Nomenclatorul meseriilor din România nu are postul de activist; a fi activist e un moft, e o frumoasă boemie-hipiotă a omului împotriva sistemului, care îşi permite luxul de a se revolta altfel decât pe forumuri ori Facebook. Sa fii (răs)plătit pentru a fi cârcotaş cu oamenii care conduc o unitate administrativă este o palmă peste obrazul adevăratului muncitor – care la finalul zilei îşi poate contabiliza ori pipăi rezultatele unei zile de osteneală.
de Irina Zamfirescu
Nu am fost dintotdeauna revoltată. Până acum ceva ani îmi însuşisem rolurile dintr-o democraţie – periodic noi alegem, ei câştigă, noi suntem reprezentaţi, ei trebuie sa fie oneşti cu mandatul şi misiunea lor. Constatam totuşi că politica e o curvă, iar eu nu intenţionam să fiu un peşte. Educată să fiu mai degrabă obedientă şi să am încredere în oameni, am ajuns, la 18 ani, în Bucureşti dintr-un oraş de provincie. Nu era oraşul meu, deci trebuia să mă port ca un oaspete cuviincios. Trei ani mai târziu intram într-o organizaţie non-guvernamentală – aveam timp şi energie să ies din bibliotecă. Aici vedeam oameni care se îndoiau (dar nu se aplecau), oameni care îşi exercitau nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a fi cetăţeni, zilnic. Eram curioasă, apoi interesată, apoi intrigată. Şi am sfârşit prin a fi revoltată.
Azi sunt revoltată constant: în faţa laptopului când scriu petiţii, în faţa instituţiilor când solicit decenţă administrativă, în faţa cetăţenilor când cer semnături pentru o cauză sau alta. Activistul de România este urăciosul, circumspectul perpetuu, arogantul şi „deşteptul” care critică. Orice! Însă complementar acestei revolte stau propuneri, parteneriate, discuţii lungi şi, uneori, în acord cu administraţia publică.
Nu scriu petiţii fără a avea o alternativă reală, nu mă duc cu jalba în proţap în faţa unei instituţii publice fără a avea speranţa onestă a unui dialog în concordanţă cu o democraţie matură şi nu mă duc la oameni pentru semnături împotriva unor oameni, ci impotriva unor acţiuni şi decizii ale acestora. Aproape de fiecare dată constat că posacul activist de România este, de fapt, unul dintre cele mai optimiste figuri – speră că poate îndupleca la corectitudine, poate negocia agende politice şi poate instiga la responsabilitate.
De mai bine de un de zile, neliniştea mea este Bucureştiul. Îmi este reproşată o doză de ipocrizie – de ce revendici un oraş care nu este al tău? Cum de am ajuns de la oaspetele sfios la cetăţeanul spumegând? Revendic acest oraş, în pofida aparentei imposturi, pentru că am ales să renunţ la o departajare între un job şi un modus vivendi pentru şi în Bucureşti. Eu trăiesc Bucureştiul. În fiecare zi muncesc şi îmi plătesc dările pentru stat din munci sterile şi birocratice, dar nu uit ce mă doare cel mai tare. Mă doare Bucureştiul.
Nu există o fişă de post a activistului, există doar revolta pentru faulturi şi entuziasmul pentru soluţiile la îndemână pe care le pot sugera. În ciuda caniculei, am ales să merg zilnic la Hala Matache să văd dacă mai este în picioare. Am ales să scriu scrisori pentru Oprescu şi să fiu umilită de răspunsuri care îmi reproşează lipsa de reprezentativitate.
Paradoxal, instanţa de judecată, în faţa căreia sfârşesc implacabil, este gardianul de primărie. Personajul colectiv, însă concret, care îmi pune la îndoială buna credinţă şi care îmi aplică prezumţia de scandalagiu. Da, nu am reuşit niciodată să asist la o şedință de Consiliu General. Deşi ele sunt publice, eu nu pot fi publicul lor. De fiecare dată sunt supusă unui interogatoriu: „cine sunteţi?”, „un cetăţean”. Îndoiala: „cetăţean cetăţean, dar ce fel de cetăţean?” Justificarea: „unul normal”. Acuza: „eee… dumneavoastra lucraţi într-un ONG”. Apărarea: „tot cetăţean mă numesc”. Verdictul: „Nu mai sunt locuri în sala de şedinţe” Recursul: „Pentru ONG-işti?”. Sentinţa finală şi irevocabilă: „Nu, în general”. Iar eu zâmbesc, privind cu coada ochiului în plasma din sala de şedințe pe sfert goală. Pe cât de flatată sunt de iminenţa pericolului pe care îl reprezint, pe atât de furioasă sunt pe sistemul care permite sfidarea din partea unei persoane ce ar face orice pentru o uniformă şi un bon de masă.
„Sistemul” de care ajungem să ne plângem inevitabil este format din oameni care iau decizii. Activistul este persoana care are încredere că aceste persoane pot lua deciziile care să facă sistemul să funcţioneze bine. Niciodată nu am reuşit să scot în stradă mai mult de 100 de oameni pentru o cauză. Până când nu o sa văd un miting în faţa Primăriei Generale cu cetăţeni entuziaști, adunaţi să îl felicite pe Sorin Oprescu pentru evacuarea ilegală a 1.000 de oameni în toiul iernii şi pentru demolarea unor clădiri de patrimoniu, nu o să încetez să cred că ceea ce fac este ceea ce trebuie să fac. Şi munca celor ca mine nu este idealism (pentru că eu sunt doar unul din mulţi alţii, mai activişti decât mine) –la finalul acestei zile pot să afirm, cu încredere, că Hala Matache este în picioare şi că, pentru ea, există acum un plan şi fonduri pentru reabilitare.
Sunt Irina, sunt un activist care nu mai vrea să fie judecat în faţa primăriei de gardieni asmuţiţi. Mai departe voi fi acelaşi cetăţean treaz.
20 de comentarii
Suntem cu tine, Irina! E randul nostru sa ne inclinam 😉 – niste prietene!
Draga mea….ai tot respectul meu pt consecventa, pt incapatanare pt faptul ca tu crezi in Bucuresti…orasul in care eu ma simt ca intr-o temnita si care desi are usa deschisa, nu pot evada.
Nu…vocea ta nu se poate face auzita pentru ca tu ESTI NIMENI ! Nu o spun in ideea de a te insulta (Doamne fereste) ci doar sa te fac constienta ca doar o voce nu se aude in primul rand si in al doilea rand ceea ce ai tu de spus nu place conducatorilor (si cand nu iti place ce auzi, te faci ca n-auzi nimic).
O singura mentiune, foarte multi dintre cei care au fost evacuati “abuziv” din acele imobile, au ocupat tot abuziv acele imobile (situatie identica si pe alte strazi frumoase din Bucuresti – Gabroveni, Selari, Covaci ). Nu vreau sa mai detaliez ocupatia multora dar stim toti cine isi face veacul pe trotuarele din acea zona (Buzesti-Berzei). Nu vreau nici sa generalizez caci sunt convins ca acolo locuiau si oameni cinstiti si la locul lor. Sigur ca e treaba autoritatilor sa starpeasca infractionalitatea dar te rog…nu-mi plange proxenetii si familiile lor, nu-mi plange traficantii de droguri si familiile lor, nu-mi plange infractorii ! Te rog ! Destul o face statul cu toate ajutoarele pt handicap, pt al 10-lea puradel, pt etnie, pt etc. Oameni care nu au contribuit cu un banut (o taxa, un impozit, ceva pt sanatate macar)la bugetul acestui oras primesc ajutoare si pensii si asistenta medicala si alte foloase din munca mea si poate si a ta…si nu sunt putini deloc.
Una peste alta, sper sa nu te lupti cu morile de vant. Sper sa ai noroc sa vezi Bucurestiul la care visezi si sa poti spune, “Orasul asta e astfel, si datorita mie”.
Cu respect,
Gabriel
@ Gabriel. Incep spunandu-ti ca ma bucura ca apreciezi eforturile Irinei. Si ca mi-ar placea sa te vad (in calitatea mea de cetatean care merge la proteste) alaturi de ea in fata institutiilor statului cu o pancarta in mana sau macar cu vocea ragusita de la sloganurile din timpul mitingurilor.
In ultima parte a comentariului tau tu deschizi o problema (filosofica) foarte interesanta: in ce masura asigurarea din partea statului a accesului la unele dintre drepturile pozitive fundamentale ale omului (sanatate, educatie) intra in conflict cu dreptul la proprietate (pentru ca taxele sunt in extremis o incalcare a acestui drept in lipsa unor servicii directe pentru platitor, cum ar fi securitatea interna, asigurata de politie, si cea externa, asigurata de armata.) Cu alte cuvinte, ce primesti in schimb pentru banii care se duc pe sanatatea sau educatia altora? In mod direct, nimic. Dar cum ar fi daca ai fi tu insuti in situatia de nu putea, din diferite motive, sa dai banutul de care vorbesti catre bugetul orasului sau statului? De cele mai multe ori neplata contributiei nu e o alegere, ci o situatie in care te gasesti. Ar fi bine pentru tine sa nu poti sa-ti duci copiii la scoala sau sa nu poti sa-ti permiti medicamente?
Sper ca cele spuse de mine mai sus nu te vor face sa te indepartezi de activisti, ci doar sa-ti acorzi o jumatate de ora in care sa incerci sa fii empatic si sa vezi dupa asta daca mai ai aceeasi parere.
Cu speranta ca vom striga impreuna pentru Bucuresti si poate si pentru oamenii lasati in strada in noiembrie indiferent de etnie sau situatie economica,
Radu – un altfel de activist (de drepturile omului)
Munca de activist-voluntar,mai bine zis- este conform preceptului biblic”daruieste fara sa astepti rasplata”, care in timpurile moderne se traduce cu”recunostinta este o mancare ce se serveste rece”.Cred ca majoritatea celor care sustin o astfel de activitate o fac dintr-o filosofie care nu este la moda: cineva trebuie sa se implice,trebuie sa faca si asta, chiar daca munca nu-ti este remunerata,recompensata pe masura timpului si efortului depus.
Dar ceea ce sesizeaza Irina in acest mesaj,asa cum il percep eu, este ca cei ce sunt alesii nostri ,deveniti ,implicit,conducatorii nostri, au comportament de imperatori, CEEA CE TREBUIE CORECTAT,prin afirmarea de catre tot mai multi a calitatii de cetatean, prin implicarea cetatenilor,cat mai multi, in viata obstei,de a renunta la pasivitate,la confortul lenii,de a-i obisnui pe alesii neamului sa GANDEASCA pentru noi,nu pentru ei.
Si bucuria mea ar fi enorma sa vad mult mai multi oameni alaturi de Irina , nu la balcon facand prognoze: o sa reuseasca,n-o sa reuseaca.
Eu nu-mi pierd usor optimismul si sunt convinsa ca noua generatie ,care trebuie sa lupte cu dinozaurii ,deja imbatraniti, va invinge! E firescul vietii!
Pentru acurateța gandirii si exprimarii, a tot ce cuprinde acest articol,a faptelor care l-au nascut, ar trebui sa constituim un premiu: CEL MAI LOIAL BUCURESTIULUI ( ? )
Pingback: Protestatar offline
Pingback: Cu Dumnezeu înainte şi Catedrala-n coaste | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Nu există problemă fără soluții și țară fără cetățeni | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: “Ceaușeșcu n-a murit! Istoria ne-a păcălit” | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Maiorescu 2.0: Teoria pistelor fără fond | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Să ne suspendăm de tot! | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Yes, we can’t! | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Colonia România | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Noi cu-ai noştri doar pentru noi | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Irina + Bucureşti = LOVE - RomanianUltras.net
Pingback: RMGC este azi singura soluție pentru Roșia Montană | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Dacă nu se lasă cu sânge, nu cred că intră | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Occupy RMGC | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Adevăratul discurs al euro-coruptului Adrian Severin | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Școala altfel, sistemul același | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: “Băi, nu vă e rușine?!” | TOTB.ro - Think Outside the Box