Cam acum un an jumate am vizitat o fabrică de zahăr. Directorul, care altfel m-a primit cu foarte multă bunăvoinţă, s-a mirat profund de vizita mea: ce ar putea să caute un antropolog la o fabrică de zahăr? Eventual la una de făină de oase.
Mi-a explicat că producţia de zahăr este foarte variabilă, fiindcă e dependentă de producţia de sfeclă şi deci de cum e vremea în anul respectiv. ”A, dar staţi, dumneavoastră, domnişoară, sunteţi atee”, m-a categorisit repede, fără ca eu să fi scos măcar un sunet, ”precum toţi antropologii; dacă crezi în oase, cum să crezi în Dumnezeu?”
Acum vreun an m-am mutat, iar unul dintre cei doi domni care m-au ajutat cu mobilele m-a întrebat uimit când mi-a aflat profesia: ”Lucraţi cu cadavre? Cu oameni morţi?” Tot înainte să apuc să zic ceva, şi-a răspuns singur: ”Vă invidiez, lucraţi cu oameni care nu vorbesc.”
Am zeci de poveşti asemănătoare despre reacţii ale celor care mă întreabă cu ce mă ocup. Noi, ăştia cu oasele, suntem rezultatul imaginii pe care au creat-o despre antropologi Discovery Channel sau seriale ca Bones, al cărui coproducător este antropoloaga şi autoarea de romane poliţiste Kathy Reichs. Da, americanii-s de vină. Şi nu doar din cauza serialelor, ci şi pentru că ei au împărţit antropologia în patru sub-discipline: culturală, arheologica – cele mai mari –, biologică şi, în sfârşit, şi cea mai puţin vizibilă, lingvistică.
În orice caz, cum se descoperă un schelet, se cheamă un antropolog. Lucrul ăsta m-a bântuit şi isterizat ani de zile. De la o vreme însă, mi-am exercizat (un exerciţiu al exorcizării) un pic aceasta frustrare. Gâlceava antropologului cu oasele n-are de fapt niciun sens, şi nu sunt neapărat de acord că antropologia şi oasele ar trebui să divorţeze. Toţi avem o treabă, şi cei care se ocupă cu oasele, şi noi ăştialalţi care ne ocupăm cu altele. Mai bine să ne împăcăm.
Eu am ales să o fac spunând povestea Ionilor din Anina.
Pe primul îl cheamă aşa, pentru că a fost descoperit într-o peşteră de la Anina. (În aceeaşi peşteră a fost găsit şi Vasile, dar cei doi nu s-au cunoscut niciodată, pentru că au trăit la multe mii de ani distanţă).
Primul Ion nu este, de fapt, decât o mandibulă; dar nu orice fel de mandibulă: cea mai veche rămăşiţă de homo sapiens din Europa. În vârstă de circa patruzeci de mii de ani, Ion a fost descoperit în anul 2002 de un grup de speologi de la Timişoara, într-una din cele două sute de peşteri din Munţii Aninei, printr-un sifon şi o galerie inundată complet, accesibilă numai cu costum de scafandru.
Dar de ce e Ion aşa de important? Pentru că rezolvă parţial problema care nu le dădea pace (paleo)antropologilor despre întâlnirea dintre Homo Sapiens şi Neanderthal, fosila lui Ion fiind fiind revelatoare pentru perioada în care aceste populaţii au intrat în contact.
Eu de Ion din Anina n-am avut habar până să aud, zece ani după descoperirea lui, de al doilea Ion din Anina; de data aceasta, contemporan cu noi, în carne şi oase, un DJ care se îndeletniceşte cu muzică electronică.
Acum mai bine de un deceniu, am co-realizat, împreună cu colega şi buna mea prietenă Cristina Cârciumaru, un studiu despre starea muzicii electronice din Bucureşti. Antropologia este ştiinţa care se poate ocupa şi cu aşa ceva. La al doilea Ion din Anina (afirmaţie de netăgăduit din punct de vedere cronologic) am ajuns auzind de el la o conferinţă din primăvara lui 2011. Carol Silverman, antropoloagă la Universitatea din Oregon, studia evoluţia influenţelor balcanice în muzică electronică. Printre altele, l-a menţionat şi pe DJ Ion din Anina. Am fost intrigată mai ales de numele lui. Am aflat, cu ajutorul lui Google şi Facebook, că a început să activeze la Sevilia în 2008 şi că intenţia lui artistică era de a fuziona muzica electro cu cea ”balcanică”.
Pe numele lui din buletin David Gonzalez, Ion din Anina a început prin a cânta la chitară electronică, mai întâi ritmuri latine, africane şi mediteraneene, pe urmă combinaţii dubstep, drum’n’bass sau electro; într-un final, condus foarte mult şi de modă, a ajuns la muzică balcanică. Este co-fondator al colectivului United Global Beatz, fondator al Balkan Fever Party, cea mai importantă fiesta balcánica din Spania, cu evenimente la Madrid, Barcelona, Valencia şi, bineînţeles, Sevilla. În afară Spaniei, Ion mixase deja şi pe la Berlin, Bruxelles, Koln, Londra, Milano sau Paris, prin Danemarca şi Bulgaria, singur sau împărţind scena cu alţi DJ faimoşi. În pofida numelui de scenă, în România încă n-a ajuns.
De ce e Ion aşa de important? Pentru că rezolvă parţial problema care nu le dădea pace antropologilor (culturali) despre întâlnirea (recentă) dintre Homo Oriens şi Occidenthal, muzica lui Ion fiind revelatoare pentru cum aceste populaţii au intrat în contact.
I-am scris. Pe mail, pe Facebook, pe unde am apucat. Până la urmă, după bombardări cu mesaje, mi-a răspuns în septembrie 2011: “Scuză-mă, Raluca, sunt foarte foarte ocupat, organizez nişte petreceri. Dacă îmi trimiţi întrebările la care vrei să îţi răspund, aş putea să o fac… probabil săptămâna viitoare, săptămâna asta e prea încărcată. Mulţumesc.”
Să-i trimit o listă de întrebări nu era tocmai metodologia la care mă gândisem, aşa că i-am scris că aş prefera să ne întâlnim. La început n-a prea fost de acord: “not really, Raluca.. tomorrow i will start a european tour for 2 months.. nomada way of life; you know. can you send me some questions by mail. if you want sorry again”
I-am urmărit programul şi când am văzut că urma să vină la Londra, i-am propus să ne întâlnim. M-am bucurat că a fost de acord să-mi consacre două ore: “For me is ok, tomorrow I’m totally free… I can reserve a couple of hours for you!. I don´t know at what time we will finished the party tonight, i think 3 a.m. more or less… I don´t know exactly where I’m going to sleep tonight… but in some place, for sure so we can meet on Sunday at 16:00 or 17:00h. What do you think? For me is ok, wanna meet you!! Thanks , Raluca.”
Asta se întâmplă pe 22 octombrie 2011; o infecţie la ureche (sic!) m-a împiedicat însă să ajung la întâlnire; şi se pare că mi-am ratat unica şansă. De atunci l-am tot claxonat, sistematic. Ultima dată mi-a scris pe 5 iunie 2012, promiţându-mi că-mi răspunde la setul de întrebări. Mi-am scăzut standardele de cercetare şi i-am trimis în repetate rânduri o listă cu întrebări. Degeaba, nici măcar aşa n-a mai vrut. Circulaţiile mele pe Mapamond nu s-au mai suprapus deloc cu ale lui. Am observat până şi că, de la o vreme, nici măcar nu mai figurează că Ion din Anina, ci ca David Ion.
Ca şi predecesorul lui, pe Ion din Anina îl cheamă de fapt altfel şi e greu de găsit; poate mi-ar trebui un costum de scafandru. Dar nu cred că mă mai complic; între timp mi-am găsit un alt os de ros.