Iubește-ți aproapele: biserica și refugiații

Unii preoți din Balcani se numără printre cei ce ajută miile de oameni care ajung la țărmurile Europei —în timp ce alți clerici trag semnale de alarmă privind sosirea unui mare număr de musulmani.

Text de Kostas Koukoumakas (Salonic, Atena, Lesbos, Belgrad și Subotița). Articol preluat de pe Balkan Insight.

În jurul orei 6 dimineața, pe 1 iunie 2015, sunetul lipsit de vlagă al unui mic motor de ambarcațiune ajungea, peste marea calmă, la o plajă din insula grecească Lesbos. Curând, apărea și o barcă gonflabilă cu vreo 20 de oameni la bord.

În vreme ce barca se apropia de plaja Eftalou din partea de nord a insulei, pasagerii și-au ridicat mâinile către cer și au strigat “Allahu Akbar!” (“Dumnezeu este cel mai mare!” în arabă).

În mai puțin de o oră, alte două bărci ajungeau la țărm. Cei mai mulți dintre pasageri erau din Siria, Afganistan și câteva țări africane. Traversarea celor aproximativ 10 km dinspre țărmul turcesc fusese ultima etapă a unei lungi călătorii. Puneau pentru prima dată piciorul pe pământ european.

Această prezentare necesită JavaScript.

Oameni din Siria, Afganistan și alte țări ajung pe insula grecească Lesbos la 1 iunie 2015 (galerie foto). Fotografii: Kostas Koukoumakas

La vreo 25 de km distanță, în satul Kerami Kallonis, un preot greco-ortodox de 57 de ani pe nume Stratis Dimou, un bărbat înalt cu ochii de un albastru strălucitor, afla prin telefon despre noii sosiți.

Părintele Stratis a plecat imediat de acasă, îndreptându-se spre clădirea care adăpostește “Agkalia” (“îmbrățișare” în greacă), organizația caritabilă pe care a fondat-o în 2009 pentru întrajutorarea refugiaților și migranților. A pregătit sandviciuri și sticle cu apă pentru noii veniți, care aveau să ajungă în sat, pe jos, până în prânz. Pentru că au intrat ilegal în Grecia, legea grecească le interzice oamenilor să-i transporte.

Părintele Stratis, care purta o mască de oxigen care să-l ajute să respire mai ușor, mi-a spus că organizația sa a distribuit peste 60 de tone de hrană donată de localnici și a ajutat mai bine de 10.000 de migranți și refugiați.

“De curând au ajuns în sat trei femei — două dintre ele erau însărcinate. Toate trei pierduseră contactul cu soții și copiii lor. Am trecut la acțiune și am reunit familiile”, a povestit el. “Unul dintre soți a venit la mine și m-a sărutat. Dragostea nu are religie. Sfântul Pavel scrie în Epistola către Corinteni: ‘De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, aș fi doar aramă sunătoare şi chimval răsunător’”.

Scene ca cea de pe plaja Eftalou s-au repetat de nenumărate ori pe insulele grecești în lunile din urmă, în contextul în care Europa cunoaște cea mai importantă criză a refugiaților din ultimele decenii.

Până acum, în acest an, aproximativ 800.000 de refugiați și migranți au ajuns în Grecia pe mare, din Turcia. În tot anul 2014 au fost doar 43.500 de asemenea sosiri. Peste 3.600 de persoane au murit sau au fost date dispărute în urma încercărilor de a ajunge în Europa pe mare în 2015, potrivit agenției ONU pentru refugiați.

În multe locuri din Europa, bisericile și organizațiile caritabile creștine sunt profund implicate în eforturile de întrajutorare a refugiaților și migranților. În Grecia, însă, Biserica Ortodoxă nu joacă un rol atât de proeminent, iar unele fețe bisericești au sugerat chiar că migranții musulmani constituie un pericol pentru țară.

Totuși, alți preoți au aceeași viziune ca Părintele Stratis, care a murit de cancer la plămâni pe 2 septembrie 2015. A încetat din viață în aceeași zi cu Aylan Kurdi, băiețelul sirian în vârstă de trei ani a cărui moarte a devenit un simbol mondial al tragediei refugiaților după ce fotografiile cu trupul său aruncat de mare pe o plajă din Turcia au fost publicate în întreaga lume.

Acești clerici consideră că face parte din misia lor creștină să-i ajute pe cei ce sosesc din zonele de război din Orientul Mijlociu și Asia de Sud, precum și din țările sărace din Africa.

Călugărul și refugiatul

Părintele Chrysostomus Hatzinikolaou, în vârstă de 41 de ani, este un călugăr care trăiește într-o comunitate monahală de pe Muntele Athos din nordul Greciei. Călugării de aici sunt considerați introvertiți și conservatori, dar Părintele Chrysostomus a legat o prietenie mai puțin obișnuită cu Amint Fadoul, un avocat sirian de 29 de ani care a protestat împotriva președintelui Bashar al-Assad și a fost nevoit să fugă din țara sa în 2013, de frică să nu-și piardă viața.

În mai 2015, într-o cafenea din Salonic, călugărul, o figură înaltă, într-o sutană neagră, cu privirea fermă, și Fadoul, purtând o jachetă albastră și verificându-și din când în când telefonul, au rememorat evenimentele care i-au adus împreună.

În pilda Bunului Samaritean, cel care l-a oblojit pe străinul rănit … nu l-a primit în casa lui.

– Mitropolitul Antim al Salonicului

La mijlocul lui 2014, Fadoul a luat legătura cu călugărul și i-a cerut ajutorul pentru a încerca să se mute în Grecia legal. Nu își putea reînnoi viza de ședere în Turcia. La începutul lui 2014, Părintele Chrysostomus vizita mănăstirea Sfânta Treime din Heybeliada, o mică insulă de lângă Istanbul; acolo l-a întâlnit pe Fadoul, care este și el ortodox.

Părintele Chrysostomus a contactat autoritățile grecești, dar nu s-a putut găsi o soluție. În acel moment, Fadoul a decis să facă ceea ce sute de mii de alți refugiați au făcut anul trecut — să plătească un traficant, în cazul său 1.250 de euro, care să-l treacă în Europa.

În vecinătatea Crăciunului, la miezul nopții de 23 decembrie 2014, s-a suit la bordul unei ambarcațiuni gonflabile lângă Kusadasi, pe țărmul turcesc, laolaltă cu alți 35 de oameni din Siria, Irak și Camerun și a pornit într-o călătorie periculoasă către insula grecească Samos. La un moment dat, Fadoul s-a uitat pe hartă, pe telefonul său mobil, și și-a dat seama că barca era prea departe ca să ajungă la destinație cu combustibilul pe care îl avea la bord.

“Am crezut că ne vom îneca”, a spus Fadoul.

La 2:45 noaptea, i-a trimis un SMS Părintelui Chrysostomus, cerându-i să cheme un elicopter de salvare.

Părintele Chrysostomus a preluat istorisirea: “Eram în satul meu, Florina, din nordul Greciei; era Ajunul Crăciunului. Am sunat un cunoscut din Samos, iar el mi-a spus că nu exista nicio modalitate de a mobiliza un elicopter sau o navă de salvare. Mai mult, autoritățile m-ar fi întrebat cum de știam despre migranți și exista riscul să fiu acuzat de complicitate la trafic. Nu puteam decât să mă rog”.

Amint a rememorat: “În mijlocul nopții, barca s-a lovit de stânci. Am căzut în apă. Era beznă. Am înotat din toate puterile și în cele din urmă am pus piciorul pe uscat. A fost un miracol”.

A reușit să ajungă la Salonic și a găsit adăpost într-o casă aflată în proprietatea Părintelui Chrysostomus. Acum învață grecește la universitatea din oraș și se gândește să facă cerere de azil politic ca să poată rămâne în Grecia.

Părintele Chrysostomus a spus că l-ar fi ajutat pe Fadoul chiar și dacă acesta nu ar fi fost creștin.

“Sfântul Pavel menționează în Epistola către Galateni: ‘Nu mai este nici iudeu, nici alt neam, nici rob, nici liber, și nu mai există bărbat sau femeie’”, a spus el.

“Începem să ne temem de ei”

Dacă preoții creștini urmează îndemnul lui Isus, “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, ar părea normal ca aceștia să îi ajute pe refugiați. Dar nu se întâmplă întotdeauna astfel.

Mitropolitul Antim al Salonicului este unul dintre cei mai mediatizați clerici din Grecia. În predicile sale, el se exprimă adesea împotriva migranților.

În biroul său, mi-a spus că refugiații musulmani reprezintă o amenințare la adresa credinței grecilor.

“Din păcate, în aceste zile nu există voci ale rezistenței față de asaltul care are loc și al cărui scop este să-i ispitească pe credincioși să se îndepărteze de credința creștin-ortodoxă — și să-i execute atunci când nu se supun”, a spus el. “Nici măcar în Evul Mediu nu s-a pomenit ceea ce fac jihadiștii în zilele noastre. Când ni se spune că există extremiști printre imigranți, atunci începem să ne temem de ei”.

Când i s-a amintit că Sfânta Scriptură predică iubirea de străini, Antim a răspuns dezarmant: “Exact! Să-i iubim, nu să fim victime laolaltă cu ei. În pilda Bunului Samaritean, cel care l-a oblojit pe străinul rănit și i-a îngrijit rănile l-a dus la un han și chiar a plătit pentru el. Dar nu l-a primit în casa lui”.

Antim nu este singurul înalt cleric care dă glas unor asemenea vederi. Discursul mitropolitului Serafim al Pireului este atât xenofob, cât și rasist. În mai 2015, el a distribuit o circulară către toate bisericile din Pireu, condamnând legislația anti-rasistă introdusă de guvernul grec, precum și decizia de a construi o moschee la Atena. Serafim nu a răspuns multiplelor cereri de interviu pentru acest articol.

Niki Papageorgiou, profesor asociat de teologie la Universitatea Aristotel din Salonic, a spus că atitudinile xenofobe nu au bază în teologia ortodoxă, care pune preț pe toleranță. Dar, a adăugat ea, Biserica Ortodoxă Greacă se consideră adesea un apărător al tradițiilor și limbii grecești.

“Unii preoți ortodocși și, de asemenea, oameni apropiați bisericii cred că națiunea greacă și religia ortodoxă sunt una. Acesta este motivul principal pentru care biserica este o instituție conservatoare, iar oamenii ei sunt de obicei conservatori care se tem de deschidere, sau chiar văd tehnologia drept un bau-bau”, a spus Papageorgiou.

Angeliki Ziaka, asistent universitar de istoria religiilor la aceeași universitate, a spus că preoții în mod fățiș rasiști reprezintă doar unele tendințe din cadrul bisericii, dar faptul că își declară public convingerile face ca aceștia “să fie auziți mai tare decât cei care lucrează în liniște și a căror muncă este semnificativă și produce lucruri benefice”.

Un preot care a luat poziție împotriva xenofobiei este Părintele Prokopios Petridis, de 55 de ani, episcop-vicar la Mitropolia din Nicaea, din zona Atenei. Până în 2009, el a fost vicar la biserica Agios Panteleimonas din cartierul atenian cu același nume, unde locuiesc mulți imigranți.

Zona este, de asemenea, un fief al partidului de extremă dreapta Zori Aurii. La sfârșitul lui 2007, un grup de tineri — care mai târziu s-au dovedit a fi membri ai Zorilor Aurii — a venit la biserică și i-a cerut Părintelui Prokopios să semneze o petiție care cerea expulzarea străinilor din zonă.

“Le-am răspuns că în calitate de preot nu pot să fac așa ceva”, a spus Petridis, înconjurat de pisicile din apartamentul său, care este decorat cu multe icoane creștine. A continuat cu un citat din Evanghelia după Ioan: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”.

Extremiștii de dreapta au dezlănțuit o campanie încrâncenată împotriva Părintelui Prokopios. “Au început defăimările și atacurile verbale. Amenințau că vor veni duminica la slujbă ca să facă necazuri”, și-a amintit el. “M-au atacat verbal pe stradă: ‘Pleacă de aici. Ai adus străinii aici!’”

Părintele Prokopios a spus că a avut doar sprijinul “tacit” al arhiepiscopului și niciun fel de solidaritate din partea celorlalți preoți din biserica sa.

“Am fost complet singur, dar am avut sprijinul oamenilor obișnuiți”, a spus el.

Adăpost pentru refugiați

Ca instituție, Biserica Ortodoxă Greacă are puține proiecte adresate în mod special refugiaților și migranților. Dar Haris Konidaris, purtător de cuvânt al Arhidiocezei Atenei, centrul administrativ al bisericii, subliniază că asemenea oameni se numără printre miile care primesc asistență zilnic din partea cantinelor sociale organizate de parohiile de pe tot cuprinsul Greciei.

De asemenea, în iunie 2015, societatea caritabilă Apostoli, care este finanțată de biserică, împreună cu o rețea internațională de organizații creștin-ortodoxe, a renovat un centru pentru persoanele care sosesc pe insula Chios. Lucrătorii au instalat dușuri și au modernizat sistemul electric al centrului, unde 500 de oameni ocupau un spațiu destinat inițial pentru 110 persoane. De asemenea, aceștia au primit obiecte de igienă și pachete școlare.

O inițiativă pe termen lung a bisericii pentru ajutorarea refugiaților este un adăpost pentru copiii care ajung în Grecia neînsoțiți de un adult. Adăpostul este administrat de societatea caritabilă Apostoli în cartierul Agios Dimitros din Atena. De când s-a deschis, în 2011, adăpostul a primit 168 de minori.

Chiar dacă i-aș considera dușmani pe acești oameni, ar fi datoria mea să îi ajut.

– Tibor Varga, pastor în orașul sârbesc Subotița

Vasiliki Giamali, asistentul social care conduce adăpostul, a explicat că clădirea aparține unei parohii locale. Adăpostul primește finanțare de la guvernul grec și arhidioceza Atenei. Majoritatea rezidenților merg la o școală pentru copii străini. În cadrul adăpostului, psihologi și asistenți sociali îi învață care le sunt drepturile și încearcă să îi reunească cu familiile lor.

“La acest moment, furnizăm adăpost pentru 19 băieți, cu vârste între 13 și 18 ani”, a spus ea. “Cei mai mulți sunt din Afganistan, Siria și Pakistan”.

Ali Mohammadi, un afgan în vârstă de 20 și ceva de ani care lucrează ca interpret, a locuit la adăpost vreme de doi ani. Tatăl său, un funcționar guvernamental, a fost ucis de talibani. Mohammadi și-a părăsit țara la nouă ani, alături de fratele său în vârstă de 10 ani. Au locuit aproape șase ani în Iran, lucrând la o fabrică de marmură, dar Mohammadi și-a dorit dintotdeauna să ajungă în Europa. În 2011 a trecut în Turcia și a traversat într-o barcă râul Evros, intrând în Grecia.

Mohammadi, care este înalt, slab și poartă un breton lung care-i cade în ochi, a avut cuvinte de laudă pentru adăpost și a spus că nimeni de acolo nu i-a presat vreodată pe copii să se convertească la creștinism.

“Deși e o instituție condusă de biserică, nimeni nu ne-a vorbit vreodată de creștinism. Eram liberi să mergem să ne rugăm în moscheile improvizate din Atena”, a spus el.

Rol minor pentru biserica sârbă

Vasta majoritate a refugiaților și migranților sosiți în Grecia își continuă drumul spre Europa de Vest, călătorind prin Macedonia și Serbia pentru a trece în Ungaria, care face parte din Schengen, spațiul fără frontiere al Uniunii Europene.

Peste 155.000 de migranți au trecut în Ungaria din Serbia numai în primele opt luni ale acestui an, potrivit Frontex, agenția însărcinată cu controlul frontierelor Uniunii Europene.

Capitala Serbiei, Belgrad, a devenit un popas important pe această rută vest-balcanică; mii de persoane se adăpostesc în mici corturi din parcurile de lângă calea ferată și stațiile de autobuz.

Dar, ca și în Grecia, Biserica Ortodoxă Sârbă nu s-a aflat în centrul eforturilor de asistență pentru refugiați și migranți. În mare parte, ajutorul a venit de la o coaliție ad hoc de organizații caritabile, companii și voluntari.

Ca și colegii săi din Grecia, Părintele Branislav Jocic, director adjunct al brațului caritabil al Arhidiocezei din Belgrad, a arătat că biserica oferă ajutor unor persoane nevoiașe care fac parte din grupuri diverse.

“Zilnic, la cantinele sociale ale bisericii, distribuim 1.800 de porții de hrană, nu doar migranților, dar și șomerilor și săracilor sârbi”, a spus Părintele Branislav.

El a adăugat că Biserica Ortodoxă Sârbă nu este îndeajuns de bogată ca să facă mai mult pentru migranți. “Nu refuzăm să ajutăm, dar nu avem fonduri”, a spus el.

Experții mai punctează și tradiția și contextul diferite ca să explice de ce Biserica Ortodoxă tinde să fie mai puțin implicată în ajutorarea refugiaților și migranților decât, spre exemplu, bisericile și organizațiile caritabile protestante.

“Protestantismul este mai deschis datorită pluralismului pe care îl conține. Vedem asta în Germania, Anglia sau țările nordice. Munca de asistență socială pe care o depune este mai organizată și a jucat un rol activ în ridicarea societății moderne”, a spus Niki Papageorgiou, de la Universitatea Aristotel din Salonic.

Martin Dutzmann, înalt oficial al Bisericii Evanghelice din Germania, a spus că chemarea spre ajutorarea săracilor și oprimaților este simțită foarte puternic în creștinismul evanghelic. Bisericile evanghelice germane au fost, de asemenea, motivate de amintirea erei naziste, a spus el.

“Este în ADN-ul nostru să înțelegem cum funcționează aceste lucruri și să nu vrem să permitem ca așa ceva să se mai întâmple. Simțim că avem răspunderea de a oferi ajutor”, a spus el la Salonic, în timpul unei vizite în taberele de refugiați din Grecia și Macedonia.

Dutzmann a mai subliniat că bisericile din țările bogate precum Germania au mai multe fonduri la dispoziție decât cele din Balcani.

“Ne permitem să dăm ajutor”, a spus el.

Grijă pastorală

Zona din preajma orașului Subotița, situat la 160 km nord de Belgrad, este ultima oprire din Serbia pentru cei care urmează ruta vest-balcanică. Locul a intrat în centrul atenției media după ce Ungaria a construit un gard de-a lungul liniei de frontieră învecinate pentru a-i opri pe refugiați și migranți să treacă în UE.

Tibor Varga, pastor protestant la Subotița de 25 de ani, și-a făcut o misiune din a-i ajuta pe migranți și refugiați. Ne-am întâlnit la o fabrică abandonată de cărămizi de lângă oraș, unde oamenii se opresc înainte de a încerca să treacă frontiera. Varga purta o șapcă de baseball și haine sport.

“Vin la fabrică de două-trei ori pe săptămână, chiar și zilnic dacă e nevoie. Vreau să vorbesc cu refugiații și să le ascult istorisirile. Le ofer hrană, îmbrăcăminte, pături, toate strânse din donații”, a spus el. Voluntarii de la organizația caritabilă internațională Medicins Sans Frontieres fac și ei vizite aici.

Conversația ne-a fost întreruptă de un telefon de la un fermier, care dorea să doneze ouă pentru refugiați.

“Inițiativa mea nu e organizată, nici nu face parte din vreun plan mai larg al autorităților statului”, a explicat Varga. El a adăugat că nu așteaptă niciun fel de finanțare din partea statului.

Întrebat dacă preoții ortodocși din zonă îi ajută pe refugiați în același mod, el a sugerat că ar fi mai bine să stăm de vorbă cu ei. Dar alți clerici au refuzat să vorbească. Unii au spus că aveau nevoie de permisiunea episcopului.

După o scurtă pauză, Varga a continuat: “Isus a spus: ‘dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea’. Deci, chiar dacă i-aș considera dușmani pe acești oameni, ar fi datoria mea să îi ajut”.

Puțin înainte de plecare, am întrebat dacă aș putea să-l fotografiez pe Varga în biserica sa din centrul orașului. A făcut semn către vechea fabrică și către oamenii care se spălau cu apă dintr-un puț.

“Aceasta este biserica mea”, a spus el.

Acest articol a fost produs în cadrul Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, sprijinit de ERSTE Foundation și Open Society Foundations, în cooperare cu Balkan Investigative Reporting Network.