Caveh Zahedi, regizor american de origine iraniană, a primit din partea Bienalei de Artă din Sharjah – unul dintre Emiratele Arabe Unite – invitația de a face un film pe tema subversiunii, cu trei interdicții: să nu înfățișeze nuditate frontală, să nu-l ia în râs pe Mohamed și nici pe Șeicul de Sharjah, care finanța Bienala.
de Andra Matzal
Zahedi n-a stat prea mult pe gânduri, și-a luat familia și pe cei doi operatori, au plecat în Sharjah, unde a făcut un film pe banii Șeicului despre cum să faci un film subversiv la adresa mâinii care plătește pentru artă. Rezultatul, Eu și Șeicul, este un film interzis în spațiul islamic și contestat în America de Nord, care nu arată doar că în Orientul Mijlociu e foarte ușor să fii subversiv, ci și că în spatele artei libere, dar ”la cerere,” stau multe negocieri politice și simbolice. De la temele grele, am ajuns însă imediat la droguri, viață intimă versus camera de filmat, supereroi și Waking Life, despre care Zahedi vorbește detașat, ca și când ți-ar spune cum își leagă pantofii.
Eu și Șeicul, prezentat de curând la One World Romania, e fie genul de film pe care vrei să-l recomanzi imediat și altora, fie cel pe care îl detești instant. Pentru că, înainte de toate, e un film despre Caveh Zahedi, care cu tot cu soție și copil pune în imagini ceea ce practică și predă: cinematografie confesivă. Un narcisism sistematic, care nu elimină din montaj scenele când fumează un joint sau când soția lui plânge în baie, care nu-l face pe protagonist să uite că, în fond, e un american cu propriile valori și prejudecăți. De altfel, Zahedi zice că suferă de fiecare dată când cuiva nu-i place filmul lui. ”Uite, de exemplu voluntarei de la One World care a avut grijă de mine nu prea i-a plăcut filmul, ceea ce a creat un oarecare disconfort,” spune mai în glumă, mai în serios. Filmele lui, — de la cel în care încearcă să-și convingă rudele să ia ecstasy, până la cel în care își dramatizează dependența de sex – sunt, fără excepție, confesiuni, fie ele și repuse în scenă.
Reacția lui în fața propunerii de la Bienala din Sharjah – țară de a cărei existență nici nu știuse – a fost să invoce ceea ce crede că ar trebui să facă arta în general, ”să caute mereu ceea ce e subversiv la un anumit moment într-o cultură”. Eu și Șeicul e un film despre un film care asta face. Folosește comenzile automate ale cuiva care crede că libertatea de expresie ar trebui să fie ”la fel de sfântă” ca orice valoare a unui regim islamic. Deși părinții lui sunt iranieni, Zahedi a făcut filmul ca un american. I-a invitat pe oamenii obișnuiți pe care i-a întâlnit în Sharjah să joace într-un film parodic despre însuși Șeicul de Sharjah, sponsorul Bienalei. Dincolo de mecanismele fantomatice ale cenzurii, filmul e oglinda autocenzurii instituționalizate. ”Un regim poate cultiva autocenzura neavând, în primul rând, reguli clare. Atunci când regulile sunt ambigue, când oamenii nu sunt siguri de ceea ce pot face ori de pedepsele potențiale pentru deciziile lor, se autocenzurează preventiv. În SUA, de pildă, oamenii cunosc bine care le sunt drepturile, iar dacă vor să încalce limitele general acceptate, știu la ce să se aștepte. În Sharjah, nu există drepturi constituționale, astfel încât oamenii nu știu ce pot spune și ce pot face, devenind foarte conservatori și paranoici,” spune regizorul un tip mărunt și subțire, care îmrpumută ceva din nevroza lui Woody Allen și care nu crede că un american 100% ar fi făcut un asemenea film. ”Ar fi simțit că nu are cumva dreptul să fie critic cu asemenea lucruri.”
Dacă în Orientul Mijlociu crede că orice gest poate fi perceput ca subversiv, Zahedi spune că pentru Occident, gestul lui subversiv e să redefinească limita lucrurilor considerate potrivite sau necuviincioase, publice și private.”Acum lucrez la un serial TV, care se numește Couple Therapy, și care constă propriu-zis în documentarea ședințelor de terapie de cuplu la care merg cu soția mea. Ăsta mi se pare un gest subversiv, atâta vreme cât expune o experiență care, pentru cei mai mulți oameni, este 100% intimă,” spune Zahedi, pe care, dacă îi vezi toate filmele, ai impresia că-l cunoști mai bine decât ar trebui. ”În cultura noastră, dragostea, intimitatea, durerea au devenit subversive. În America, de pildă, satira și ironia sunt la mare înălțime, însă, de fapt, oamenii sunt atât de triști, încât nu-și mai pot transmite sentimentele decât prin glume,” spune Zahedi, care din când în când îi mai critică și pe americani.
Deși se declară ”un tip timid,” recunoaște că ”auto-revelarea îi face o mare plăcere,” dar și că filmele pe care le face sunt un exercițiu de vulnerabilizare. ”Reversul acestui tip de cinema este că oamenii te judecă. De foarte multe ori, aspru și violent. Asta mă face să practic autoacceptarea și să-mi consolidez busola, pentru a nu ajunge în derivă din cauza opiniilor celorlalți,” explică Zahedi. Când l-am întrebat de ce teama de-a fi ironizat și judecat e un așa mare tabu, n-am fost sigură dacă mi-a vorbit tot despre el sau despre Șeicul de Sharjah: ”Toată lumea, probabil cu excepția câtorva indivizi foarte evoluați, încearcă să le prezinte altora o imagine de sine care nu e în totalitate adevărată – un fel de sine fantasmatic. De aici, o disparitate între ceea ce noi credem că este sinele adevărat și imaginea de sine pe care o afișăm. În unele cazuri, disparitatea este foarte mare și atunci apar viețile duble, cu secrete majore, iar acest tip de viață aduce cu sine multă suferință. Pentru mine, filmele sunt și un mijloc de a reduce pe cât posibil această disparitate.”
Zahedi n-a făcut dintotdeauna filme autoreflexive, de nișă. Când studia filosofia la Yale, și-a dat seama, după o repriză psihedelică pe LSD, că locul lui e la facultatea de film. Când a ajuns la film, unde-și dorea să facă filme pe rețeta ficțiunii de Hollywood, a mai luat un LSD și atunci a avut o viziune care, spune el, i-a schimbat radical interesul: ” L-am văzut pe Buddha ținând o floare în mână și atunci mi-am dat seama că nu ar trebui să caut frumusețea în altă parte, când ea se află chiar sub nasul nostru. Când iei droguri, lucrurile par mult mai frumoase, însă asta nu înseamnă că în realitate ele sunt mai urâte, ci doar că drogurile te ajută să le percepi cu totul altfel frumusețea. Cred că arta ar trebui să fie la fel ca drogurile.” Și mai spune că tot drogurile i-au catalizat primele experiențe religioase, făcându-l să descopere un Dumnezeu personal, despre care vorbește aprins și într-o scenă din filmul Waking Life. ”Dacă mai multă lume ar lua droguri, lucrurile ar merge mult mai bine.”
The Holy Moment from Caveh Zahedi on Vimeo.
Chiar dacă a abandonat visul hollywoodian, e încă bântuit de el, apreciindu-i pe marii regizori care, pe lângă opera de artă, orchestrează și mari campanii de PR, „pentru a-și strecura caii troieni dincolo de zidurile cetății.” La urma urmei, ”cultura e un război între idei, care concurează pentru atenția oamenilor.” Oricât ar fi împotriva comercializării subversiunii, Zahedi a aflat că nu e suficient să faci un film bun, ca să faci față regulilor pieței. Și activistele ucrainele de la Femen au învățat să-și vândă suvenirele și fetele de la Pussy Riot se ceartă pe copyright-ul numelui lor. Regizorul mai știe și că ”sistemul e de așa natură încât caută să coopteze imediat un gest sau o voce subversivă. Și Șeicul ar fi putut face asta, dacă el sau curatorii ar fi avut o gândire mai sofisticată.”
Zahedi nu știe cum ar arăta America fără Hollywood, dar știe că produsele lui media sunt vitale. ”În anii 60, când cinematografia era provocatoare, oamenii munceau mai puțin și-și permiteau divertisment de mai bună calitate. Azi, am impresia că oamenii muncesc mult mai mult și, ajunși seara acasă, simt nevoia de evadare. Până și soția mea, care e foarte educată și inteligentă, refuză să vadă un film românesc complicat, în favoarea escapismului prin emisiuni și filme amuzante, dar prostuțe. Nici eu nu prea rezist, sincer să fiu,” zice regizorul râzând. După ce a abandonat ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” după jumătate de oră, ”pentru că nu se întâmpla nimic,” nu se uită la filme românești, numindu-le ironic ”prea provocatoare.” Reversul culturii impregnate însă de forțele supereroilor e însă, după părerea lui, faptul că oamenii nu prea se mai maturizează, rămânând agățați întro copilărie perpetuă.
Într-un fel, însuși Zahedi e copilăros, dar cu metodă, atâta vreme cât în Eu și Șeicul e un provocator perseverent, încercând ca un copil pus pe drăcii să-i stârnească pe islamiștii întâlniți în Sharjah la gesturi mai puțin precaute, la păreri personale. Chiar dacă nu îl ironizează pe Profet așa cum au făcut-o alte filme sau opere soldate cu atacuri teroriste, documentarul americanului a bifat destule tabuuri pentru a fi interzis în Orientul Mijlociu, după amenințări dezamorsate de procese. În fond, după cum spune didactic curatoarea care l-a invitat la Bienală, ”ceea ce implică blasfemia este folosirea legitimă a violenței.” Violența nu s-a ridicat la nivelul celei de care a avut parte, de pildă, Salman Rushdie și nici măcar actorul care l-a interpretat pe Rushdie într-un film, pentru ca mai apoi să-și încaseze bătaie în viața reală. Chiar dacă Zahedi se tot compara indirect cu scriitorul și punea sancțiunea primită de el în apr0piere de fatwa lui Rushdie, subversiunea din Eu și Șeicul e una apărată de avocați americani, chiar dacă mai e vânată prin SUA și Canada de liberali hipersensibili, iar în Orientul Mijlociu, interzisă cu desăvârșire.