“Ne e greu că suntem departe unul de altul, e urât”, spune Andrei, în vârstă de 43 de ani. “Noi am stat permanent împreună, exact ca tinerii”, îl completează Simona, concubina lui mai tânără cu un an. “Avem vârsta asta și ne ținem de mână pe stradă”. “Sau, mă iertați… ne sărutăm”. “Sau în autobuz, ea pune capul pe umărul meu”. “De multe ori, lumea se uită ciudat la noi. Se uită așa, [ca şi cum ar spune]: ce e cu bătrânii ăștia? Bine, nu întrecem anumite limite pe stradă”.
Sună ca o poveste banală de dragoste. Neobișnuitul ei e că se petrece în stradă, în lumea invizibilă a persoanelor fără adăpost din Bucureşti. Andrei și Simona au rămas fără casă anul trecut și de-atunci trag din greu să se redreseze. Mai departe vă prezentăm povestea lor, așa cum au ales ei să ne-o împărtășească.
de Ionuț Dulămiță
În Theodor Pallady, un adăpost cu 600 de locuri pus la dispoziţia persoanelor fără adăpost de Primăria Capitalei, unde locuieşte de scurt timp Andrei, oamenii străzii nu au voie să intre beţi sau drogaţi. Li se face un test de ebrietate, iar dacă au băut peste limită, nu sunt daţi afară, ci li se spune să stea pe o canapea câteva ore, până îşi revin. “Dacă din 600 de oameni, 200 ar fi beţi, dați-vă seama ce scandaluri ar ieși”, spune Andrei. Theodor Pallady e o clădire cu patru etaje ce găzduieşte aproape numai bărbaţi, câte 15-20 într-o cameră şi câte doi într-un pat. Camerele, susţine Andrei, au duş comun, sunt curate şi încălzite excesiv. Câteodată, locatarii dorm cu geamul deschis, sufocaţi de căldura care se împrăştie din calorifere şi din pardoseală. Mesele sunt bunicele, din câte ştie bărbatul, care părăseşte adăpostul dimineaţa, în căutare de resurse, şi se întoarce seara. La Theodor Pallady există o regulă clară: dacă oamenii pleacă de dimineaţă, nu se mai pot întoarce în adăpost până la 5 după-masa, să nu încurce personalul la calcularea porţiilor pentru prânz; totodată, nu au voie să se întoarcă mai târziu de ora 22.00, cu excepţia celor care au job şi lucrează până mai târziu în noapte. Ieri, Andrei a prins cina şi a mâncat mazăre cu carne de pui. “Pâinea e foarte puţină. Dar e o mâncare caldă, gătită bine, contează enorm”.
La bucătărie sunt mese rotunde cu cinci locuri şi cinci farfurii. Oamenii mănâncă pe rând, nu se servește fiecare ca la împinge tava. Trei-patru bărbaţi în halate albe se ocupă de asta. “Ţi se vorbeşte frumos, nu eşti denigrat, eşti respectat ca individ”, spune Andrei. “Sunt trei-patru bodyguarzi jos şi câte doi pe fiecare etaj, care au şi ei un comportament foarte bun. Îţi vorbesc ca de la un om la locul lui la un om decăzut”. Cu toate astea, nu-i place să poposească prea mult la adăpost şi să socializeze cu co-locatarii. Seara, când se întoarce el de pe stradă, unii vorbesc între ei, alţii joacă table, alţii citesc ziare. Unii nu părăsesc niciodată adăpostul, de regulă cei care au făcut puşcărie şi sunt obişnuiţi cu izolarea. “Stau întinşi şi se uită la vârfurile de la degetele picioarelor. Eu tâmpesc să stau între patru pereţi. Fiind şofer şi peisajul schimbându-se permanent, nu suport asta. Chiar dacă nu am treabă, plec de-acolo. Dimineaţa plec printre primii. Socializez, dar în anumite limite. Nu prea sunt genul de oameni cu care să ai prietenii. Am prieteni, dar din viaţa anterioară”.
Simona se odihneşte într-un adăpost pentru femei din curtea Spitalului 9 din București. În comparaţie cu strada, spune ea, condiţiile de-acolo sunt foarte bune. E cald, iar locatarele primesc trei mese pe zi, din câte ştie. Ea prinde una sau două pentru că lucrează, uneori toată ziua. Adăpostul se află într-un subsol – un culoar lat de un metru, cu paturi suprapuse de o parte şi de alta. La etaj sunt sala de mese şi oficiul din care se distribuie mâncarea. Aceasta din urmă ar fi adusă de la spital. “Într-o perioadă am fost 80 de persoane, dormeam şi câte trei într-un pat”, spune Simona. “Acum s-a mai eliberat, suntem 55 şi dormim câte două”. Fiecare are câte o pernă, un cearşaf şi o saltea, iar curăţenia e asigurată de una dintre locatarele care nu părăseşte deloc adăpostul. “Personalul se poartă frumos, dar există anumite probleme. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar multe dintre locatare sunt bolnave psihic. Încep și țipă la 1-2 noaptea, când trebuie să dormi, se tăvălesc pe jos, se dau cu capul de pereți, își smulg părul, se bat. Acolo e un singur bodyguard și efectiv nu are ce să le facă. De multe ori le trage afară, le ține un pic să înghețe, le sperie și le bagă înapoi”.
Adăposturile sunt împărţite pe genuri pentru evitarea sarcinilor şi a abuzurilor sexuale. Deşi e un mediu din care vor să scape, Andrei şi Simona sunt mulţumiţi că au măcar unde să se odihnească şi să facă o baie. Au pătimit multe până să ajungă aici. Simona lucrează câteodată şi 20 de ore, într-un restaurant de lux. “Ieşea de-acolo la 2-3 noaptea. Du-te, Simona, şi odihneşte-te dacă ai unde”, spune Andrei. Dormea în ghereta paznicului de la local sau în mijloacele de transport. “Să vedeţi cât de ironică este viaţa”, spune ea. “Mi s-au introdus nişte bani pe card, în contul de salariat. Noi, dormind în autobuze, am primit multe amenzi. Am preferat să prezint numai eu actele. Aceste amenzi au mers către Circa Financiară. Circa Financiară, automat, căutând probabil pe Internet, a depistat că persoana mea deţine cont. Nu am mai văzut nici un ban, contul mi-a fost blocat. Voiam să luăm o cameră cu chirie”. Aşa că Simona şi-a luat inima în dinţi şi a apelat la Samusocial, o asociaţie care lucrează în slujba persoanelor fără adăpost din Bucureşti. Ghidați de ea, cei doi soţi și-au găsit câte un loc în cele două adăposturi, după un lanţ de ghinioane.
***
Andrei poartă un pulover gri, cu glugă şi cu dungi negre. Are părul brunet, grizonat în creștet. Și printre șuvițele șatene ale Simonei, îmbrăcată într-un fâș albastru, cu guler roz pe interior, se întrezăresc fire albe, neobișnuite pentru vârsta ei. El are ochii căprui, ea albaștri. El are pielea mai închisă și o față rotundă, ea un chip alungit și livid, semn al tratamentului antidepresiv pe care îl urmează. Ambii au riduri și încrețituri sub ochi, care le trădează tumultuul prin care trec din noiembrie 2011, când sora ei i-a dat afară din casă. Ambii sunt curați și îngrijiți, se pierd printre oamenii cu adăpost alături de care circulă în mijloacele de transport în comun, unde și-au petrecut de multe ori nopțile. Înainte, locuiau cu cei doi băieţi ai lor în apartamentul mamei ei. Înainte ca aceasta să moară, sora Simonei a semnat cu ea un contract de vânzare-cumpărare pentru apartament. I-a lăsat pe cei patru să mai stea acolo un an, apoi le-a spus să părăsească locuinţa, deşi ea mai avea una. Băieţii, trecuți de 20 de ani, s-au mutat la prietenele lor, iar părinţii au ajuns în stradă.
Simona a lucrat 17 ani ca gestionară la cooperativa pentru nevăzători Munca, până la desființarea ei. Avea pe mână 17 miliarde de lei, la valoarea de atunci. Acum câștigă 4 lei pe oră, la valoarea de acum, ca spălătoreasă de vase într-un restaurant de lux. La asta se adaugă şi un “tips”, cum îl numeşte Andrei, un mic procent din vânzări cu care Simona se alege la încheierea programului şi care variază mult: “poate să fie 3 lei, 5 lei, 7 lei, 10 lei, în funcție de vânzări”. “Într-o zi, când a fost nebunie, 560 i-a dat”, spune Andrei, cu un zâmbet larg, plin de mândrie. Simona n-a mai putut lucra ca gestionar pentru că i se cere garanție materială sau imobiliară. În plus, cât a lucrat, a făcut “gestiune scriptică”, iar acum se face pe calculator şi nu are competenţe. Chiar şi aşa, măcar e angajată “cu forme legale”.
Andrei lucrează la negru într-o spălătorie de mașini, două-trei ore pe zi, în care adună 15-20 de lei. Asta după 15 ani de șoferie la ITB şi pe taxi; avea permis pentru toate categoriile. Şi-a pierdut jobul la scurt timp după pierderea casei. “Neavând locuință, nu ai unde să te odihnești”, spune el, “nu poți să-ţi menții serviciul din stradă”. În rest, colectează monede de 50 de bani din cărucioarele lăsate de shopperi în parcarea unui hipermarket. Paznicii nu-i iau treaba, ba chiar îl preţuiesc pentru că alungă hoții de fier vechi. Doar că Andrei aşteaptă câteodată şi două ore pentru 2-3 lei. Visul lui e să-şi obțină din nou permisul. Un văr și-un prieten i-au promis că-l vor ajuta să plătească taxa de 80 de lei, după care va încerca se angajeze pe o dubă. “Trebuie să-mi găsesc ceva, nu există”. Înainte de asta, cei doi soţi, cum îşi spun, au prestat tot felul de munci la negru, de la vândut de ziare, la menaj. “Omul, dacă vrea, poate să muncească”, spune Simona.
După ce au rămas fără casă, Andrei și Simona au locuit cu chirie „la un băiat”, de unde au fost nevoiți să plece când soția acestuia a rămas însărcinată. Apoi, vara trecută au locuit o vreme în Parcul Tineretului. “Făcusem rost de două pături, era cald, era OK”, spune Andrei. “Am găsit acolo o centrală electrică unde nu intra nimeni. Ușa era deschisă. Pe timp de ploaie, intram acolo. Puneam cartoane jos, cearșafuri, pătură. Cei mai mulți oameni nu intrau pentru că le era frică de curent”. Apoi au plătit o lună de chirie “la nişte ţigani din Comuna Pantelimon, care se băteau cu cuţite” şi care i-au dat afară după o săptămână, în urma unui “scandal”. Andrei şi Simona nu şi-au mai putut recupera banii de la ei. Din Pantelimon s-au întors în stradă, unde au mai “locuit” o lună şi ceva. O “chirie ieftină” e greu de găsit în Bucureşti, pentru că, “la 4-5 milioane”, spune Andrei, “cei care închiriază nu vor să încheie contract, că trebuie să plătească o taxă la circa financiară și nu rentează pentru ei, şi apoi găsesc tot felul de tertipuri ca să de dea afară [din casă]”.
Aşa că Andrei şi Simona au dormit în sala de aşteptare din Gara de Nord, în scări de bloc sau în mijloacele de transport în comun. N-au intrat niciodată în canal şi refuză să cerşească, încercând din răsputeri să-şi păstreze demnitatea. „Am văzut o cutie de bere pe o bancă, am luat-o, am turtit-o, am strâns-o”, spune Andrei. “N-am intrat [să caut] în ghenă, că e groaznic”. “Automat te murdărești și nu mai poți intra în anumite medii”, îl completează Simona. “Lumea din autobuz nu-și dă seama prin ce trecem”.
În Gara de Nord, susţine fostul taximetrist, “bodyguarzii” le cer câte 10 lei oamenilor străzii ca să înnopteze până la 4 dimineaţa, când dau pe toată lumea afară pentru curăţenie. “Pe lângă asta, îi mai cereau soţului şi ţigări, câte o cafea. N-aveai ce face”, intervine Simona. “Am mai intrat prin câte o scară de bloc, dar te gonesc locatarii, pentru că alţii care intră urinează pe-acolo, scriu pe pereți”, spune Andrei. “Am mai intrat prin mall-uri, unde ne făceam sumar o igienă, [la toaletele de-acolo]. Noi suntem curaţi cât de cât, încercăm să ne menţinem”. În Parcul Tineretului, cei doi îşi spălau hainele şi trupurile în apa lacului. În ceea ce priveşte mâncarea, spun că s-au descurcat mai tot timpul la acest capitol. N-au mâncat niciodată din gunoi, nici atunci când au rămas cu burţile goale sau când trebuia să împartă o singură pâine. De regulă, mănâncă “răcituri”, adică pateu sau parizer, pentru că sunt mai ieftine. “O mâncare caldă am mai primit de la restaurant[ul unde lucrez], mi-au mai cumpărat colegii”, spune Simona. “Ne putem comanda mâncare la jumătate de preț, dar să știți că nu mă îndur. E 40 de lei un șnițel, iar o porție de cartofi prăjiți, 6,5 lei”. Au mai mâncat la cantina socială a lui Vanghelie, de unde oamenii îşi iau mâncare caldă în sticle de plastic, tăiate pe jumătate. “Dar ce-i acolo… Se bat între ei”.
***
Samusocial Româniale îi ajută pe oamenii fără adăpost să-și întocmească acte de identitate, le reclădește istoricul școlar și pe cel de muncă, îi ajută să se califice și să se recalifice în cadrul unor ateliere de inserție și ateliere ocupaționale (perioadă în care li se asigură cazare și hrană), le caută joburi, încearcă să le obțină pensii de handicap, pensii medicale sau pensii pentru limite de vârstă. Pe Andrei l-a ajutat să-şi refacă actele care i-au fost furate în perioada petrecută în stradă. Acum, ambii soţi au buletine provizorii şi dosare aproape complete pentru comisiile care urmează să decide dacă vor rămâne sau nu în cele două adăposturi. Deocamdată locuiesc provizoriu acolo şi ar vrea ca pe viitor să-şi facă mutaţia pe adăpostul în care stă Andrei. La Theodor Pallady, la ultimul etaj, trăiesc câteva familii care au un regim special. E singurul loc din adăpost în care se permite convieţuirea între bărbaţi şi femei. “Au şi copii, e altceva. Ei nu coboară la masă în acelaşi timp cu noi, au ore separate, vin cu copiii”, spune Andrei. “Am înțeles că cei de la Palladi, dacă mi se întocmește dosarul total și reuseșc să-mi iau și serviciu, o să-mi ofere spațiu acolo ca să-mi fac buletin normal. Familiile plătesc ceva fictiv pentru că locuiesc acolo și li s-a întocmit buletinul pe adresa aceea. E spațiul lor permanent”. Andrei şi Simona spun că această perspectivă şi faptul că au apelat la Samusocial i-au mai întărit moral.
Potrivit asociaţiei, ambii sunt labili emoţional, izbucnesc repede în plâns. Simona a fost internată de trei ori la Spitalul Alexandru Obregia pentru depresie şi se află şi acum sub tratament. După ce i-a ajutat cu dosarele, Samusocial are planuri mai mari decât Andrei pentru el şi soţia sa. Asociaţia vrea să-l ajute pe bărbat să-şi găsească un serviciu cu forme legale pentru a putea intra apoi în programul de plată a chiriei derulat de sectoarele din Bucureşti pentru oamenii aflaţi în situaţia lui. Primăriile asigură plata chiriei pe o perioadă de la şase luni la maxim doi ani. “Programul funcţionează aşa: tu îţi găseşti un loc cu chirie, proprietarul merge cu tine la Administraţia Financiară şi înregistrează un contract, iar primăria îţi plăteşte maxim 900 de lei [în perioada menţionată mai sus]”, spune asistenta socială din partea asociaţiei, care se ocupă de cazul celor doi. “Eu am lucrat în sistemul de stat, cam știu cum funcționează lucrurile. Dacă stai cu o chirie de 900 de lei, după șase luni e sistată, autoritățile considerând că au investit suficient. Eu întotdeauna îi sfătuiesc să ajungem la o chirie de 500-600 de lei, ca banii să vină pe o perioadă mai lungă. Mereu îi sfătuiesc să meargă la casă, unde nu sunt dările așa mari”.
“Eu trebuie să o ajut pe ea (n.r. – pe Simona)”, spune Andrei, punând accentul pe necesitatea de a-şi reînnoi permisul de conducere şi a-şi găsi de muncă. “Ceea ce fac eu e nesemnificativ, sunt mici sumele, mai putem lua o mâncare”. “Noi nu vrem să ne plafonăm, ci să ne descurcăm singuri”, întăreşte Simona. În afară de un văr, la care îşi mai spală hainele, şi de un prieten de-ai lui Andrei la care mai măncâncă, cei doi soţi nu mai au legături cu oamenii din viaţa anterioară. Pe Simona o mai ajută colegii de la restaurant şi conducerea. I se mai permite din când în când să facă un duş acolo şi să-şi spele hainele într-o maşină automată. În cele două adăposturi, rufele nu se pot spăla decât manual.
De propriii copii nu pomenesc nimic (am aflat de ei de la asistenta socială care se ocupă de caz), iar de sora Simonei nu vor să mai audă. “Nu merită să ne vadă”, spune Andrei. Nici unul nu vrea să meargă să lucreze în provincie, deşi au avut şansa asta. Simona nu vrea să renunţe la serviciu, iar Andrei spune că locul lui e în București, “capitala asta împuțită. “Fiind taximetrist, cunosc orice străduță”. Bărbatul are şi el două surori, însă una trăieşte în Comăneşti, judeţul Bacău, unde nu vrea să meargă, iar cealaltă locuieşte în Bucureşti, dar este căsătorită cu un kurd. “[Kurzii] au alte reguli, nu acceptă picior de bărbat în casa lor, că e frate sau e văr. Decât să-i provoc neplăceri, n-am mai apelat la ea”.
Andrei şi Simona vorbesc unul peste altul şi recunosc că le face bine să mai vorbească din când în când despre situaţia lor, să se mai răcorească. Cel mai jignitor lucru pe stradă, spune Andrei, e ca oamenii să-i trateze ca şi cum n-ar exista, ca şi cum ar fi invizibili. “Mai bine te gonește, că îți arată că exiști. Dar dacă te ignoră, e cel mai greu și mai urât lucru. Tu nu ești nimic, asta îți spun ei”. Iar cea mai mare supărare a cuplului e că sunt separaţi în momentul de faţă, că locuiesc în două locuri diferite. Se reunesc cam o dată la două zile, de regulă seara, în funcţie de programul ei. Stabilesc când se vor întâlni data viitoare fie verbal, când se văd, fie la telefon. “Avem un singur telefon pe care îl circulăm de la unul la altul”, spune Simona. L-au cumpărat dintr-un târg de vechituri, apoi, cu răbdare, au cumpărat încărcătorul şi cartela. Trebuie să ai telefon, spun ei, dacă mergi la un interviu și spui că n-ai nici măcar un telefon mobil, angajatorii sunt reticenţi.
“Noi am fost permanent uniți și ne-am spus întotdeauna unul celuialt adevărul”, spune Simona. “Ne e foarte greu să locuim separat. Am fost obișnuiți să stăm mereu unul cu celălalt. Am avut și niște servicii unde lucram amândoi numai pentru simplul fapt de a fi împreună. Și la spălătorie am lucrat împreună, el la exterior, eu la interior. Eram cu adevărat o echipă, și în viață și în muncă. Speranța și dorința noastră e să reușim să luăm o cameră cu chirie, să locuim numai noi, cu forme legale. Trebuie să fim împreună”.
Dacă vreți să îi ajutați pe Andrei și pe Simona (cele două nume sunt fictive), puteți face donații către Samusocial, în conturile de mai jos:
ROL: IBAN RO90BRDE441SV27029804410
EUR: IBAN RO71BRDE441SV27030184410
USD: IBAN RO62BRDE441SV32749484410
Puteți citi și:
O masă pentru oamenii invizibili
Droguri în venă, pe bani din gunoaie. La schimb de seringi în Ferentari
10 comentarii
Interesant articolul! Doar ca: 1. Adaposturile de care faceti vorbire ( Pallady si Berceni) sunt ale Primariei Municipiului Bucuresti, nefiind realizate in vreun parteneriat cu vreo organizatie neguvernamentala.2. Accesul este permis tuturor celor care au nevoie de adapost, fara interventia vreunei terte organizatii. 3. Numarul total de locuri din adaposturi ajunge cam la 1000, astfel incat ar putea prelua toti oamenii fata adapost daca acestia ar cauta solutii civilizate de adapostire. 4. Fondurile folosite sunt fonduri publice, a caror utilizare este transparenta.
Doar ca adaposturile sunt ale Primariei municipiului Bucuresti si nu ale vreunei organizatii neguvernamentale….
”În Theodor Pallady, un adăpost cu 600 de locuri pus la dispoziţia persoanelor fără adăpost de Primăria Capitalei…”
Trist … foarte trist si pacat ! Eu sunt studenta si lucrez full-time pe 600 de lei ! Ei n-au scoala si nu-si gasesc de lucru dar au experienta , eu nu am foarte multa experienta si cu ce am si cu facultatea e in zadar ! Daca vreau un salar mare trebuie sa optez pt o fabrica , pt 3 schimburi insa sunt obligata sa raman la locul de munca actual , pt a-mi “umfla” CV-ul si a avea ceva in el si de asta trebuie sa stau pe 600 de lei ! Acum invat a 3 a limba straina , dar pt ce ? Trista tara , trista societate , trist viitor ! Mergem inainte !
Pentru “Andrei” si “Simona”: ii rog daca se poate sa ignore faptul ca ii ignoram, noi nu stim prin ce trec ei, nu stim ce inseamna viata lor, suntem prea ignoranti… imi pare rau dar nici noua nu ne este de multe ori viata prea roz desi avem un acoperis deasupra capului, sunt multe compromisuri pe care trebuie sa le facem pentru acesta la slujba si acasa. Din pacate, noi nu avem puterea sa ii ajutam, suntem prea mici moral si material…
In curand toate serviciile vor apartine autoritatilor locale, organizatiile nonguvernamentale nu mai au fonduri pentru a sustine aceste servicii. Toate incercarile noastre de a dezvolta parteneriate public-private au esuat. In curand nu se va mai pune problema ce si cui apartine pentru ca ONG-urile vor fi scoase de pe piata. o intoarcere in timp, la servicii gigantice concentrate pe control, nu pe calitatea interventiei, la care se adauga si beneficiul de imagine al autoritatii, ce demonstreaza profesionalism si responsabilitate etc. etc.
Relatia dintre autoritatea locale si organizatiile ce ofera servicii sociale ar putea fi de parteneriat, nu de concurenta. Am putea vorbi despre serviciile sociale ca fiind “ale noastre” in loc sa le descriem ca apartinand primariei sau cutarui ONG…
Sa spunem ca in acest caz primaria tine situatia sub control sau ca “face ceva”. Nu acelasi lucru se poate spune despre cresterea HIV la consumatorii de droguri injectabile. Primarul Oprescu este la curent cu problema aceasta cel putin din toamna trecuta, cind a declarat la o conferinta despre adictii ca pregateste masuri pentru acesti “nenorociti”. Oficial avem peste 300 de consumatori de injectabile infectati cu HIV, numarul real ar putea depasi 1000 de cazuri, crestere inregistrata in numai 2 ani! Asteptam o reactie din partea Primariei Bucuresti, a Ministerului Sanatatii si a celorlaltor autoritati cu atributii. Desi se poate spune ca ne confruntam cu un nou val epidemic HIV problema nu este insurmontabila. Exista solutii, evaluari de costuri, planuri, strategii. Lipsesc doar participarea factorilor de decizie si vointa politica. Solutia este parteneriatul intre autoritati si ONG-uri si depasirea rezistentelor autoritatilor de a ne contracta serviciile.
Salut, ma numesc Alexandru Stanciu si sunt persoana desemnata la o firma de taxi, si as dori sa ii ofer o sansa lui “andrei”, cum pot lua legatura cu el?
Pingback: Rubrica meteo a unui post TV românesc, prezentată de persoane fără adăpost | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Un fost om al străzii: “Diverta ne-a mai îndulcit viața. De asta am simțit mai ușor viața de stradă” | TOTB.ro - Think Outside the Box
Salut, sunt Dan si as dori sa ii ajut pe cei doi. Cum pot sa fac ceva in legatura cu asta?