Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă

Lumea e tot mai preocupată de chipurile infinite ale răului cu care s-ar putea confrunta: seisme, inundații, uragane, căderi de meteoriți, zombies. Vocația apocaliptică a fost mereu prezentă în conștientul colectiv, iar cultura pop îi dă, an de an, chip și formă, cu blockbustere în care Judecata de Apoi are sute de milioane de martori entuziaști. Un Godot malefic pândește amenințător și se hrănește cu tragediile trecutului. Factorul microbiologic e ultimul său nume. Boala vacii nebune, gripa aviară, gripa porcină au alertat nu doar spiritele, ci și guvernele și industria farmaceutică. Povestea nu e chiar nouă, epidemii devastatoare au existat și în trecut. Printre ele, în această parte de lume, cea mai populară e ciuma. Victimele produse de ea sunt de departe cele mai numeroase din istoria Europei. Cum a fost și ce ravagii a făcut molima în Transilvania diferitelor reload-uri epidemice, vă vom prezenta mai jos, într-un mic documentar.

 

de Ionuț Dulămiță

 

La Cluj, în cartierul Mărăști, în spatele Bisericii Sfântu Petru, Fecioara Maria pare că face echilibristică pe un piedestal din piatră erodată. De pe laturile lui ies în relief chipuri de copii rotunde și înnegrite, ca niște buboane ale ciumei. În parcul cu statuia, noii ciumați, oamenii străzii, au lăsat în urmă două plăpumi, o plasă cu haine și o folie cu pastile. Statuia în stil baroc a Sfintei Maria Protectoarea sau „Statuia Ciumei” a fost primul monument public al Clujului. Guvernatorul Anton Kornis a cerut să fie înălțată în faţa Bisericii Iezuiţilor în 1774, după ultima mare epidemie de ciumă din oraș. A fost restaurată în 1957-1958 și demontată în 1959. Doi ani mai târziu, la cererea Parohiei Sfântu Petru, „Statuia Ciumei” și-a găsit loc în spatele bisericii din Mărăști. Astăzi, doar cine știe după ce să se uite o poate vedea.

La fel de umbrite sunt și datele despre epidemiile de ciumă bubonică din spațiul românesc, ale căror victime erau adesea lăsate prin păduri, ca niște oameni ai străzii, dar fără plăpumi – aveau culcușuri din iarbă și cârpe – și fără pastile, care au apărut mult mai târziu. În Țările Române, scriu Paul Binder și Paul Cernovodeanu în Cavalerii Apocalipsului, se presupune că ciuma ar fi intrat odată cu marea invazie tătară din 1241-1242. Despre marea pandemie din Evul Mediu, care ar fi răpus între o treime și o jumătate din populația Europei între 1340-1350, spațiul românesc duce lipsă de informaţii. Cert e că ea a atins atât Transilvania, cât și Țara Românescă, mare parte din datele care atestă asta fiind de factură arheologică.

În Cluj, aproape de Muzeul de Istorie, dincolo de Someș, se înălța odată o mănăstire franciscană. Pe fostul ei teritoriu, arheologul Mihai Wittenberger, de la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, a descoperit în 1997 așa-zisul „cimitir al ciumaților”, datat în secolul XIV, cu circa 50 de schelete. Echipa pe care o conducea a săpat pe o porțiune de doar 20 de metri, până la 4,5 metri adâncime. Nu i-au permis mai mult clădirile din jur. Primul nivel găzduia schelete aliniate în sicrie, de unde arheologul a tras concluzia că a fost o groapă comună. „La al doilea nivel, morții erau aliniați la fel, numai că aveau doar giulgiuri. La următoarele două nivele, scheletele nu aveau absolut nimic [pe ele]. E o dovadă că ciuma a fost cât de cât redusă la început, se puteau face sicrie, apoi ritmul s-a accelerat”.

Informațiile despre epidemiile de ciumă din spațiul românesc încep să fie mai bogate odată cu secolul XVI. Pandemiile din zona centrală și de sud-est a Europei au urmat îndeaproape sau au avut loc în același timp cu campaniile militare, notează istoricul Toader Nicoară în volumul Sentimentul de insecuritate în societatea românească. De cele mai multe ori, microbul era adus de trupe, iar calamitățile vremii – foamete, secetă, inundații, invazii de lăcuste – favorizau răspândirea lui. În vremuri de criză, am aflat la un curs de istorie socială, mediul microbian devine mult mai agresiv și duce la slăbirea sistemului imunitar, sporind riscul unor pandemii și nivelul mortalității. Numai în perioada 1600-1839, Țările Române s-au confruntat cu 21 de mari epidemii de ciumă, fără a lua în calcul focarele latente.

Un prim exemplu bine documentat vine din perioada 1553-1554, când ciuma s-a abătut mai ales asupra sudului Transilvaniei. Binder și Cernovodeanu descriu cu această ocazie semnele prevestitoare pe care oamenii vremii le asociau cu izbucnirea unei epidemii. Pământul se cutremura adesea și se surpa, iar o pâclă rău mirositoare întuneca cerul, de parcă soarele „s-ar fi rușinat de viitoarea pustiire a omenirii”. Noaptea apăreau „fantome groaznice în cimitire”, în lătrat de câine și croncănitul țipător al huhurezului. „Împotriva firii”, șerpii și broaștele de pământ au rămăs iarna la suprafață, înghețând și putrezind. Și tot împotriva firii, toamna din 1553 și iarna din 1554 au fost mereu însorite, ca și cum ar fi fost primăvară.

 

 

Ciuma era pusă pe seama unor fenomene astronomice și (supra)naturale (evoluția astrelor, apariția cometelor, cutremure, inundații, incendii), prin asocieri arbitrare, dar și pe seama destinului „nenorocit” al unor oameni. Mai exact, era răspândită de indivizi răuvoitori, așa-numiții „semănători de ciumă”, care făceau parte din categorii marginale, indezirabile, sau din etnia care nu trebuia: țigani, evrei, turci, armeni etc., în general străini, priviți mereu cu suspiciune și chiar cu teamă, ceea ce ducea la persecuții. Alții puneau boala pe seama unor vampiri sau strigoi, alții îi găseau sursa în mânia divină, spunând ca e „răul pe care Cerul l-a trimis pentru a pune capăt grozăviilor de pe pământ”. Un fragment din cronica anonimă a Moldovei: „foametea și boala ciumii au fost trimise de Dumnezeu, (..) ca să nu se mândrească omul câtu-i de mare, ci să-și aducă aminte că este praf și cenușă și vierme”.

În imaginarul oamenilor, ciuma era cel mai adesea un personaj feminin. „O babă urâtă de-ți vine să-ți iei lumea în cap”. O arătare cu „chip îngrozitor [și] o coadă de șarpe terminată cu un ghimpe mare cu care înghimpează oamenii și-i umple de boală”. „O cloanță înveninată/ cu pielea pe trup uscată/ și cu părul despletit/ tot cu șerpi împleticit”. O femeie bătrână, îmbrăcată în negru, cu fața acoperită de o basma și cu un sac pe umeri, care umblă din sat în sat, sprijinită într-un băț, de-a lungul gardurilor, și stârnește câinii, care turbează și răspândesc maladia. În iconografia ortodoxă, mai ales în Transilvania, ciuma apare ca un barbat cu coarne și cu o coasă în mână, dar care stă întins la picioarele sfântului Haralambie, patronul ciumei. Sau ca o tânără despletită, cu coarne de bou, cu limba despicată și cu coasa nelipsită din mână. De cealaltă parte, bucureștenii o luau la mișto, spunând că au vazut-o la plimbare prin oraș, într-o căruță cu rotile din căpățâni de boieri mari, cu dricul din coaste de fete mari, cu leoca din oase de flăcăi și cu osia din oase de voinici.

Cu ciuma nu era însă de glumit. Boala fierbințea frunțile oamenilor și îi scălda în valuri de sudoare vâscoasă, care împrăștia un iz acru și lăsa în urmă un strat gros și tărâțos. Apăsa cu putere mușchii bolnavilor și le umplea de gâlme (buboane) pântecele, subsuorile sau gâturile. Gâlmele erau ba cât un măr, ba cât un ou, descrie Bocaccio în Decameronul, și se răspândeau pe tot trupul, laolaltă cu pete vinete sau negre. Ochii ciumaților erau holbați peste măsură și străbătuți de vene umflate, simptome completate cu diaree și delir. Medicul rus de secol XVIII Gustav Orraeus scrie că cei care rezistau primelor zile de infecție scăpau. În timpul ciumei din 1554, aflăm din volumul Ciuma al lui Pompei Samarian, „durerile membrelor erau aşa de mari, că bolnavii îşi rupeau braţele şi mâinile cu dinţii”.

În 1553-1554, după atestările parohului Valentin Wagner, epidemia a doborât peste jumate din cei 11.000 de locuitori ai Brașovului. În 1554, molima s-a extins la Sibiu,care găzduia atunci 6.500-7.000 de locuitori, unde s-au înregistrat 3.200 de morți și de unde o parte din oameni au fugit peste munți. Fuga era atunci cel mai bun remediu. Mai întâi își luau tălpășița cei cu dare de mână, la reședințele de pe moșii, în mănăstiri întărite sau pe câmpuri. Săracii nu ajungeau prea departe, din lipsă de mijloace. Ciuma s-a răspândit apoi în întreaga Transilvanie. Unele așezări au rămas cu zero locuitori. În urbariul domeniului Ardud, de exemplu, satul Chirișa apărea ca fiind pustiu, „în afară de pământ nemaifiind nimic”.

Veacul ce-a urmat s-a lăsat cu geruri aspre și cu ploi bogate. Vitele se prăbușeau în staule, iar roadele pământului degerau. Oamenii se hrăneau cu plante fierte, ghindă, jir, bucăți din scoarța copacilor sau chiar cu leșuri de câini și șoareci. În Țara Bârsei, de exemplu, după ce le-au murit vacile, țăranii se înhămau câte nouă la un plug. Una dintre epidemiile cu cele mai mari pierderi omenești din secolul XVII a fost cea din 1660-1664, când ciuma a izbucnit în Sibiul înghesuit de asediul trupelor lui Gheorghe Rakoczi II și s-a răspândit apoi în toată provincia. La Brașov, în lunile august-septembrie, se înregistrau zilnic 40-60 de morți și aici putem vedea o parte din măsurile vremii luate împotriva pandemiei. Medicul cetății, Trostfried Hegentius, a îndemnat să se bată în cuie sicriele ciumaților și să se fixeze o carantină de 14 zile pentru cei intrați în contact cu bolnavii. A cerut și tocmirea unor bărbieri pentru cei infestați și a unui nou băiaș – cel vechi fugise, iar igiena era sfântă în fața molimei. Cărturarul maghiar Mihail Cserei scrie că peste 100.000 de oameni au murit sau au ajuns în robie după ciuma și foametea din 1660 (nenorociri care mergeau, după cum precizam, mână-n mână).

 

 

O epidemie de ciumă paraliza întreaga activitate a unei comunități. Negustorii se închideau în hanuri, cu „mărfurile deșărtate”, brutarii și meșteșugarii își închideau prăvăliile, respectiv atelierele, așa că până și bogații își asigurau traiul cu greutate. Se făceau, de regulă, grămezi de trupuri goale, de la țărani până la nobili, „îngropați fără prohodire și fără trasul clopotelor”. Cioclii erau plătiți să-i îngrijească pe cei bolnavi, să-i izoleze pe contagioși, să ridice cadavrele de prin oraș, să le ducă la groapă și să ardă locurile contaminate. Pe bolnavi îi duceau într-o pădure apropiată. De multe ori, însă, îngropau cadavrele neglijent sau le lăsau sub cerul liber pentru deliciul câinilor și al viermilor. Țăranii aprindeau focuri pe ulițe și în curți și aruncau în ele grămezi de gunoaie și oase pentru a alunga ciuma, sau își legau de încheietura mâinii stângi hârtiuțe cu „slove de ciumă”, să le poarte noroc. Un mic exemplu: Cine va zice aceste cuvinte/ Ziua de trei ori/ Și noaptea de două ori/ Nici focul nu-l va arde/ Nici tătari nu-l vor robi/ Nici de ciumă nu va muri. Cioclii vindeau la prețuri exagerate buboane uscate și mărunțite, pe post de amulete, iar uneori se practica și magia pentru protejarea recoltelor și stârpirea microbilor.

Cu timpul, măsurile de combatere au devenit tot mai drastice. În timpul epidemiei transilvane din 1709-1711, de exemplu, comandantul Brașovului a poruncit ca toți cei veniți de la Sibiu să fie trimiși îndărăt, dincolo de pădure, și să rămână șase săptămâni în carantină. A interzis deplasările și a suspendat târgurile, așa că boala a ocolit cetatea. Cu toate acestea, până în 1712, în întreaga Transilvanie se pare că ar fi murit circa 200.000 de oameni. Șapte ani mai târziu, când ciuma a luat în stăpânire Dejul, guvernul ardelean a tocmit paznici sub comanda șefilor de circumscripții. Cazurile de boală trebuiau declarate comandantului militar. Înmormântările cu pompă au fost oprite și s-a poruncit ca ciumatul mort să nu mai fie băgat în biserică. În 1730, în timpul epidemiei din Moldova, măsurile au devenit și mai aspre. Guvernul ardelean a închis granițele și a interzis orice corespondență și comunicare cu moldovenii, precum și comerțul cu evreii (care erau adesea bănuiți că ar răspândi ciuma).

La 12 iunie 1740, împuterniciții imperiali au înființat puncte permanente de carantină la trecătorile dinspre Țările Române. Aici, oamenii erau ținuți sub observație în spitale speciale numite „lazarete”. În august 1750, când ciuma a apărut la Ploiești, administrația transilvană a ridicat un cordon din „Munții Zărneștilor și de la Pasul Buzăului spre Trei-Scaune” și a trimis în Valahia doi chirurgi care să studieze epidemia. Ardelenii nu aveau încredere în munteni, care tăinuiu adesea focarele molimei pentru că măsurile de carantină le împiedicau mult comerțul. Anunțuri în toate limbile avertizau că, sub pedeapsă cu moartea, „nimeni să nu-și permită a lua din munți oameni străini”. Opt ani mai târziu, Comisia Sanitară din Transilvania a fixat o carantină de 28 de zile pentru ciobani și lâna oilor, care trebuia spălată și aerisită, iar în 1759, odată cu molima din București, guvernul ardelean le-a ordonat brașovenilor să nu lase oameni și mărfuri să treacă în Muntenia: cine nu se supunea somației plăieșilor, era împușcat sau spânzurat.

Epidemia din 1755-1757 a fost ultima de mari proporţii din Transilvania secolului XVIII. Graţie măsurilor cerute de medicul Adam Chenot, epidemiile din 1770, 1771 şi 1786 au fost mai restrânse. Într-un raport din 27 octombrie 1764, medicul a cerut Comisiei Sanitare ca tot sistemul de carantină să se muleze pe cel apusean. Până în 1770, călătorii au fost supuşi la 84 de zile de carantină pe timp de ciumă, la 42 în așa-zisele „perioade dubioase” şi la 21 în cele considerate „indemne”. De multe ori, mărfurile lor se degradau, iar astea le stârnea protestul. Apoi Chenot a cerut ca perioadele de reţinere să fie reduse la 42, 28, respectiv 21 de zile, după care, în 1785, au scăzut la 21 de zile pentru suspecţii de boală şi la 10 zile în vremuri dubioase. Aceste măsuri au făcut ca epidemiile veacului următor să fie foarte rare şi mult mai bine gestionate.

Abia în secolul al XIX-lea a fost descoperit agentul patogen al ciumei, care putea fi înlăturat cu antibiotice. Până atunci, medicii încercaseră tot soiul de leacuri. Printre remedii se numărau teriacul veneţian (un tratament alchimic), apa gudronată sau scoarţa de Peru. Uneori, medicii amestecau cantaridă (insectă verde-aurie care atacă frasinul și liliacul) cu o pastă emolientă şi întindeau amestecul pe o bucată de pânză care era aplicată pe locul infectat. Alţii îmbinau făină de grâu sau de secară cu miere, amestec redus sub formă de plasture şi aplicat cel puţin o dată pe zi pe umflături. Despre descoperirea leacului anti-ciumă scrie mai jos Mihnea Boștină, specialist în chimie biologică şi farmacologie moleculară:

 

Alexandre Yersin

de Mihnea Boștină (cercetător la Universitatea McGill din Canada)

A fost o epocă în care biologii luptau cu spaţiile. Străbăteau mări şi continente, descriau râuri şi munţi, catalogau plante şi animale, desenau şi disecau…

Acum 150 de ani, această eră a luat sfârşit printr­-o carte: Originea speciilor. Întreaga biologie a devenit apoi un fel de notă de subsol a acestui volum. În acelaşi timp, lucrarea lui Darwin a fost actul de naştere a unei noi epoci; una în care biologii au început să lupte cu timpul, cu maladiile.

Când, în 1894, o violentă epidemie de ciumă izbucneşte în Orient, Alexandre Yersin, un tânăr medic de la Institutul Pasteur din Paris, este trimis în Hong Kong pentru a găsi rapid o cură. Autorităţile refuză să îl ajute, însă el reuşeşte să se furişeze noaptea şi să „fure“ material din pus tulele unor victime recente. La microscop el observă numereoase bastonaşe scurte, rotunjite la capăt, uşor coloarate – bacteriile responsabile pentru miile de morţi. Inoculează animale, trimite serul la Paris, în cearcă noi escapade la morgă pen tru colectarea de probe. În scurt timp, ipoteza sa este demonstrată, urmând rigurozitatea ştiinţifică şi eleganţa logică a metodei impuse de Robert Koch: arată că bacteria poate fi identificată în toate persoanele in fectate, că poate fi izolată, că atunci când e inoculată în animale produce aceleaşi simptome şi că poate fi din nou izolată din animalele bolnave. Mai mult, el demonstrează că boala este transmisă de la şobolani la om, prin intermediul muşcăturilor de insecte. Yersin pleacă la Paris obţine serul şi se întoarce în Orient unde demonstrează că boala e vindecabilă.

Astazi, singura tresărire istorică la numele lui Yersin e legată de denumirea ştiinţifică a leprei: Yersinia pestis. Iar soarta unor astfel de bătălii de o viaţă este exilul într­un mic paragraf dintr­o demodată cronică a acelor timpuri, deşi ar putea fi oricând o bună reţetă pentru un blockbuster hollywoodian.

 

Referinţe bibliografice:

Paul Cernovodeanu şi Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800). Bucureşti, Silex, 1993;

Pompei Gh. Samarian, Din epidemiologia trecutului românesc: ciuma. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice E. Marvan, 1932;

Toader Nicoară, Sentimentul de insecuritate în societatea româneasca la începuturile timpurilor moderne: (1600-1830). Cluj, Accent, Presa Universitară Clujeană, 2002.

Fotografii: Muzeul Secuiesc al Ciucului, Wikipedia

 

Articolul a apărut inițial în nr. 2/martie 2010 al fostului Corso, un săptămânal de cultură urbană destinat Transilvaniei și Banatului. Acum a fost puțin adaptat și completat. Textul lui Mihnea Boștină de la final a fost publicat în același număr.

Oameni + microbi = viață

Miturile gripei porcine: de la mutații aprige la vaccinuri toxice