Întoarcerea la obârşie. Anul trei

Stau cu geamul deschis, în căldura umedă a unei seri de sfârşit de iulie. A fost una din puţinele zile din această vară în care nu a plouat (later edit: târziu, după miezul nopţii, a început, totuşi, să stropească domol, s-a mai înverşunat puţin spre dimineaţă, dar, în final, a fost o ploiţă numai bună să ude castraveţii, în locul nostru). Au fost 33 de grade, m-am ascuns la amiază de căldură sub umbra binevenită a nucului, mărului şi viei. Nu mai ştiu cum este să stai la 33 de grade pe asfalt, între blocuri şi betoane. Sunt în al treilea an al întoarcerii la obârşie (downshifting) şi încă învăţ.

 

 

de Camelia Jula

 

Învăţ, pentru că fiecare an este altfel, fiecare sezon, altă provocare, fiecare vară, cu alte capricii şi obstacole. Învăţ, pentru că viaţa la ţară poate părea repetitivă, din afară, dar în realitate este fluidă, mereu alta şi cere adaptare. Cere inovaţie, creativitate, gândire în afara cutiei, uneori, iar alteori cere pur şi simplu respectarea unei tradiţii sau a unui drum deja bătătorit, dar care şi-a dovedit eficienţa.

Am părăsit urbanul cu ideea unui experiment de 3 – 6 luni, menit să evidenţieze diferenţe (avantaje şi dezavantaje), dar nu mi-am mai dorit să mă întorc, la finalul experimentului, aşa că l-am transformat într-un stil de viaţă. Am scris despre asta, am primit întrebări, comentarii, felicitări şi critici. Poate am scris mai idealist la început, pentru că eram entuziasmată pentru fiecare redescoperire, fiecare lucru reînvăţat sau nou învăţat, despre ce înseamnă să trăieşti alături de natură. Am ajuns în al treilea an al vieţii mele la ţară. Am definit mutarea făcută drept downshifting, aşa cum i se spune în limba engleză, dar mai mulţi dintre voi m-au întrebat de ce nu găsesc un echivalent în limba română pentru această schimbare a ritmului vieţii. Cum începuturile mele s-au întâmplat tot aici, la ţară, aş putea să o numesc întoarcere la obârşie. O înturnare, înspre bucuriile simple ale vieţii, chiar dacă sunt obţinute cu mai multă muncă; înspre un stil mai degrabă minimalist de trai, dar menit să asigure suficienţa; înspre a citi semnele naturii, chiar dacă nu le înţelegi întotdeauna sau nu sunt mereu favorabile recoltei pe care o aştepţi.

Da, a locui la ţară, în natură, sună idilic. Stau cu geamul deschis, este miezul nopţii şi am loc în faţă la un concert pe mai multe voci, susţinut de greieri şi brotaci, pe ici – colo. Am toate stelele pe care le pot cuprinde cu privirea aproape. Aer curat, spaţiu, fructe netratate cu chimicale, legume nestropite cu soluţii de creştere mai rapidă. Lapte de la vacă, nu de la cutie, brânză şi smântână cu grăsimi fireşti, ouă de la găini nestresate. O armată de pisici, care-şi fac de cap prin curte. Ţânţari, mai ales seara, găşti de dobriţe prin grădină şi alte lighioane mici, gata oricând să înţepe. Plasă la geam, ca să îl pot ţine deschis şi noaptea. Şoareci prin şopru, ca să aibă pisicile ce prinde. Un peisaj pe care nu l-aş mai da pe vreunul urban, dar şi dezamăgirea gunoaielor pe care le găsesc aruncate pe văi şi râpe; dacă frunzele, crengile, iarba, bălegarul, mâncarea sunt absorbite, la un moment dat, de natură, plasticul rămâne şi ruralul va trebui să înveţe că nu îl mai poate arunca la un loc cu frunzele, buruienile sau cojile de lubeniţă.

A fost un an ploios şi rece, comparativ cu cei de dinainte, astfel că recolta din grădină, deşi promiţătoare, s-ar putea să fie mai slabă decât în alţi ani. În primăvară, am reuşit să plantăm 48 de pomi fructiferi – este începutul unei livezi pe care o tot visăm de ceva vreme. Florile copacilor mai bătrâni, care rodeau în fiecare an, au fost prinse, în plin avânt, de frig, aşa că fructele sunt şi nu prea. Am avut dude fără număr (am făcut sirop de dude albe cu mentă – aţi încercat vreodată aşa ceva?), dar prunele nu s-au înghesuit. Am avut frăguţe şi căpşuni, avem mere, dar nuci prea puţine (noroc că ne-au rămas de anul trecut). Am făcut dulceţuri şi siropuri cu duiumul, din ce s-a putut (cireşe, vişine, muguri de brad – culeşi, cu multe înţepături, direct de la sursă, din munte). Ne-au încurcat ploile, pentru că au fost prea multe, prea reci şi grădina a avut de suferit. Vecinii se plâng că li s-au mănat roşiile – şi nouă, de altfel, dar unele au scăpat. Dovleceii, în schimb, cresc de nu se mai opresc. Gândacii de Colorado au invadat vinetele, dacă i-am alungat de pe cartofi. Pentru că a fost mereu ud, fânul abia a putut fi cosit şi, odată cosit, mai mult a putrezit pe jos. Mi-am îndeplinit, însă, o dorinţă născută odată cu mutarea la ţară: să învăţ să mânuiesc coasa, să cosesc iarba în stil tradiţional. N-am nici cea mai mică intenţie să idealizez: este al naibii de greu şi am bătături la degete, constant. Reuşesc să cosesc suprafeţe mici, deocamdată – jumătate de curte a fost cel mai mare efort, dar nu mă las.

Bucătăria de vară a gospodăriei a trebuit refăcută, aşa că am învăţat operaţiuni noi anul acesta – la unele am participat direct, la altele, doar ca ajutor, la altele – doar ca privitor: de la cum se toarnă cimentul, la cum se pune plasă din fibră de sticlă pe pereţi, cum se refac pereţii cu adeziv şi tinch peste plasă, la cum se pun gresia şi faianţa şi, în final, la zugrăvit. Munca în construcţii este obositoare şi murdară. Însă când vezi rezultatul şi te bucuri de el, faptul că ai părul plin de adeziv zău nu mai contează. Şi mai frumos a fost să văd meşteri pasionaţi de munca lor şi deschişi înspre a împărtăşi din secretele meseriei. Dar cum la ţară este mereu ceva de făcut, odată bucătăria terminată, am realizat că trebuie să curăţăm cămara, apoi să rearanjăm camera cuptorului, să facem curat în şopru şi câte şi mai câte de acest fel. Ploile şi vântul au mai deranjat câte o ţiglă de pe acoperiş. Şanţul de scurgere din spatele casei avea nevoie de gard. Fosa s-a umplut mai mult cu apă, din cauza ploilor, iar băieţii cu vidanja au crescut tariful. Şi, uite-aşa, când tragi linie şi spui că ai terminat o treabă, zece altele stau la coadă şi te trag de mânecă să le rezolvi şi pe ele cumva.

“Nu te plictiseşti la ţară? Nu te-ai săturat?”. Am auzit destul de des întrebările acestea, mai cu seamă de la prieteni din perioada vieţii urbane. N-am avut timp nici să mă plictisesc, nici să mă satur, în aproape trei ani şi am convingerea că nu va încăpea, nici de acum încolo, loc de saturaţie sau plictiseală. În termeni corporatişi, fiecare treabă de rezolvat pe aici este un proiect nou, care are nevoie de “management”, soluţii şi implementare. Partea frumoasă este că le faci pentru tine, pentru familia ta, pentru animalele tale, grădina ta, pentru o stare mai bună a lucrurilor care te înconjoară. Între câţi downshifteri am cunoscut până acum, nu am găsit vreunul care să regrete alegerea făcută, să îşi dorească să revină la oraş, dar realitatea este că întoarcerea la obârşie nu este pentru toată lumea. Viaţa la bloc, într-un apartament, va fi întotdeauna mai simplă, din anumite puncte de vedere. Însă acum cred că acolo m-aş plictisi (iar saturaţia a apărut cu ani în urmă, ducând, în final, la mutarea la ţară).

Am fost întrebată ce sfaturi aş oferi cuiva care ar lua decizia să se mute la ţară, ce ponturi aş putea să îi dau, ce anume ar fi bine să ştie. Singurul lucru pe care îl pot spune este că, dacă vrei să faci asta, fă-o! Dacă stai prea mult pe gânduri, poate nu e pentru tine. Poţi să îţi spui că este o situaţie temporară şi, dacă nu vei fi fericit cu rezultatul, te poţi muta oricând înapoi la oraş. Orice downshifter ai întreba, vei descoperi că are o experienţă diferită. Şi tot din experienţă vei învăţa şi tu. Ce ştiu sigur, după aceşti ani de viaţă de ţară, este că satisfacţiile sunt de departe mai mari, că până şi lucrurile mici duse la îndeplinire pot fi resimţite ca mari victorii şi că, pus în situaţia de a te descurca în faţa unor noi provocări, îţi împingi limitele, te redescoperi, te documentezi, înveţi sau acţionezi după intuiţie, dar nu te bazezi pe altcineva decât pe tine. Înveţi să îţi reclădeşti relaţiile cu oamenii, să te raportezi la ei din alte perspective. Să te bucuri de simplitate şi de firesc. Nu la modul idilic, pentru că vei munci pentru bucuria asta, nu vine pe tavă. Dar gustul ei este infinit mai bun, pentru că nu ţi-a fost livrat, ci ai contribuit la facerea lui.

 

Din aceeaşi serie:

Downshifting. După doi ani

Downshifting. Anul 2

Downshifting. După 365 de zile

Vremea recoltelor. Când roşiile au gust de roşii

Mamă, mai e mult până în vârful dealului?

“De nimic nu mă tem mai mult decât de întoarcerea mea în oraş”

Alegerea viitorului, pentru copilul unui downshifter: şcoala în sistem sau educaţia acasă?

Viaţa în verde rustic

Câteva lucruri pe care le-am învăţat mutându-mă la ţară

Povestea unei familii care s-a mutat din Bucureşti în Ţara Haţegului