Istorie și istorii din Țara Dornelor cu o profesoară de o viață

Viața de odinioară din Țara Dornelor e înghesuită în patru încăperi din Muzeul Etnografic din Vatra Dornei, unde Victoria Ostaficiuc – cu chemare de profesoară, spirit de povestitor și valiză de cunoștințe de muzeograf – te duce pe firul istoriei ca și cum te-ar plimba cu pluta pe Bistrița. Doamna Victoria are acum aproape 80 de ani, dar o voiciune ca la 20 de ani și 13 zile când a devenit profesoară în Șarul Dornei. După 35 de ani de predat, doamna Victoria s-a mutat la muzeu, unde, dacă ai noroc, te poartă prin tradițiile și expresiile dornenilor.

“După ce copiii creșteau mergeau aici după cuptor unde era tot timpul cald și acolo stăteau copiii, pisicile și babele. Cuptorul era centrul casei, inima casei. În cuptor se făcea foc, se scotea jăratecul cu cociorva a cărei coadă avea și rol educativ și gospodina arunca făină de porumb după ce scotea jăratecul. După cum ardea făina de porumb, ea știa ce să pună întâi, să pună copturile – colacii – sau să pună mâncarea care tot în cuptor se făcea” , ne povestește Victoria Ostaficiuc.

Muzeul Etnografic reconstruiește casa dorneană așa cum era ea pe vremuri. Intrăm în odaia tradițională care arată fix cum arăta în vremurile când era în trend, dar frigul de afară se domolește tot cu caloriferul electric. “Ca să ne amuzăm, mă veți întreba de ce n-am niciun fel de scaune aicea. Am avut o excursie din Olanda cu niște doamne cât niște sobe de teracotă. Când s-au așezat pe scaune, scaunele au făcut cracs și adio, mamă. Am rămas cu unul singur, cel mai rezistent. Celelalte în așa hal au fost stricate că nici nu pot fi reparate”, glumește doamna Victoria.

Toate obiectele din muzeu au câte o chichiță. “Aici e lada de zestre, unica mobilă cu care mireasa de altă dată pleca din casa părinților în casa soțului. Lăzile se comandau de la Brașov, sunt pictate și în lada e zestre este o cutiuță secretă, în care mireasa își ducea micile ei taine de fată. Această cutiuță se numește chichiță. Și la școală problemele de matematică aveau o chichiță și dacă nu o găseai căpătai 2”.

O altă încăpere a muzeului este casa de la munte pe care, în mod traditional, o aveau dornenii pe vremuri. Acolo țăranul se ducea seara, mulgea vacile, doarmea, dimineața iar le mulgea și cobora cu laptele în sat. Casa de la munte are tot ce-i trebuie omului într-o casă. “În blidariu aveam și blide, dar marele motan al muzeului – Noruțu – a făcut să nu mai existe blide aicea. Pe la picioarele noastre sunt acum nepoțeii lui că el e pe undeva la bătaie pe afară. Totul în jurul primăriei nu vedeți pisici, câini, totul bate.” Casa de la munte are un acoperiș disproporționat, făcut astfel pentru ca zăpada care cade în Țara Dornelor din octombrie până în mai să cadă mai ușor.

E timpul să facem și puțină istorie. Moldova este împărțită în Țara de Nord și Țara de Sud – hotarul este însemnat de Mihail Sadoveanu în Hanul Ancuței, hanul împarte Moldova în sus și jos. O parte a nordului Moldovei a avut la un moment dat o altă istorie. În 1775 a trecut sub dominație habsburgică. A avut loc un război ruso-turc încheiat în 1774, austriecii n-au participat și au spus da, turcilor, dacă nu ne dați o bucată de Moldovă ne băgăm și noi în război. Între timp avusese loc prima împărțire a Poloniei și la partea de Polonie pe care au luat-o nu aveau cum să ajungă la ea și atunci au cerut o parte din Moldova și au primit-o. I-au zis Bucovina, țara fagilor. Nu chiar toată țara de sus a intrat, zona cu Fălticeni a rămas în Moldova. Aici la noi au fost numai oameni liberi, aici nu au existat boieri. Au fost numai oameni liberi, stăpâni pe păduri și pe cât loc puteau cuprinde. Acești oameni liberi au devenit iobagi ai statului și li s-au luat libertatea și pădurile, dar nu s-au lăsat și s-au judecat 100 de ani cu Curtea Imperială de la Viena și au recăpătat și libertatea și pădurile și o despăgubire bănească. Cu banii primiți, primaul a ridicat acest palat comunal în care se află și muzeul nostru și a făcut și o școală, actuala școala generală nr. 1, peste care au trecut două războaie mondiale și se află bine-mersi, învață copiii și azi în ea, acolo am învățat și eu. Stăpânirea străină are și părți bune și părți rele. Partea bună este că s-a renunțat la opinci cu care erai veșnic ud la picioare și s-au adoptat cizma și pantoful.

Când a intrat doamna Victoria în învățământ, în comuna Șarul Dornei, opincile – de cauciuc – erau încă încălțămintea curentă. “Cum stăteam așa puțin pe o coastă veșnic alunecam, gazda mea – Bădia – mi-a făcut opincuțe cu păr de porc în afară ca să nu alunec. Și eu mergeam până la școală și acolo îmi luam pantofi. Când se rodea părul și alunecam, făcea alte opincuțe și așa am consumat eu pielea unei uriașe scroafe negre. Dar asta nu face parte din istoricul orașului…”

Pasiunea pentru tradiții a început de nevoie, explică muzeografa. “Eu sunt profesoară de română și istorie. Fosta mea elevă – pe care o vedeți acum  în birou cu pisicii – mă chema să-i țin locul de câte ori avea o problemă și a trebuit să mă pun la punct. Cam de 12 ani sunt pusă la punct. Nu pot să zic că a fost o pasiune a mea, ceea ce într-adevăr m-a pasionat a fost educația copiilor. Am fost profesoară 35 de ani. Patru ani în Șarul Dornei și restul în Vatra Dornei. Îmi place foarte mult zona asta, cu toate că clima este aspră și acum la bătrânețe nici nu-mi priește, dar n-aș putea trăi în altă parte. Am locuit trei ani la Câmpulung Moldovenesc când am făcut liceul și patru ani la Iași – iubesc Iașul – cât am făcut facultatea. Atât am fost în altă parte, altfel nu am fost. La 16 ani am terminat liceul și la 20 de ani și 13 zile eram deja profesoară. O carieră de care nu m-am despărțit nici acuma. Și acum am elevi pe care îi pregătesc. În rest, mă vait de reumatism, dar nu prea mult.”

V

ictoria Ostaficiuc ne spune că din 1847 la Vatra Dornei s-a făcut școală necontenit. “Dacă bagi atâta vreme școală în oameni se cunoaște. Când vii spre Dorne deodată vezi că e altfel, ăsta e rezultatul școlii”.

Muzeul din Vatra Dornei – locul vârtejurilor de apă- este și locul unde oamenii vin să-ți caute rădăcinile. “Atunci se face apel la mine ca la cel mai vechi exponat din muzeu. Am avut o familie chiar din Australia; le-am găsit strămoșii, chiar le-am cunoscut străbunicii. Aveau atunci singura spălătorie de mașini din oraș, nici nu era greu să aflu. Străbunicii au plecat prin anii ’40, migrând prin varii locuri, au ajuns în Australia până la urmă. Mi-au trimis pe urmă un cârd de poze, tot neamul lor, mi-au scris fiecare cine este. Înaintând în vârstă simți nevoia să-ți cauți rădăcinile. Am avut atâtea familii, perechi, oameni singuri, strănepoți trimiși să-și caute rădăcinile, îi ajut pe cât am eu posibilitatea.”

Propriile ei rădăcini sunt adânc înfipte în Vatra Dornei. “Aici m-am născut, aici am crescut, nu chiar în muzeu, ci un pic mai încolo, a treia casă de aici. Mama era conferențiar universitar și tata era criminalist. Ei provin din orașul Cernăuți. Bunicul matern a fost ceferist și apoi grădinar, bunica – casnică, iar din partea tatei, el a rămas orfan de tată la 4 ani și de mama la 14, așa că mare lucru nu vă pot spune că nu știu nici eu. Iar mama a studiat pedagogia și psihologia și dădea doctoratul cu Sigmund Freud. A fost doctorandă, nu și-a terminat doctoratul pentru că a izbucnit al doilea război mondial și s-a hotărât să aibă un copil. Eu de multe ori mi-am dorit ca mama să-și fi dat doctoratul totuși. Nu mi-a vorbit niciodată de perioada aia. Cred că a fost pentru ea o ruptură foarte grea de ceea ce ar fi putut să fie și n-a mai putut fi. Ea locuia la Cernăuți și mergea la Viena la doctorat. Pe atunci mergeai de la Cernăuți la Viena ca de aici la Suceava. Totul se comanda, chiar motanul și câinele se comandau prin catalog de la Viena. Eu sunt ultimul mohican. Unicul meu frate, cu opt ani mai tânăr ca mine, a murit și copii n-a avut nici el, nici eu n-am avut.”

Muzeul se înviorează sâmbătă de sâmbătă când are au loc șezătoarele. Doamnele din Vatra Dornei vin la muzeu și cos cămăși sau țes. Stilul de viață dornean s-a păstrat destul de mult, spune doamna Victoria. Chiar dacă sătenii au cum cuptoare cu microunde, tot plita și ceaunl sunt de bază.

“Și ca să nu rămân eu cel mai vechi exponat din muzeu, totuși să vi-l arăt – iată acolo este un vas cioplit în lemn când încă nu erau vasele de ceramică, adică acum 3-400 de ani. Prin comparație, eu în aprilie fac 79 de ani.” Îi urăm să trăiască mulți ani. “Eu îmi dau silința, dacă nu va fi, nu va fi din vina mea, eu îmi dau silința.”

Fotografii de Mădălin Nicolaescu

Mai multe informații de călătorie despre destinația Țara Dornelor găsiți aici.
Informații despre alte destinații pentru ecoturism din România găsiți aici.