă totuși nu a fost soluționată și persistă.

Am auzit recent la televizor că în sectorul 5 din București în ianuarie 2011, o femeie a murit sfâșiată de câini în curtea unei instituții publice. Un bărbat a fost omorât de câini în București după ce i-a fost sfâșiată o arteră din picior. Copii desfigurați de haitele de vagabonzi, plângeri la CEDO de către oameni atacați, plata despăgubirilor către ei, din bani publici, un singur caz costând 9.000 de euro. Anual, zeci de mii de oameni sunt atacați de câinii vagabonzi din această țară… iar câțiva dintre acești oameni ajung să moară în aceste situații absolut incredibile: sfâșiaţi de câini în mijlocul orașului. Cât costă oare tratamentul acestor oameni, cât de traumatizați sunt ei mai ales în cazul copiilor și cum ajung ei să se plimbe pe stradă după o astfel de experiență? Ajung oare oamenii să urască animalele, inclusiv “animalele domestice”, după experiențele traumatizante prin care trec în fața blocului, pe stradă, în parc, în centrul orașelor ș.a.m.d.? Pot excursioniștii să iasă pe dealuri când oricând au ocazia să fie atacați de câini ciobănești în haite întărite de câini sălbăticiți “născuți în libertate”, haite care patrulează prin peisaje și omoară animalele sălbatice, aflate oricum sub atacul imbecililor de braconieri și vânători? Menționez aici că am văzut o haită consistentă, formată din cca. 15 câini inclusiv în Zănoaga Mare, aflată în arie declarată Rezervație Științifică din Parcul Național Munții Rodnei – Rezervație a Biosferei…. Este evident cu ce se hrănesc acei câini.

Desigur, în peisajele sălbatice sunt nenumărați câini vagabonzi care se adună în haite și vânează, câini care nu ar avea ce căuta acolo… inclusiv în “ariile protejate”. În trecutul recent, adică înainte de 1989, vânătorii care administrau un “fond de vânătoare” împușcau orice câine care era în teren fără a fi însoțit de stăpânul lui, sau câinii ciobănești care nu aveau jujeu, un baston de lemn legat la gât care atârnă în fața picioarelor din față și nu permite câinelui să fugă cu viteza necesară pentru a urmări animale sălbatice… pe care apoi câinele să le ucidă. Un neajuns al situației cu jujeul este că puii de iepure, cerb sau căprioară nu se pot refugia nici măcar așa din fața câinilor… care desigur că îi ucid.

Dacă toți câinii ciobănești ar purta permanent jujee, asta ar fi un mare pas înainte. Dar dacă privești zonele patrulate de turme, care au și întregi haite de câini ciobănești, vezi că agresiunea asta se întâmplă inclusiv în arii protejate, spre exemplu în parcuri naționale, parcuri naturale ș.a.m.d. Dacă ai întreba iepurii, căprioarele, caprele negre, cerbii, ale căror exemplare tinere nu se pot apăra în fața acestor haite de câini ciobănești chiar și dacă toți câinii ar avea jujee, nu cred că ar fi foarte satisfăcute de existența jujeului: jujeul nu rezolvă problema în totalitate. Ca o consecință în plus, carnivorele din ecosistemele naturale rămân și ele fără o parte din hrană, odată ce prăzile lor sunt împușcate de vânători/ braconieri și hăituite de hoarde de câini vagabonzi. Ecosistemele aflate sub o asemenea presiune antropică (silviculturală, zoo-pastorală, vânătorească-braconierească și a haitelor de câini vagabonzi) nu au cum să își mențină capacitatea de autoreglare… nici măcar în așa-zise “arii protejate”.

Să vedem ce zice pe 19 decembrie 2011 dr. Marian Drăgoi, prodecan al Facultății de Silvicultură din Suceava: “ONG-urile de protecție a animalelor trebuie să acorde mai mare atenție și relației câine vagabond – faună sălbatică – pentru a fi fair-play, nu doar relației câine – orășean. S-au împuținat prădătorii naturali – lupii – dar s-au înmulțit enorm câinii vagabonzi, datorită cărora mortalitatea infantilă la toate speciile de vânat a crescut simțitor. Știu că nu dă bine deloc, dar o soluție radicală este inevitabilă în orașe, din moment ce este tot mai evident că soluțiile soft-responsabile nu dau rezultat. Și eu știu de o mulțime de situații în care câinii de la oraș au fost transmutați la țară, sau în alte orașe mai mici, unde fac prăpăd. Nu așa se rezolvă problema.”

Relevantă este și formularea biologului de la Parcul Național Munții Rodnei, dr. Claudiu Iușan: “Problema câinilor vagabonzi în arii protejate este din ce în ce mai acută. În Parcul Național Munții Rodnei se pot întâlni frecvent haite de câini ce vânează în grup și atacă iezii de capre negre, marmote, pui de cocoși de munte și mesteacăn. De nenumărate ori am întâlnit astfel de haite care încolțiseră fie un ied de capră neagră, fie un mistreț. Administrația a organizat împreună cu ocoalele silvice locale vânători pentru extirparea câinilor, dar fără succes, au fost de negăsit, refugiindu-se în zone inaccesibile. Totuși extirparea prin vânătoare a câinilor vagabonzi rămâne singura metodă de rezolvarea a problemei, altă alternativă nu prea văd.”

Pe lista de discuții conservarea biodiversității, la 20 decembrie 2011, Levente Nagy scria: “Cred că suntem cu toții de acord că aceștia reprezintă un factor perturbator al echilibrului ecologic, deci nu au ce căuta acolo [vezi de ex. și poza atașată, un pui de nevăstuică ‘proaspăt mestecat’ de niște câini vagabonzi, (…) deci nici măcar pentru hrană, ci doar de distracție, joacă]. Ba mai mult, având în vedere originea întregii probleme, chiar putem socoti că fenomenul intră în categoria ‘impactului antropic asupra ecosistemelor naturale’. (…) ar fi nevoie de acțiuni strategice pe două planuri: 1. stoparea aportului de câini vagabonzi dinspre zonele locuite, 2. eliminarea celor liberi și care se reproduc deja în arii protejate, parcuri etc.”

În ecosistemele cu caracteristici de naturalețe (inclusiv în arii protejate, spre exemplu parcuri naționale și zonele strict protejate ale acestora), apariția de haite de câini sălbăticiți care omoară diferite animale și concurează la sursa de hrană a carnivorelor sălbatice, în mod rațional nu ar putea să fie tolerată, cât timp se dorește conservarea biodiversității. Dacă în loc de câini aceștia ar fi o specie invazivă care s-ar numi diavoli tasmanieni, care ar sfârteca căprioare, cerbi, capre negre, iepuri ș.a.m.d., desigur că ar fi mai ușor de susținut și implementat o soluție realistă de a îi împușca la grămadă sau de a îi otrăvi pe toți. Dar dacă aceștia sunt câini (“cel mai bun prieten al omului”… patru labe), o astfel de abordare este mai dificil de a fi acceptată sufletește și de a fi susținută în public, așa că vorbim despre orice altceva sau se lasă o mare tăcere. Interesant este că oameni care de altfel se declară a fi dornici de “a elimina alți oameni” pentru a proteja biodiversitatea, când vine vorba de câini au o reținere verbală sau chiar intră în haita lor și mușcă. Abordarea de genul “orice, dar de câinii vagabonzi să nu vă atingeți”, prezentă și în mișcarea de mediu, face posibile intervenții de toată minunea pe care nu le credeai posibile din partea unor oameni care au o capacitate intelectuală rezonabilă și iubesc natura sălbatică la modul real, care iubesc cerbii, căprioarele, caprele negre, mistreții ș.a.m.d., nu doar ca hrană pentru haite de câini vagabonzi care să le sfârtece prin “aria protejată”.

Se poate constata că opiniile sunt împărțite, existând 1. o abordare care susține eutanasierea (în natură tehnic ar fi fezabilă mai ales împușcarea, că nu văd cine să prindă acei câini și cu ce costuri), dar există și 2. alți omeni care continuă să creadă că “soluția” este adoptarea câinilor de către oamenii doritori. Problema fundamentală este că numărul câinilor este uriaș, iar al “doritorilor” infinitezimal… adică astea sunt realitățile. Au fost întreprinse campanii de sterilizare, care în cel mai bun caz ajung “să subțieze vocea” câtorva mii de câini, dar asta nu schimbă cu nimic trendul… creșterea puhoiului de câini vagabonzi care se revarsă din orașele saturate către peisajele naturale.

În Marea Britanie, o țară unde nu există nici un fel de problemă a câinilor vagabonzi prin orașe sau în afara lor, câini vagabondând sunt adunați de hingheri și cazați 7 zile în adăposturi… timp în care au ocazia de a fi recuperați de stăpânii lor, iar acest mecanism face ca anual să fie eutanasiați aproape 20.000 de exemplare (conform siteului unei asociații de protejare a câinilor: www.homes4dogs.co.uk). Îmi pot închipui că nici în alte țări ale vestului european situația nu este radical diferită: adică, pentru a menține starea de normalitate, anual sunt eutanasiați câteva zeci de mii de câini / țară, care au ajuns pe stradă. Dacă în Marea Britanie nu există altă soluție pentru 20.000, la noi va fi găsită soluția pentru 1.000.000, adică de 50 de ori mai mulți? Cred că e ușor să avem convingerea că dacă în Elveția sau Austria ar exista câte un milion de câini vagabonzi care ar sfârteca animale sălbatice, inclusiv în arii protejate, și ar sfâșia oameni chiar în localități, ar fi găsită rapid o soluție.

Pe lângă situația localnicilor urbani sau rurali care, trăind pe la noi, sunt oarecum obișnuiți cu situația aberantă, ce poți să zici celor străini care vizitează această țară? Cum poți să le explici că există autorități publice locale atât de incapabile, încât nu au puterea să rezolve nici măcar o problemă oarecum simplă, de a nu permite creșterea numărului de câini vagabonzi care umblă prin haite prin orașe, inclusiv în zonele centrale? Cum poți crede că un turist ar dori să viziteze o astfel de țară, eventual cu soția și copiii pe care îi iubește? Cine și-ar expune voluntar familia în vacanță unor situații atât de jenante și chiar riscante?

Îmi aduc aminte, când am fost în India, ce “surpriză” a fost să văd pe străzile orașelor porci domestici-ferali sălbăticiți care nu atacau,  dar nici “prietenoși” nu erau. Cam la fel trebuie să fie senzația oferită celor din lumea vestică de o vizită prin “Grădina Carpaților”. Ceva de “ai zbârlită blana de pe spinare” când auzi că omul poate să fie sfâșiat și ucis de câini în mijlocul orașului.

Într-un peisaj urban cât de cât civilizat nu au cum să mișune haite de câini vagabonzi. Nici hoarde de șobolani, nici câinii. Așa cum un om civilizat nu poate fi plin de păduchi, purici, râie. Este un nivel minimal de igienă. Evident, situația câinilor din orașele din România este scăpată de sub control de multă vreme, iar interferențele istericalelor cu a politicienilor-cretani a dus la actuala situație. Există totuși o idee acceptată la modul general, anume că trebuie să dispară câinii vagabonzi de pe străzi, din parcuri ș.a.m.d. Problemele apar atunci când se discută despre “aspectele tehnice”. Cei care se declară “iubitori ai animalelor” susțin că soluția este castrarea câinilor și eliberarea lor în stradă, care este un “genocid” la fel ca eutanasierea lor, deoarece acești câini castrați nu vor avea urmași, iar genele lor nu se vor perpetua. Aceasta ar fi o soluție de “dispariție amânată“ până la moartea prin bătrânețe a câinilor castrați, dar pentru ca ea să ducă la o situație în care nu mai sunt câini pe stradă, cineva ar trebui permanent să verifice care câine este castrat și care nu… o abordare evident imposibilă. Este destul ca printre cei mulți castrați să fie câțiva care “au scăpat”, sau câini nou eliberați de la stăpâni, pentru ca “stocul” să se refacă ușor și chiar să crească. Pe lângă asta, câini castrați și eliberați pe stradă mai pot eutanasia niște copii sau niște bătrâni, mai pot alunga eventuali turiști inconștienți care puteau să își pună problema unei vizite prin aceste zone

În diferite orașe au fost construite din bani publici tot felul de adăposturi pentru câini, ca parte a unor strategii aberante gândite de oameni care nu aveau contact cu realitatea. Calibrarea adăposturilor a fost totalmente neadecvată… adică în acestea pot să fie înghesuite câteva procente din câinii de pe străzi… iar gălăgia lătratului sutelor de câini care se bat, se omoară între ei, fiind închiși într-un spațiu mic, problema asigurării hranei și a îngrijirii veterinare, costul medicamentelor pentru ei ajunge să fie, desigur, imposibil de susținut, iar recent a mai venit și criza.

Dacă se ia în considerare că întreținerea în “adăpost” a unui asemenea câine costă cca. 50 euro pe lună, asta ar însemna 50 milioane euro pe luna la 1 milion de câini. Dar adăposturile mai trebuie și construite și ar fi ceva investiție pentru 1 milion de câini (să zicem 1 mp de câine ar însemna 1 milion de metri pătrați construiți… nici nu vreau să mă gândesc cam cât costă). Ca la final ce să se întâmple?

Când te gândești că în capitală (București), potrivit Amos News, în 2010 au ajuns să fie tratați la Centrul Antirabic 13.220 de oameni mușcați de câini…. ai putea extrapola la nivel de țară ca numărul celor ajunși la spital cu mușcături de câine să fie de ordinul 200.000 de oameni pe an; tratamentul unui asemenea caz are niște costuri… În ultimul deceniu au fost cheltuite câteva zeci de milioane de euro pentru a eutanasia câteva sute de mii de câini din România… dar situația nu este schimbată în bine. Se vede că abordarea a fost lipsită de orice realism… De ce nu au dat rezultate intervențiile de până acum, nici cele cu adăposturi, nici cele cu eutanasierea în masă a câinilor vagabonzi, la nivel local? Fiind vorba de animale cu capacitate de adaptare, răspândire în peisaj și reproducere, dacă erau duse la “adăpost” sau eutanasiate câteva procente, uneori zeci de procente din “stocurile de câine” aflate în peisajele urbane (că la cele din natură nu se uită aproape nimeni) pentru populația canină-ferală la nivel regional asta era zero. Evident, cu aceste “abordări onanistice” situația nu poate fi rezolvată, dar se poate înrăutăți… în sensul creșterii cantităților de câine care vagabondează prin orașe sau prin parcuri naționale, în natură, pe oriunde, câini cărora le este foame și care trebuie să omoare ceva animale sălbatice, restrângând și mai mult șansa acestora de a avea populații sănătoase (oricum aflate sub braconaj-vânătoare). Carnivorele sălbatice, de altfel specii protejate de legislația națională și europeană, nu mai au astfel hrană și au ocazia să aleagă între a muri de foame sau a intra în interferență cu “proprietățile umane” reprezentate de alte animale domesticite… unde ele vor fi împușcate…. “că la ele este voie”.

O soluție realistă începe cu înregistrarea tuturor câinilor care au stăpân, măcar ar fi clar dacă acel animal domestic este al cuiva (sau nu este). În peisajele naturale câinii ferali reprezintă o problemă serioasă pentru conservarea biodiversității și rezultă de aici că ei trebuie să dispară din aceste zone. Fără a opri sursa către peisajele naturale, adică zonele urbane/rurale cu haitele lor de câini vagabonzi, situația în peisajele naturale nu poate să fie rezolvată. A găsi resurse (și a le investi) pentru construirea de “adăposturi” pentru 1 milion de câini, care apoi să fie castrați și/sau eutanasiați, unde rularea sistemului costă 50 milioane de euro pe lună, castrarea sau eutanasierea altă sumă, tot la nivelul zecilor de milioane spre 100.000.000 sau 200.000.000 de euro pentru 1 milion de câini… Plus că mai trebuie să și prindă cineva 1.000.000 de câini… care ar costa poate altă sută de milioane de euro… Se ajunge lejer la peste 500 milioane de euro pentru o rezolvare a problemei în stil adăpost/castrare/eutanasiere și probabil cca 20 de milioane de euro prin împușcare. În natură nu ar fi posibilă otrăvirea lor, deoarece pot să fie afectate populațiile de carnivore sălbatice oricum dramatic reduse din cauza agresiunilor antropice. În localități se constată că există deja campanii de otrăvire, spre exemplu cu momeli cu antigel, întreprinse de oameni care au ajuns exasperați de mușcăturile vagabonzilor, traumele suferite de copii, bătrâni și bătrânele. O astfel de situație nu se va rezolva de la sine, costurile vor fi din ce în ce mai mari, iar în privința consecințelor asupra faunei sălbatice… apar situații extrem de dramatice pentru întreaga suprafață a acestei țări. Pare (și este) o situație aberantă.

Să vedem ce scria un coleg și prieten, medic, pe lista de discuții conservarea biodiversității: “(…) la situația actuală, mi se pare de râsu-plânsu discuția asta cu “să nu atentăm la viața celui mai bun prieten al omului” etc. E câinele specie sălbatică periclitată? Da șobolanul nu e mamifer, la fel cum e câinele? De ce tot tratamentul ăsta așa de special? (…) Adică pricep că de fapt e vorba de un hobby uman, cum unii sunt filateliști și iubesc timbrele, așa unii iubesc anumite tipuri de PET-uri. Ceea ce este OK, cât timp nu afectează pe alți oameni și natura și nu încercă să își vopsească hobby-ul în verde. (…) Bolnavii în spitale (…) dorm câte doi în pat și au o alocație zilnică de hrană la un nivel nasol dar la noi se discută cu seninătate despre cazarea și întreținerea a multor zeci de mii de câini în cazul cel mai bun… Și ONG-urile pentru protecția câinilor și pisicilor se pretind cu tupeu ca fiind “de protecția animalelor” deși îi doare doar de câteva specii de PET-uri, nicidecum de vreo specie sălbatică și / sau pe cale de dispariție… Ba unele chiar au tupeul suprem să se pretindă ONG-uri de protecția mediului!? Eu le respect opinia și dreptul de a milita pentru idealurile lor, dar mi se pare inacceptabilă deghizarea în organizații “verzi” în invocarea protecției mediului/ animalelor când e vorba de un hobby uman și o dragoste pentru o creație antropică… Și mie îmi plac multe specii de animale domestice… dar nu au ce căuta în mediul natural și nici măcar pe cont propriu în mediu antropizat (…) în orașe pe post de “comunitari”, așa cum nici speciile de bacterii create artificial nu au ce căuta în afara eprubetei sau tancurilor din uzinele biochimice… Sigur că e preferabil ca la eradicare să folosești metode ne-barbare, dar între a nu acționa sau a acționa cu metode percepute ca “barbare”, eu înclin totuși spre metoda a doua, lăsând la o parte ipocrizia (pentru că ipocrizie este să plângi de mila cățelușilor eutanasiați fără să lăcrimezi și pentru șoareci și șobolani care și ei sunt la fel de mamifere, dacă vine vorba….)”.

Îmi zice o fată din Sighet, Narcisa Munteanu, că la un sondaj de opinie avea de ales între variantele de “soluționare” a problemei câinilor vagabonzi, prin “castrare” sau “eutanasiere”. A vrut să bifeze eutanasierea, dar nu a fost lăsată de cea care efectua “sondajul de opinie”. Pe astfel de abordari ne bazăm…

În concordanță cu nenumăratele cazuri de mușcături de câini, apare pe la noi o ură a oamenilor față de aceste animale, iar această ură se răsfrânge și asupra “cretanilor” care ocupă funcții administrative, care trebuiau să rezolve problema, dar nu au avut capacitatea să o facă. Trist este că această clasă politică transpartinică este incapabilă să rezolve chiar și probleme mai simple (câinii), așa că nu te prea poți aștepta să facă progrese consistente în domeniile mai complicate (dezvoltare durabilă reală). Te poți întreba, oare alegătorilor nu le va veni ideea: la alegeri ar trebui eutanasiată întreaga haită politică? Pe de altă parte, cei care se declară “iubitori ai animalelor”, dacă ar avea cât de cât capacitate intelectuală și o înțelegere a situației, ar lupta pentru a nu permite măcelărirea animalelor sălbatice prin vânătoare (spre exemplu inclusiv în Rezervația Biosferei Delta Dunării se pune problema redeschiderii vânării legale, o nouă imbecilitate), ar lupta contra braconierilor care împușcă orice mișcă în peisajul sălbatic, ar lupta pentru protejarea strămoșilor câinelui, adică a lupilor care sunt atât de necesari în ecosistemele naturale, ar lupta cu toate mijloacele pentru a păstra animalele sălbatice încă existente pe la noi. Dar “unde nu este, nici Dumnezeu nu cere”. “Creta este plină de cretani”.

Concluzii:

Zonele urbane și rurale, locuite de noi, trebuie să asigure liniștea, siguranța și bunăstarea oamenilor… așa că nu se poate accepta ca un copil care iese pe stradă să poată fi omorât de haite de câini vagabonzi, la fel o bătrânică să fie sfârtecată ș.a.m.d. Este aberant ca o asemenea situație să existe și să nu fie rezolvată cât mai repede.

Peisajele naturale, incluzând aici și ariile protejate sunt spații unde speciile sălbatice trebuie să se simtă bine (cerb, mistreț, căprior, lup, capră neagră ș.a.m.d.), iar haitele de câini care să atace și să omoare exemplare din unele specii, iar pe altele să le lase fără hrană și fără liniște nu sunt de acceptat. Realist vorbind, ar trebui împușcați cât mai repede toți câinii din astfel de zone (cu excepția celor ciobănești care poartă jujeu). Un caz aparte sunt câinii de vânătoare însoțiți de vânători, despre care vom discuta altă dată.

Câinii, niște lupi domesticiți și selectați în câteva sute de rase ca rezultat al activităților umane care au modelat aceste linii filetice în formele cele mai variate, de la câini de buzunar la matahale, de la câini de luptă la câini de vânătoare ș.a.m.d., trebuie să aibă toată iubirea stăpânilor lor umani, care să îi țină în locuințe sau în curți; stăpânul este responsabil să îi asigure câinelui cele necesare și este totodată răspunzător pentru acțiunile câinelui.

O plagă nerezolvată se extinde din ce în ce mai mult. Neglijența umană a creat această problemă și omul este răspunzător să o rezolve. Există abordări vest-europene funcționale. Consider că cel care nu înțelege și nu acceptă această abordare nu are nimic în comun cu înțelegerea ecologismului sau a conservării biodiversității.

PS. Doresc să menționez că întotdeauna am adorat animalele, mai cu seamă cele sălbatice, aflate în libertate în locul lor din Natură. Iubirea Naturii și mai cu seamă a animalelor este una din caracteristicile fundamentale ale unui om. Iubirea oamenilor este în aceeași categorie. Ar trebui să învățăm să facem niște diferențieri, să iubim câinii domesticiți pe care îi ținem în curte sau în locuințe și de a căror bunăstare (și acțiuni) suntem responsabili, ar trebui să iubim lupii sălbatici care mai există prin peisajele carpatine încă scăpate de distrugere, ar trebui să înțelegem pericolul reprezentat de haitele de câini sălbăticiți care omoară animale sălbatice din natură, și la fel ar trebui să înțelegem că în orașe o fată și un băiat au dreptul să se plimbe în liniște, copiii și bătrânii trebuie să se poată plimba în siguranță… fără a fi stresați de atmosfera de asediu… a atacului iminent a căreiva haite.

PS2. Este previzibil că unele javre, deși constată și recunosc problema și lipsa lor de soluții concrete, totuși vor sări să latre și să muște, că doar la asta se pricep. Să latre și să muște oamenii care până acum au tolerat prezența lor.

© dr. Peter Lengyel

Foto: Adoptiicaini.ro

 

Acest articol a fost preluat de pe site-ul dr. Peter Lengyel.

 

Peter Lengyel s-a născut în 1973 în Sighetu Marmaţiei şi a absolvit biologia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Este biolog, expert în conservarea biodiversităţii, fotograf al naturii, membru al Asociaţiei “Valea Verde”, dar şi secretar ştiinţific la ONG UNESCO Pro Natura, cu sediul în Bucureşti, şi membru al Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii.


 

Puteți citi și:

Comunicarea Naturii în Era Digitală

Filmul Documentar despre Natură – cum este la noi și cum ar putea să fie

Ecologistul ideal și totuși real

Iubirea cărților bune și performanța intelectuală


3 comentarii

  1. Ceea ce ONG-istii iubitori de caini ar trebui sa inteleaga este faptul ca in lipsa luarii oricaror masuri (castrarea sau adoptia sunt paleative despre care nu se merita discuta, s-a vazut ce rezultate se obtin) unii oameni vor recurge din ce in ce mai des la otravire (fie cu antigel, fie cu otravuri mai greu de procurat). Pana la urma problema este simpla: ori accepta eliminarea fizica a unei populatii de “n” caini vagabonzi azi, fie a uneia de “2n” indivizi la anul. Cum spunea si autorul articolului, nu am auzit de criza care sa se rezolve de la sine.

  2. Castrarea, eutanasierea…. o sursa de venituri necontrolabile, nedeclarabile… asa cum, pana acum, s-au imbogatit atati asa zisi responsabili cu aceasta problema.
    Nu s-a dorit, nu se doreste si nu se va dori decat umplerea buzunarelor si nu rezolvarea reala a problemei cainilor intr-un mod civilizat.
    H O T I I T A R I I se imbogatesc folosindu-se de drama acestor animale…
    R U S I N E pentru cei care scriu, discuta, ”demonstreaza”(in mintea lor) ca trebuie sa se ia o hotarare de eliminare/eutanasiere.
    R U S I N E sa le fie tuturor escrocilor… care de fapt nu au acest sentiment ”rusine”, ci doar dorinta de a castiga cat mai mult indiferent cum… chiar si prin moartea acestor animale, de nasterea carora tot ei sunt vinovati.
    P O R C I.
    Ar trebui taiati si pusa sare…

  3. Foarte bun articol. Il voi trimite unor prieteni, unii dintre ei mari iubitori de animale. Eu am avut doi catei, nu in acelasi timp. Era o problema sa ies cu ei la plimbare, in jurul blocului, ne fugareau haitele de caini salbatici, trebuia sa-mi iau catelul in brate, sa fug mai departe pana mi se pierdea urma, dar mai trebuia sa ma si intorc, nu? Luasem obiceiul sa port un bat gros cu mine. O adevarata aventura, si foarte neplacuta. Un vecin pleca dimineata devreme la serviciu si in drum spre statia de autobuz trebuia sa se apere de javre – luase obiceiul sa poarte un lant gros in pumn, ca arma. Oameni buni, suntem deja in sec. XXI, ne consideram o tara civilizata, vrem recunoastere internationala, vrem turisti … cum putem trai asa?

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger