Irina + Bucureşti = LOVE

Nomenclatorul meseriilor din România nu are postul de activist; a fi activist e un moft, e o frumoasă boemie-hipiotă a omului împotriva sistemului, care îşi permite luxul de a se revolta altfel decât pe forumuri ori Facebook. Sa fii (răs)plătit pentru a fi cârcotaş cu oamenii care conduc o unitate administrativă este o palmă peste obrazul adevăratului muncitor – care la finalul zilei îşi poate contabiliza ori pipăi rezultatele unei zile de osteneală.

de Irina Zamfirescu

Nu am fost dintotdeauna revoltată. Până acum ceva ani îmi însuşisem rolurile dintr-o democraţie – periodic noi alegem, ei câştigă, noi suntem reprezentaţi, ei trebuie sa fie oneşti cu mandatul şi misiunea lor. Constatam totuşi că politica e o curvă, iar eu nu intenţionam să fiu un peşte. Educată să fiu mai degrabă obedientă şi să am încredere în oameni, am ajuns, la 18 ani, în Bucureşti dintr-un oraş de provincie. Nu era oraşul meu, deci trebuia să mă port ca un oaspete cuviincios. Trei ani mai târziu intram într-o organizaţie non-guvernamentală – aveam timp şi energie să ies din bibliotecă. Aici vedeam oameni care se îndoiau (dar nu se aplecau), oameni care îşi exercitau nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a fi cetăţeni, zilnic. Eram curioasă, apoi interesată, apoi intrigată. Şi am sfârşit prin a fi revoltată.

Azi sunt revoltată constant: în faţa laptopului când scriu petiţii, în faţa instituţiilor când solicit decenţă administrativă, în faţa cetăţenilor când cer semnături pentru o cauză sau alta. Activistul de România este urăciosul, circumspectul perpetuu, arogantul şi „deşteptul” care critică. Orice! Însă complementar acestei revolte stau propuneri, parteneriate, discuţii lungi şi, uneori, în acord cu administraţia publică.

Nu scriu petiţii fără a avea o alternativă reală, nu mă duc cu jalba în proţap în faţa unei instituţii publice fără a avea speranţa onestă a unui dialog în concordanţă cu o democraţie matură şi nu mă duc la oameni pentru semnături împotriva unor oameni, ci impotriva unor acţiuni şi decizii ale acestora. Aproape de fiecare dată constat că posacul activist de România este, de fapt, unul dintre cele mai optimiste figuri – speră că poate îndupleca la corectitudine, poate negocia agende politice şi poate instiga la responsabilitate.

De mai bine de un de zile, neliniştea mea este Bucureştiul. Îmi este reproşată o doză de ipocrizie – de ce revendici un oraş care nu este al tău? Cum de am ajuns de la oaspetele sfios la cetăţeanul spumegând? Revendic acest oraş, în pofida aparentei imposturi, pentru că am ales să renunţ la o departajare între un job şi un modus vivendi pentru şi în Bucureşti. Eu trăiesc Bucureştiul. În fiecare zi muncesc şi îmi plătesc dările pentru stat din munci sterile şi birocratice, dar nu uit ce mă doare cel mai tare. Mă doare Bucureştiul.

Nu există o fişă de post a activistului, există doar revolta pentru faulturi şi entuziasmul pentru soluţiile la îndemână pe care le pot sugera. În ciuda caniculei, am ales să merg zilnic la Hala Matache să văd dacă mai este în picioare. Am ales să scriu scrisori pentru Oprescu şi să fiu umilită de răspunsuri care îmi reproşează lipsa de reprezentativitate.

Paradoxal, instanţa de judecată, în faţa căreia sfârşesc implacabil, este gardianul de primărie. Personajul colectiv, însă concret, care îmi pune la îndoială buna credinţă şi care îmi aplică prezumţia de scandalagiu. Da, nu am reuşit niciodată să asist la o şedință de Consiliu General. Deşi ele sunt publice, eu nu pot fi publicul lor. De fiecare dată sunt supusă unui interogatoriu: „cine sunteţi?”, „un cetăţean”. Îndoiala: „cetăţean cetăţean, dar ce fel de cetăţean?” Justificarea: „unul normal”. Acuza: „eee… dumneavoastra lucraţi într-un ONG”. Apărarea: „tot cetăţean mă numesc”. Verdictul:  „Nu mai sunt locuri în sala de şedinţe” Recursul: „Pentru ONG-işti?”. Sentinţa finală şi irevocabilă:  „Nu, în general”. Iar eu zâmbesc, privind cu coada ochiului în plasma din sala de şedințe pe sfert goală. Pe cât de flatată sunt de iminenţa pericolului pe care îl reprezint, pe atât de furioasă sunt pe sistemul care permite sfidarea din partea unei persoane ce ar face orice pentru o uniformă şi un bon de masă.

„Sistemul” de care ajungem să ne plângem inevitabil este format din oameni care iau decizii. Activistul este persoana care are încredere că aceste persoane pot lua deciziile care să facă sistemul să funcţioneze bine. Niciodată nu am reuşit să scot în stradă mai mult de 100 de oameni pentru o cauză. Până când nu o sa văd un miting în faţa Primăriei Generale cu cetăţeni entuziaști, adunaţi să îl felicite pe Sorin Oprescu pentru evacuarea ilegală a 1.000 de oameni în toiul iernii şi pentru demolarea unor clădiri de patrimoniu, nu o să încetez să cred că ceea ce fac este ceea ce trebuie să fac. Şi munca celor ca mine nu este idealism (pentru că eu sunt doar unul din mulţi alţii, mai activişti decât mine) –la finalul acestei zile pot să afirm, cu încredere, că Hala Matache este în picioare şi că, pentru ea, există acum un plan şi fonduri pentru  reabilitare.

Sunt Irina, sunt un activist care nu mai vrea să fie judecat în faţa primăriei de gardieni asmuţiţi. Mai departe voi fi acelaşi cetăţean treaz.