Invingator in fata neputintei: Florin, biciclistul nevazator

Lui Florin ii place sa mearga cu bicicleta si sa cante la saxofon. A terminat Psihologia si este pe ultima suta de metri cu doctoratul. Momentan, este in cautarea unui job, dupa ce institutul unde lucra ca cercetator a fost desfiintat. Locuieste cu prietena lui, Simona, si il intalnesti mai mereu impreuna cu cainele sau, Sancho. Cele mai mari visuri ale sale sunt sa ajunga in America de Sud si… sa vada din nou.

 

de Roxana Bucata

 

Florin Georgescu si-a pierdut vederea la 14 ani, in urma cu doua decenii, din cauza unei boli. “Am avut o boala congenitala, un glaucom despre care se stia ca o sa duca la cecitate. Am fost mult timp prin spitale si am fost operat, pentru a stagna evolutia, dar nu s-a putut. Cumva, subconstientul meu era pregatit”, spune el. “De cand vedeam stiam sa fac foarte multe lucruri pe intuneric”. La varsta la care orice adolescent este in conflict cu lumea, Florin a invatat sa se impace cu handicapul sau. L-au ajutat ai lui, oameni de la tara, care, in simplitatea lor, au stiut sa creasca un copil cu deficienta si sa-i ofere o copilarie si o adolescenta libere. “La inceput aveam tendinta sa ma ascund, nu imi asumasem deficienta. Lucrurile astea le inveti pana mori. In 2-3 ani am ajuns rational si emotional sa-mi asum intr-o masura destul de mare neputintele”.

L-am intalnit pe Florin intr-o dimineata, in complexul studentesc Leu, unde a locuit 10 ani si unde se simte in largul lui. Fiind obisnuit cu stangacia oamenilor care il cunosc pentru prima oara, Florin sare peste formalitatile de inceput si ma ia de mana “sa ajungem mai repede”. Imi spune ca evita comunitatile formate pe criteriul handicapului. “Am un singur prieten care e ca si mine, nu vede. In rest, m-am ferit de oamenii care creeaza comunitati pe criteriul asta al handicapului. Mie mi-a fost de folos faptul ca toti prietenii mei nu sunt persoane cu dizabilitati, m-am simtit destul de putin izolat”. Unul dintre prietenii lui este Alexandru, pe care l-a cunoscut in perioada in care lucra ca maseur. Impreuna cu Alexandru i-a venit ideea sa duca mersul pe bicicleta la un alt nivel. Au apelat la Asociatia Bate Saua, care i-a ajutat sa achizitioneze o bicicleta tandem, si au plecat la drum. “In spate doar pedalezi, dar te bucuri de placerea efortului, de viteza. Impresiile senzoriale sunt variate, pornind de la cum simti vantul in fata, pana la mirosurile locurilor prin care treci”.

Cei doi prieteni s-au aventurat pana in Sighetul Marmatiei in 2009, o calatorie de 1.200 de kilometri, pe bicicleta. Drumurile proaste si lipsa pistelor pentru biciclisti au transformat o plimbare de placere intr-una stresanta si obositoare psihic. Dar partile bune ale calatoriei au fost inzecit mai multe, una dintre ele fiind Ioan Ardelean, un pusti care nu are un picior, dar care parcurge cu bicicleta si 400 de kilometri pe zi. “Mi s-a demonstrat inca o data ca limitele umanului sunt foarte greu de precizat si ca nu trebuie sa spui ‘asta nu se poate’”, spune Florin, care isi propune, impreuna cu Alexandru, sa strabata distanta Bucuresti – Londra pe bicicleta in 2012, cu ocazia Jocurilor Olimpice, dar si sa faca un tur pe doua roti al lagarelor in Polonia, Germania si Austria. In aceasta vara, Florin si Alex au participat totodata, pentru al doilea an consecutiv, la marsul velorutionarilor organizat de Bate Saua pana la mare.

Florin povesteste cu incantare de frumusetea locurilor prin care a trecut si desi nu vede expresia mea de uimire cand pomeneste de “peisajele frumoase”, isi da seama ca ma intreb cum poate sti daca un loc e frumos sau nu. “E aiurea cand un tip care nu vede iti spune ca un loc e frumos”, spune el. “Dar orice loc are poezia lui. Cand ii spun unei fete ca e frumoasa, ea ramane debusolata si ma intreaba de unde stiu ca e frumoasa. E ca si cu o melodie – iti place, desi nu poti sa-i enumeri insusiri vizuale. Muzica o auzi si iti place. Asa este si cu oamenii si cu locurile prin care mergi. Simti pur si simplu daca un loc este frumos sau nu. E un alt fel de mod de a percepe. Verdele are mirosul lui, are gustul lui, e o stare de verde. Poti sa vorbesti despre o stare de verde, de padure, de munte, de stanca. Toate astea le vezi. Le vezi e impropriu spus, le simti.”

Inainte de a intra la facultate, Florin a facut o postliceala de balneofizioterapie si vreo 8-9 ani s-a intretinut din masaje. Se castiga relativ bine, dar era freelancer, iar castigul nu era sigur. In perioada in care a dat la facultate a inceput sa foloseasca si calculatorul cu ajutorul unei sinteze vocale care ii “citeste” ce scrie pe monitor. Acest soft nu exista insa in limba romana, astfel ca Florin a trebuit sa se obisnuiasca sa inteleaga un text in romana citit cu pronuntia din limba engleza. In prezent, citeste si 8 ore pe zi folosind aceasta aplicatie. Calculatorul l-a ajutat sa invete pentru Facultatea de Psihologie din cadrul Universitatii Bucuresti pe care a urmat-o. Dupa facultate a terminat un masterat de educatie integrata, care inseamna integrarea persoanelor cu deficiente in invatamantul de masa, apoi a inceput doctoratul in zona impactului tehnologiilor de acces asupra activitatii scolare la deficientii vizuali, pe care se pregateste sa il sustina.

Pana in urma cu cateva luni, Florin a lucrat ca cercetator la Institutul pentru Prevenirea si Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap din subordinea Autoritatii Nationale pentru Persoane cu Handicap (ANPH), unde se ocupa cu elaborarea de legi pentru tot ce inseamna protectie sociala si de standarde pentru centrele de plasament. Institutul s-a desfiintat odata cu restructurarea bugetara, ANPH a trecut dintr-o subordine in alta, iar Florin si ceilalti 14 cercetatori au ramas fara loc de munca. “Culmea e ca pe mine m-au pus pe liber cei de la protectia sociala, nu altii. Fara sa incerce sa-mi gaseasca o alternativa. Deci asta inseamna protectie sociala la noi”, spune doctorandul, care prefera sa vada situatia in tente ironice, nu tragice.

 

 

A incercat de atunci sa-si puna experienta de nevazator in jungla din Bucuresti si cunostintele in slujba persoanelor cu dizabilitati si sa influenteze deciziile aberante care se iau cu privire la acestea, dintr-o pozitie de consilier in institutiile statului. “E o structura foarte inchisa, zici ca e masonerie. Teza mea de doctorat este in zona impactului tehnologiilor de acces asupra activitatii scolare la deficientii vizuali. Si am fost curios daca in ultimii 20 de ani un ministru al muncii sau un subsecretar de stat in problema asta cu handicap a catadicsit sa-si ia macar un consilier din populatia tinta. Nu s-a intamplat lucrul asta. Am auzit ca a fost candva o tentativa acum niste ani, dar a fost doar o exceptie si a durat foarte putin”.

Persoanele cu handicap sunt excluse de societate sub mai multe forme – de la atitudinea angajatorilor care cred ca o persoana cu dizabilitati este o corvoada, pana la lipsa de accesibilizare urbana si chiar mentalitatea persoanelor care tind sa mitizeze oamenii cu handicap. M-am recunoscut imediat in oala celor care-i mitizeaza pe cei cu dizabilitati, chiar in momentul in care prietena lui Florin il suna sa-i aminteasca sa scoata rufele din masina de spalat cand ajunge acasa.

Excluderea a simtit-o pe pielea lui, cel mai recent in incercarile de a-si gasi un loc de munca. Dar la fel de exclus s-a simtit si cand l-a cumparat pe Sancho pentru a-l face caine ghid, ca sa afle ulterior ca nu exista scoala de dresaj de caini ghizi. Cu toate acestea, Florin este o persoana optimista care crede cu tarie ca viata merita traita. “Oamenii pot fi deopotriva extrem de mizerabili, dar si incredibil de frumosi, una peste alta merita sa traiesti pe lumea asta. Cu toate mizeriile pe care le implica viata, sa fie a dracului de grea, dar as mai trai-o inca de cateva ori. Sunt un om care a cunoscut si singuratatea, si disperarea. Le-am cunoscut anatomic, aproape palpabil. Daca am ajuns sa scap de ele inseamna ca ma pot bucura foarte mult de viata si stiu sa apreciez situatiile frumoase si sa ma bucur de ele. Cred ca in asta consta pozitivismul meu.”

Florin se inspira din experientele altor oameni care isi depasesc conditia cu ajutorul pasiunilor. “Imi place Michel Petrucciani, un pianist foarte mare de jazz care a avut sindromul Down. Canta la pian dumnezeiste. El mi-a aratat faptul ca daca un om are un crez in viata si se dedica foarte mult unei pasiuni, atunci poate sa stea linistit cu zeii la masa. Te face sa simti si sa crezi ca dincolo de mizeria la care ai ajuns, viata poate fi traita si intr-un mod foarte frumos.”

Foto: Arhiva personala a lui Florin Georgescu