De doi ani, străinii au liber să cumpere pământ în România. Cât doresc și unde poftesc. La 1 ianuarie 2014 a expirat suspendarea de şapte ani a acestui drept, prevăzută în Tratatul de Aderare al României la Uniunea Europeană. O măsură care putea fi pusă în practică mult mai devreme deoarece țăranul român a început, de mai mulți ani, să se lepede de propriul pământ vânzându-l ca pe un chilipir.
Sărăcia, migrația la oraș sau în Occident, sutele de euro plătite de investitorii străini pentru un hectar de pământ, ofertele de expropriere acceptate la prima strigare au declanșat în țărani ceea ce marii moșieri sau comuniștii, în perioada lor de maximă exploatare, nu au reușit (cel puțin, nu cu binișorul): renunțarea la propria glie sau, dacă vreți, la propria identitate.
Despre asta este vorba în acest text. Despre identificarea acelui mecanism care a produs în mintea țăranului acel declic care l-a făcut să se lepede de propria sa natură.
Pentru ceea ce se murea acum 100 de ani, azi nu există un preţ
Ce ironie a sorții… la 1890, aproape jumătate dintre țărani (85% din populație era rurală) nu putea să își întrețină gospodăria, lipsa pământului nepermițându-le să țină nici măcar un animal de povară în bătătură. Era vorba de nu mai puțin de 472.000 de gospodării care nu puteau trăi din ceea ce produceau. Tot atunci, trustul internațional Fisher arenda terenuri în trei județe pe o suprafațăde 237.863 de hectare. Pe una dintre aceste moșii a izbucnit, la 21 februarie 1907, o dispută minoră între țăranii din localitatea Flămânzi și adminsitratorul companiei Fischer. Vestea protestului țărănesc s-a propagat în toată Moldova, țăranii au întocmit petiții pentru dreptul la pământ cerând reducerea dijmelor pământului. În primăvară, țăranii au extins revoltele, au ocupat moșiile și au distrus casele boierilor. După extinderea revoltelor în Muntenia, generalul Averescu a mobilizat armata împotriva țăranilor mergând până la bombardarea satelor. Peste 11.000 de țărani au plătit cu viaţa dreptul de a avea pământ. În anul 2015, adică 108 ani mai târziu, Transnational Institute – spre exemplu – exploatează pe cuprinsul României 150.000 de hectare de pământ arabil. În același timp, producătorul de biodisel Prio Foods are 25.000 de hectare în exploatare, iar un grup de oameni de afaceri albanzei care controlează firmele Agro Chirnoghi dețin 25.000 de hecatre. Nimeni nu se revoltă, toată lumea e mulțumită uitându-se la telenovele.
Îna cest moment, un studiu comandat de parlamentarii europeni arată că străinii au ajuns să controleze până la 40% din terenul arabil al României. Printre marii proprietari sunt cetăţeni arabi, conţi austrieci, bănci şi companii de asigurări. Potrivit studiului – în care se menţionează că România nu are date oficiale despre acest fenomen, autorii folosind date obţinute din diverse alte surse – în jur de 20%-30% din terenul arabil al ţării aparţine cetăţenilor străini din UE, în timp ce alte 10% aparţin unor persoane rezidente în alte state decât cele UE. Altfel spus, din estimări, aproximativ 5,3 milioane de hectare din cele 13,3 milioane de hectare sunt exploatate de străini. Procentul de pământ deținut în proprietate de străini este de 10-15%, potrivit estimărilor Ministerului Agriculturii.
Jertfă pentru pământ
Pentru pământ s-a mai murit o dată. La sfârșitul deceniului al-V lea, începulul deceniului al VI-lea, atunci când mulți țărani – unii pe nedrept considerați chiaburi, alții pentru că nu au vrut să se lepede de pământul moștenit din strămoși – au luat calea pușcăriilor, Canalului ori au fost pur și simplu împușcați, noaptea, mișelește, la o margine de pădure. Colectivizare s-a terminat oficial în anul 1957. Atunci, țăranii nu mai aveau în posesie nici măcar un centimetru de pământ. Dar cu ce preț au reușit comuniștii această deposedare forțată a țăranilor, de pământ ? La plenara Partidului Muncitoresc Român din anul 1961, cu patru ani deci înainte de încheierea oficială a colectivizării, Gheorghiu Dej declara că în timpul maximei terori, în anii 1949 – 1952, au fost trimişi în judecată 80.000 de ţărani, între care şi ţărani muncitori, dintre aceştia 30.000 fiind judecaţi în procese publice. Aceleaşi cifre le-a comunicat la Moscova, în octombrie 1961, în cuvântare ţinută la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
„Comuniștii ne-au luat tot, pământul, pădurea. Doar sufletul nu ni l-au luat”, spunea Elisabeta Rizea, un simbolurile rezistenței anti-comuniste. Pentru pământ şi pădure, ca şi pentru sufletele lor, un grup de ţărani din Muscel conduși de ofiţeri de carieră au organizat una dintre cele mai cunoscute şi mai longevive mişcări de rezistenţă anticomunistă. „Haiducii Muscelului” a fost activă pe versantul sudic al Făgăraşului între 1949 şi 1958. Familia Jubleanu este cea care a plătit poate cel mai scump participarea sa la această mişcare de rezistenţă organizată dintr-un imbold simplu: iubirea şi dorul de pământul de care comuniştii i-au deposedat abuzit prin procesul de colectivizare. „Jublenii” au dat trei luptători „haiducilor”: Titu Jubleanu, soţia sa Maria şi fiul lor Constantin. Maria Jubleanu a fost ucisă de Securitate într-o ambuscadă în 1952. Femeia a acoperit ieşirea din încercuire a „partizanilor” cu preţul vieţii. Unul dintre soldați a sărit cu picioarele pe cadavrul ei. Titu Jubleanu a fost arestat şi supus unor torturi de neimaginat. În temniţă, lui Titu Jubleanu i-au fost smulşi dinţii cu cleştele de cuie care „muşcase” şi din gingii. Fiul său, Constantin Jubleanu, a fost ultimul partizan care a rezistat în grota de la Poienărei, din apropiere de Nucşoara. Înconjurat de trupele Securităţii, Constantin s-a împuşcat cu ultimul cartuş. Aceasta este jertfa pământului care astăzi nu mai valorează două parale.
Şi iarăşi, ce ironie, a istoriei… la Nucşoara, satul eroilor anticomunişti, unde s-a murit la propriu pentru pământ, unde nu există casă care să nu fi dat o jertfă de moarte în lupta pentru apărarea pământurilor, unde s-au făcut ani de puşcărie pentru o ţigare sau un ciur de mălai oferit partizanilor, în Nucşoara, au mai rămas doar bătrânii ieşind sfioşi la porţi ca acum 60 de ani când pe străzi asistai doar la un dute-vino zgomotos, în miez de noapte, al dubelor de miliţie. După Revoluţie, mulţi au plecat în Italia şi Spania la muncă. Primarul spune că pe tinerii sub treizeci de ani îi poţi număra pe degetele de la două mâini. Bătrânii, cei rămaşi, au renunţat, la început, la animalele mari, la vaci şi cai, apoi la pământurile pe care le-au dat în arendă și în schimbul cărora primesc doi saci de grâu la hectar. În final răpuşi de bătrâneţe şi fără speranţă şi putere, au vândut pământurile celor 200 de „străinaşi” care au cumpărat pământ în zonă şi care azi îşi construiesc case, după cum spune cu mândrie tâmpă primarul localităţii.
Copiii şi lepădarea de glie
După Revoluţie, românii au redevenit mari proprietari de pământuri. După desfiinţarea Cooperativelor Agricole de Producţie au primit în proprietate unu, două, trei hectare de pământ, cât au moştenit de la părinţi sau bunici. Își săpau pământurile, la sfârşit de săptămână, venind de la oraş cu familia şi rudele, folosind sapa şi caii vecinilor, tractoarele fiind o raritate, iar creditele pentru trecerea la o agricultură motorizată lipsind cu desăvârşire. Minunea nu a durat mult… mijlocele rudimentare de producţie, care aminteau de Evul Mediu european sau de perioada interbelică românească, dar şi o ofertă cerealieră uriaşă, venită tocmai din partea milioanelor de noi proprietari şi care a prăbuşit preţul grâului ori a porumbului, i-au determinat pe ţărani să înceapă înstrăinarea pământului. “Transformarea din membri de CAP în proprietari de pământ le-a crescut ţăranilor respectul de sine. După ce copiii lor au plecat în Occident, bătrânii au început să vândă moştenirea recuperată din urgia colectivizării. Fără pământ ţăranul nu e ţăran, nu mai e ancorat de nimic, însăşi noţiunea de glie dispare. În câteva zone din sudul României, Olteniei şi al Moldovei pământul s-a concentrat cu repeziciune în mâinile câtorva arendaşi deveniţi apoi proprietari pe mii şi zeci de mii de hectare de pământ în conditiile în care în Europa suprafeţele medii pentru o fermă familială sunt de 30-50 de hectare. Concentrarea exagerată a pământului este o mare greşeală. Este o întoarcere la Evul Mediu care va distruge armonia socială în satele şi aşa depopulate. Căci armonia este cheia în care se poate descifra lumea satului românesc. Satele care şi-au pierdut echilibrul, armonia relaţiilor interumane s-au topit mai uşor. A dispărut mai întâi echilibrul financiar. Unii au devenit mai bogaţi, alţii au rămas pe loc. Prosperitatea atunci când s-a născut prin mijloace imorale sau ilegale a generat inechități. În zona prosperă a Subcarpaţilor, în Bucovina sau Maramureş, în Transilvania echilibrul nu s-a rupt atât de uşor. Oamenii au prosperat împreună, poate și pentru că familia a fost ceva mai unită. Dar şi aici lipsa instruirii, a educaţiei sapă încet şi sigur la armonia societăţii”, explică îndepărtarea ţăranului de propriul său pământ, Cristian Vlad, unul dintre cei care realizează, la Televiziunea Naţională Română, o emisiune dedicată vieţii satului.
Vânzarea pământului a dat posibilitatea unor intermediari să se îmbogăţească. Acum 15 ani luai un hectar de pământ, direct de la țăarnul-proprietar, cu 100 de euro. Preţul a fost atât de jos încât şi azi cei care fac speculă cu pământ în jurul marilor oraşe, precum Bucureşti, Timişoara sau Cluj, îl revând cu profituri de 100%. Asta deşi, anterior, mai avuseseră cel puţin 3 sau 4 proprietari. Trist este că oamenii se înghesuie să scape de pământ. În diverse forme. Aleargă să îl vândă notarului, primarului, consilierului judeţean, cârciumarului care şi-a deschis o Asociaţie agricolă cu banii câştigaţi din alte afaceri. Şi ţăranul acceptă orice preţ pentru că statul îl poate amenda dacă nu şi-l lucrează.
Aşa că sintagma – şi-a dat pămîntul pe nimic – nu mai e o vorbă în vânt. Oamenii se bucură când dă norocul peste ei şi lucrările de infrastructură le confiscă terenurile. E absurd? Nu. Cumpără cei care înțeleg că nu peste mulţi ani, când mijlocele de existenţă vor deveni mai precare, valoarea pământului va exploda. Atunci când pământul va deveni ultimul refugiu…
Astăzi, însă, dacă am consemna cel mai important moment din viaţa unei comunităţi de ţărani din satul Turdaş, judeţul Hunedoara, ar fi acela în care autostada a trecut peste pământurile lor şi au fost despăgubiţi. Au venit televiziuni şi ziare care i-au numit miliardarii autostrăzii. Au fost mândrii că pământul, pe care nu mai aveau cu ce să îl lucreze şi care atunci când o făceau ieşeau în pierdere, ei, pământul acela pe care l-au luat înapoi după Revoluţie, moştenire de la comunişti, au putut să îl dea statului care construia pe el o autostradă pentru 3 euro pe metrul pătrat.
„Mi-au luat 25 de arii de pământ, iar banii i-am pus toti la CEC. Era loc să primesc şi mai mult. Prea mulţi bani nu sunt ca să faci o investiţie, să construieşti o casă, să cumperi un apartament. Dar nu-s nici atât de puţini ca să îi arunci aiurea. E un fel de corcitură, nici cal, nici magar. Dacă îs mulţumit? Depinde de unde privesti lucrurile. Am primit bani, dar am dat pământ. Este o situaţie fără întoarcere. Banii se toacă. Dacă nu luam banii, rămâneam cu pământul care producea ceva. Pământu’ care mi-a mai rămas nu mai poate fi lucrat. Eventual”, spune cu mult adevăr un bătran expropriat. Dacă mergi astăzi în Turdaş, un oraş aflat pe malul Mureşului dezastrul e total: camioanele mari care au lucrat trei ani de zile la autostrada Sebeş-Deva, trecând pe străzile localităţii, le-au distrus complet. Au lăsat cratere uriaşe. De la aceleaşi camioane care tranzitau satul, pline de pietriş, casele oamenilor s-au fisurat. Mureşul a rămas fără peşti după ce draglinele l-au exploatat bestial. A rămas bilanţul trist al exproprierilor:
Familii care au primit bani pe raza comunei:
Până în 100 de milioane lei vechi – 71 familii
Între 101 și 500 milioane – 94 familii
Între 501 milioane și 1 miliard – 18 familii
Între 1,1 și 2 miliarde lei vechi – 5 familii
Peste 2,1 miliarde – 1 familie.
Toți acești oameni, azi, nu mai au pământ.
Cristian Gherghiceanu, președintele Fundaţiei Adept care se ocupă de protejarea ecosistemelor pastorale din Transilvania, biodiversitatea acestora și comunitatea de fermieri care locuiesc în ele face o radiografie fără prea multe semne de încurajare: “satul românesc are tendinţa să dispară. Oamenii visează la un trai mai bun şi nutresc speranţa că în afara ţării sau în oraşe viaţa este mai uşoară. Satul românesc este îmbătrânit, depopulat şi subfinanţat, cu toate acestea, zona rurală are potenţial ridicat, iar un exemplu este satul Viscri. Au avut răbdare şi nu au căutat să se îmbogăţească peste noapte”.
Ciobanii nu răspund la sms
Legați de pământul neprimitor al munților în care și-au făcut case și loc de creștere a animalelor, căutători neobosiți de pământuri bune, făuritori de mituri, mocanii reprezintă barometrul unui mod arhietipal de viețuire. Ale lor au fost pământurile înainte ca România să se numească România. Comuniunea cu pământul și animalele a fost întrupată de cioban care mereu s-a aflat sub vremuri, iar vremurile de azi par mai năprasnice decât oricare altele de 2.000 de ani încoace. Mocanii, cum erau cunoscuți în vechime crescătorii de oi și capre s-au adaptat vremurilor cu smartphone și plasmă. Nu mai fac transhumanță, preferă să-și care animalele cu tirul, vând brânza în magazine și apar în reclame la telefonie mobilă.
Ciobanul este un simbol paradoxal. Când spui cioban, cineva se simte ofensat. Ciobanul Ghiță, cel din reclama de la Vodafone, are 595.200 de like-uri pe pagina de Facebook dar sunt cel puțin pe atâți – dacă ai face un sondaj național – care ți-ar zice că îl urăsc pentru că s-a vândut corporației, atât pe el, dar și meseria lui nobilă. Dacă îi spui vecinului tău din București că tu cumperi carne și lapte de la ciobanii din Mărginimea Sibiului, vecinul îți va spune că cei autentici trăiesc în Bucovina, au magazin în Obor și de la ei ar trebui să mănânci, “ceilalți e falși”. Și intelectualii au întors ciobanii pe toate fețele, analizând unul dintre miturile fondatoare ale poporului roman – miorița. Cioran vedea în moartea resemnată a baciului moldovean refuzul istoriei. Alții, au extras din Miorița lașitatea poporului român.
“Statistic, România este pe locul al 4 lea în Uniunea Europeană ca număr de ovine, cu peste 9 milioane de animale, iar la export suntem pe primul loc. Cultural vorbind însă, păstoritul şi-a pierdut vigoarea. Oier şi cioban au ajuns termeni peiorativi. Dintr-o categorie socio-profesională admirată şi chiar temută altădată, a ajuns azi o categorie aproape blamată. Parcă şi ciobanilor înşişi le este ruşine să mai spună că sunt ciobani. Oierii la fel, îşi spun patroni, antreprenori, fermieri, şi se străduiesc să dea un sclipici european afacerii lor, importând rase de oi din Europa, dar, mai ales, dotându-se cu maşini scumpe, care dau prestanţă socială. Dacă au ocazia şi banii necesari, nu ezită să investească în afaceri: firme de transport, imobiliare, fabrici de brânzeturi, importuri de maşini, etc”, ne-a explicat Dumitru Bădița, reporter la emisiunea „Viața satului” de la TVR. Pe de altă parte, Cristian Vlad, realizatorul emisiunii „D’ale lu Mitică”, ajunsă la 600 de episoade și care reflectă întâmplări din mediul rural, crede că vitalitatea ciobanilor în societate poate fi măsurată făcând un inventar al magazinelor cu alimente tradiționale cunoscute sub numele de „la sibieni”, pe care le estimează la o sută. „În spatele acestora se află familii care nu se mai numesc ciobani, ci fermieri, dar esența este aceeași. Pasc oile și caprele ca să producă brânză. Magazinele ciobanilor vând de-acum pe lângă produse lactate și produse din carne tradițională, dar asta este o diversificare și o adaptare firească. E poate singura rezistență a unei părți din economia românească la un deficit comercial enorm avut cu țările UE”, a precizat Cristian Vlad.
Dar ciobanii continuă să trăiască la periferie. Au propriile lor târguri organizate de câteva ori pe lună în marile orașe și, deși au acces la tehnologie – televizor și telefon – îi vezi adesea vânzând direct de pe ziar ori cărând plase mari de rafie în care înghesuie carne, brânză, cârnați, alimente pe care le trimit celor plecați în străinătate. Și pământul îi limitează. Pășunile cele mai bune sunt limitate. Concurența e mare. Poate cea mai mare. Ei stau neîncrezători la periferia socială și pentru că, mereu bănuitori, au ținut banii departe de stat. Și poate că e mai bine așa. Țăranul român stă departe de tot ce înseamnă autoritate. Pentru că e coruptă și el nu are decât de dat, de luat prea puțin, concluzionează Vlad.
Urmașii cui suntem?
Chiar trăind în munți, ocupat până peste cap cu munca, mereu în stare de alertă încercând să se apere pe sine și oile care îi asigură subzistența, ciobanul a fost prins din urmă de tehnologia modernă care transform lumea cu o viteză uluitoare. Dar care, după cum am văzut din reclama cu ciobanul Ghiță, devenit simbolului celui mai mare operator de telefonie din România, are nevoie de imaginea sa arhaică și autentic românească. “Cei care au reacționat pozitiv la campania cu ciobanul Ghiță, ne-ar spune că nu, nu mai suntem urmașii ciobanului din vechime. Pentru că azi ciobanul are smartphone. Ciobanul de azi se dă pe net. Ciobanul Ghiță este creația de coșmar cu conotații globaliste a unor publicitari români, care habar nu au cine este, cu ce se ocupă și ce înseamnă să fii cioban. Pentru că, din păcate, nașterea din click-uri de tip «Like» a acestui nou Dorel, cu complicitatea unei părți a publicului, ne arată că ciobanul ca ocupație socială este, precum vaca mov de la care avem parte de lapte, cineva despre care tinerii de azi habar nu mai au ce înseamnă. Și nici nu le pasă. Un cioban, un păstor este plecat pe munți, prin pășuni și fânețe cu turmele sale sau este plecat în lungi perioade de transhumanță. Așadar poate doar bunul Dumnezeu ar putea să îi încarce smartphone-ul, după ce se descarcă la câteva ore de utilizare. Gluma cea mai bună ar fi sugestia că telefonia mobilă ar acoperi traseele transhumanței, pe coclauri”, ne-a precizat Tiberiu Cazacioc, de la Asociația Radu Anton Roman.
Ar trebui spus generaței tinere că a existat un cioban fără smarthphone, televizor și chiar acces la curentul electric care a supraviețuit secolele la rând încrezându-se doar în semnele naturii. „Sigur că oieritul a fost influenţat de epocile pe care le-a traversat. Oieritul a fost mereu în atenţia liderilor politici, au fost încheiate acorduri vamale între state pe tema oieritului. Fiscul, indiferent că era medieval sau modern, a stat mereu cu ochii pe mişcările de turme. Oierul era un om de afaceri mobil. Frecventa târgurile, negocia cu proprietarii de terenuri, cu negustorii care preluau lâna, brânza, untul, seul, carnea şi orice, chiar şi intestinele oilor, prezenta interes pentru piaţă. Păstra bani la chimir pentru mituirea vameşilor şi a oricăror reprezentanţi ai Cârmuirii în teritoriu. Făcea orice îi sta în putinţă pentru binele turmei sale. Sigur, viaţa de păstor era plină de primejdii. Unii au murit împuşcaţi de bandiţi sau de proprietarii unor terenuri păscute ilegal. Alţii au murit înecaţi sau seceraţi de trăznet. Transhumanţa nu garanta nimănui că se mai întoarce viu acasă. Satele păstoreşti au mai multe văduve decât satele plugarilor. Azi nu mai vorbim despre transhumanţă decât la timpul trecut”, afirmă Dumitru Bădiță.
Transhumanța old fashion
Într-o monografie intitulată “Mărginenii”, viața ciobanilor este povestită de un bătrân ajuns la 78 de ani și care întreaga lui viață a trăit la munte îngrijind oile. “În 1875, când eram de 16 ani, m-a dus tata prima oară la oi. Avea târla la comuna Pietrile din județul Vlașca. Am pășunat pe muntele Stâna cu 44 de galbini. Am avut 1.200 de oi ale mele și 2.800 ale altora. În 1876 aveam 2.216 oi și cu străine 5.622, iarna vindeam o parte din ele, vara cumpăram. La 1878 țineam muntele Mâzgavu cu 800 de franci și Scara cu 620 de franci de la Ionițe Rona și Ghiță Lungu. În 1879 am iernat în Bulgaria la Toicius. Am făcut brânză de două oca de oaie, una de urdă la zece oi, unt de opt oi la una oca. La 1881 am iernat în Dobrogea, iar în 1883 în Bărăgan. La 1885 am vândut berbeci 400 în Pojon, Ungaria, fruntea cu 14 florini și mijlocia cu zece florini. Din berbecii tăiați, câte 70 într-un cazan făceam său, vindeam numa spetele, peciile și picioarele, săul îl vindeam cu 44 drețari puntu, pieile le-am vândut lu Nicolae Idrăilă, tăbăcar din Rășinari, mațele le luau plopăcenii pentru coarde, coarnele și oasele le dădeam la fabrică la Sibiu și lâna la sașii din Cisnădie. În 1893 am vândut jumătate din oi lu Nicolae Vidrighin din Rășinari cu 95 florini pereche și nu am mai mers în țară (pe atunci Transilvania nu făcea parte din România -n.r.). Apoi, toamna am vândut toate oile. După ce am vândut toate oile am luat moșie în arendă în Dobrogea și am stat acolo din 1905 până în 1916. Atunci cu răsboiul am fugit în Basarabia cu oile și boii și am vândut acolo tot ce am avut, iar în 1918 am venit acasă”.
Dacă acum peste un secol, transfumanța se desfășura în patru regiuni distincte pe teritoriul Bulgariei, României, Ardealului și Ungariei de azi, în prezent, oierii au arendat sau au cumpărat teren în zona de şes şi rămân acolo tot timpul anului. „Dacă e nevoie să mute turma, apelează la serviciile unor firme de transport. Într-un tir pot încăpea câteva sute de oi. Maşina ajunge în câteva ore, acolo unde altădată turma ajungea în două-trei săptămâni. Stabilizându-se, oierii nu mai au nevoie de un număr mare de ciobani, ca altădată. Oricum, ciobani profesionişti sunt greu de găsit azi. Toţi oierii se plâng de deprofesionalizarea ciobăniei, dar, la drept vorbind, nici ei nu se grăbesc să scoată mai mulţi bani din buzunar ca să-i salarizeze. Deseori, un gard electric pus la locul lui, rezolvă problema pazei”, a arătat Dumitru Bădița.
Până aici a fost război. De aici începe Ceru Băcăinți
Războiul al doilea mondial și mai apoi instalarea comunismul au fost cele două evenimente care au oprit aproape complet transhumanța. “Deși nu mai poate fi trasată linia genetică de la ciobanii de ieri la orășenii de azi, da, suntem în parte un popor de ciobani. Astăzi vorbim despre ciobani, uneori despre oieri. Dar cu câteva generații în urmă ocupația aceasta legată de transhumanță era numită mocănit, iar practicanții ei, mocani. Până în a doua jumătate a secolului XX s-a vorbit despre mocani, ei fiind aceia care practicau oieritul. Mocanii au colonizat Dobrogea și au fost omagiați de guvernul Principatelor Unite, care, trebuind să facă față unor raporturi demografice în favoarea turcilor, tătarilor, bulgarilor în Dobrogea au adoptat legi care permiteau cumpărarea de terenuri în țara de peste Dunăre. Mocanii care de peste două generații practicau alături de turmele lor, transhumanța, de peste 150 de ani, din Austro-Ungaria prin Țara Românească, în Dobrogea, au răspuns și au cumpărat pâmânt. Mihail Kogălniceanu, cel mai fervent agitator, a fost proprietarul a 8.000 de hectarea de teren în Dobrogea. Mocanii erau obișnuiți cu Dobrogea, o frecventau, uneori rămâneau acolo mai multe cicluri pastorale. Reacția lor a fost normală, pentru că în Austro-Ungaria pământul era de mult dat, poverile fiscale erau mai ridicate și Dobrogea era California noastră”, a explicat Tiberiu Cazacioc.
Au fost vremuri în care nu doar oameni, turme de oi, ci chiar sate întregi se izolau de război. Așa că la începutul celei de-a doua conflagrații mondiale, cineva a scris pe pancarta de la intrarea în satul natal: “Până aici a fost război. De aici începe Ceru Băcăinți”. De la Ceru Băcăinți până la Bulbuc sunt 25 de kilometri de drum drept, prin pădure, greu de urcat. Mureșul se vede de pe Piatra Tomii, loc de refugiu pentru un haiduc, spune legenda. Iar dincolo de Mureș, e satul de câmpie Șibot, unde acum câțiva ani l-am întâlnit pe Mara Viorel, un mocan veritabil care și-a petrecut copilăria și cea mai mare parte a tinereții la Bulbuc. “Ne hrăneam cu pâinea pe care mama o cocea în casă, cu brânza și laptele de la oi. Tatăl meu trebuia să coboare din munte până la Șibot să macine grâu. La topirea zăpezii, noroiu era atât de mare încât intrau boii până la genunchi și carul până la osie. Drumul de întoarcere era atât de greu, încât doi boi nu puteau urni carul din noroi. Luam sacii în spate și îi căram până unde drumul era mai bun. Boii, cu greu puteau scoate carul din nămol. După asta bătrânul punea sacii în căruță și ne continua drumul. Unde drumul se făcea din nou greu, o luam de la capăt cu sacii în spate.”
Ceremonialul iubirii era simplu. Tinerii se cunoșteau la hora din sat, se plăceau și după câteva săptămâni sau luni făceau nunta. Înainte de buchii, copiii trebuiau să învețe tainele munților și potecile nebătătorite. O lecție necesară pentru vremurile în care vor fi nevoiți să le străbătată pe jos, prin ninsoare sau ploi, îndrumând turma de oi sau pentru a ajunge la o școală aflată la câțiva kilometri depărtare. Dintr-un sat care în urmă cu șapte decenii număra sute de familii, azi mai trăiesc doar patru. La doar 40 de minute de mers pe jos, la Răcătău, puținii mocani rămași să își îngrijească boii imenși, ireal de blânzi, și turmele de oi mai orbecăie pe firul istoriei. Nu au avut niciodată curent electric.
Întorcându-ne la Bulbuc, vezi de departe casele ca într-o poză veche, în picioare, turla bisericii se înalță neatinsă de vremuri, livezile întinse de pruni dau rod în fiecare an. După schimbarea regimului în 1945, mocanii s-au așezat sub altă stea. În anii 70, au început să părăsească, rând pe rând, satele din munţi. Au lăsat în urmă locurile unde îşi îngropaseră părinţii, prinseseră câţiva ani din tinereţe pentru a se aşeza la câmpie atraşi de locurile de muncă din fabrici, de electrictate şi de pământul roditor. Mocanii şi-au părăsit casele, grajdurile, pământurile de la munte şi au coborât în satele înșirate pe malul Mureşului. Au luat cu ei doar cât au putut înghesui într-un car tras de boi. La câmpie, au luat viaţa de la capăt, şi-au înălţat case cu un cat mai înalte decât celelalte, iar şurile s-au umplut curând de oi şi cai. S-au amestecat cu oamenii de la sate, le-au împrumutat datinile şi obiceiurile. Din vorba lor măsurată, fără înflorituri, mai răzbate ceva din liniştea muntelui şi a animalelor, de a căror soartă, viaţa lor a depins atâtea veacuri.
Despre viitor…
Dumitru Bădiţă vorbește despre viitor spunând că oieritul nu dispare, se transformă: “Există din punct de vedere patrimonial o mare mobilitate, dar şi vulnerabilitate în această lumea pastorală. Un oier îşi putea pierde toată turma într-o singură iarnă. Râmânea numai cu bâta, cum e o vorbă a lor. Unele familii de oieri au decăzut, altele le-au luat locul. Unii urmaşi ai oierilor de odinioară au renunţat la grija turmei şi au optat pentru profesiuni liberale: medici, avocaţi, profesori. Alţi oieri, după ce au prins cheag, s-au transformat în negustori. Mărginimea Sibiului şi Ţara Bârsei au furnizat din populaţiile pastorale familii care s-au ridicat pe scara socială la nivelul burgheziei, construindu-şi în final case la oraş. Oierii sunt un fel de self-made-man, pot fi oricând un exemplu pentru alte categorii sociale.”
Tiberiu Cazacioc crede că ciobanii vor supraviețuii atunci când le vom oferi o identitate cultural locală: “Ciobanii sunt diferiți, pentru că deși aduși la un numitor comun și la stadiul de Ghiță, totuși cei mai autentici sunt, prin localizare și origine geografică, cei din legendara Mărginime a Sibiului. Celebritatea acestei zone este de departe cea mai bună indicație geografică născută în ultimii zeci de ani. Și probabil că acum câteva generații așa ceva nu exista. Atât de celebră azi că perturbează toată piața pentru că peste tot vezi magazine care pretind fals, sub ochii autoriăților, că vând produse de Sibiu. Sau este la fel de celebru cazul turmelor cu aproape 10.000 de oi din Delta Dunării, care pasc legal și oficial acolo, la Pardina. Dar brânza lor ajunge la piața ca brânză de Sibiu. Cu alte cuvinte, același cioban, aceeași ocupație, dar mai adaptat la practicile consumeriste ale zilei”. Cristian Vlad crede că salvarea poate veni din lipsa de bani… agricultura modernă pare o idee mai ieftin de pus în practică: “infrastructura sătească – şi tot ce implică ea – nu e insurmontabilă. Pe alocuri seamănă cu Evul Mediu. Dar există şi destule locuri care sunt extraordinare. România este o ţară a contradicţiilor. Oameni geniali, dar şi ticăloşi sau imbecili. Rămâne de lucrat la proporţii. Reindustrializarea României e o idée, dar o idée scumpă. Satul românesc e mult mai la îndemână pentru a-l face să funcţioneze. Administraţia nu trebuie decât să-i creeze condiţii, infrastructura, reducera birocrației, a corupţiei… căci în rest oamenii ştiu ce au de făcut. Renaşterea României va veni cândva tot de la sat”.
În fața invaziei străine asupra pământurilor României stau două întâmpări care țin mai degrabă de hazard decât de conștientizarea faptului că înstrăinarea pământului e un lucru ireversibil, că pământul rămâne o șansă concretă și sigură de suraviețuire. Pământul României este foarte fărămițat și o parte din el nu are acte corespunzătoare, iar marile companii străine nu sunt interesate decat de pământul compact de peste 50 de hectare.
A doua șansă a pământului românesc vine tot din străiniătate, de la românii plecați la muncă în Occident. Majoritatea sunt copii săraci de la sate și care – imediat ce au pus deoparte bani prin Italia sau Spania – i-au investit într-o casă pe care o înalță la ei în sat. Și care are nevoie de pământ în fața ei, o grădină și măcar câteva arii ca să nu te ia lumea drept sărăntocul satului…
Până la urmă tot de gura lumii am putea salva satul romînesc.
Fotografie: Mihai Stoica / 2Celsius
Acest articol face parte din proiectul EcoAlmanah editat de 2Celsius.