Interviu: Despre poliamorie și anarhie relațională cu cercetătoarea Monica Barbovschi

0

“Ce ar trebui să faci când întâlnești o persoană de care ești puternic atras/ă, dar ai deja un partener? Ce fel de relații îți poți crea dacă nu simți atracție sexuală, dar îți dorești tot ceea ce ține în rest de beneficiile relațiilor intime? Cum îți definești relațiile dacă nu simți nevoia să formezi un “cuplu” cu nimeni, dar îți dorești intimitate?”

 

Interviu de Adi Dohotaru (Social East)

 

Sunt câteva din întrebările la care cercetătoarea Monica Barbovschi va răspunde azi alături de co-moderatoarea Adela Fofiu și de participanții la atelierul “Stiluri relaționale alternative: relații deschise, poliamorie și anarhie relațională”, organizat în Cluj. Monica Barboschi practică poliamoria din 2010, iar de curând își construiește relațiile bazându-se pe anarhie relațională, care ar lăsa “o mai mare fluiditate și flexibilitate relațiilor pentru transformarea naturală într-o direcție sau alta”. Spre deosebire de modelele mono și poli-ierarhice, care ar acorda automat o mai mare importanță relațiilor romantico-sexuale în detrimentul relațiilor de “simplă” prietenie, Monica e de părere că “fiecare relație e unică și merită apreciată și valorificată pentru ceea ce ne oferă”. În interviul de mai jos, ea explică mizele alternativelor la monogamie.

 

Adi Dohotaru: Prin ce diferă poliamoria de monogamie, atât timp cât convieţuirea cu o singură persoană implică şi alte tipuri de relaţii: camaraderii, prietenii, dragoste de tip agape în familie şi societate etc.?

Monica Barbovschi: Pornind exact de la descompunerea conceptului, înțeles ca mai multe iubiri, poliamoria e o alternativă la monogamie, în primul rând, dar nu numai, în ce privește exclusivitatea sexuală și emoțional-romantică, având ca valori sau principii de bază onestitatea și consimțământul informat al tuturor celor implicați. Accentul însă, sau scopul celor care se identifică drept poli, este pe formarea unor relații sau parteneriate de lungă durată, cu mai mult de o singură persoană.

Prefer însă să vorbesc despre stiluri relaționale alternative, sau non-monogamie etică, doar pentru că poliamoria e doar un stil din cele existente – la rândul ei având o formă ierarhică (un cuplu central, cu cei doi formând relația principală și alți parteneri secundari) sau una non-ierarhică, în care nici un partener nu are partea leului by default. Aș vrea să amintesc aici unele forme de non-monogamie mai puțin cunoscute – anarhia relațională și stilul solo-poly, de care eu mă simt mai apropiată. Anarhia relațională, spre deosebire de poliamorie, care plasează uneori oamenii în cutiuțe bine definite – „tu ești partenerul meu principal, forever and ever”, lasă o mai mare flexibilitate în schimbarea naturală a legăturilor dintre oameni: un iubit poate deveni cel mai bun prieten platonic sau un cuddling buddy (tradu-o pe asta!) sau, după un timp, un partener de conviețuire. În plus, spre deosebire de poliamorie, anarhia relațională nu acordă o importanță mai mare relațiilor sexual-romantice, un partener platonic putând fi mai important pentru întemeierea unei „familii” sau structuri de conviețuire-coabitare.

Însă aspectele legate de conviețuire sunt secundare, în opinia mea. La fel cum există mono-normativism (i.e. de tipul e „normal” să îți dorești să întemeiezi o relație sexual-romantică exclusivă pe termen lung, preferabil însoțită de coabitare, orice abatere e doar „o fază” trecătoare sau ceva sub-optim oricum), există și poli-normativism, unul dintre acestea fiind cel care dorește să legitimeze stilul poliamoros prezentându-l după modelul de conviețuire al structurii familiale tradiționale, înmulțit cu N parteneri. E un deserviciu extrem adus unui stil de viață cu un potențial transformator formidabil, atât la nivel personal, cât și la nivelul relațiilor pe care le stabilim cu ceilalți. Mă deranjează că în viziunea stereotip-normativă despre poliamorie, accentul este pus pe cuplu sau pe configurația de tip V sau triunghi amoros, care sunt doar formele mai digerabile, acceptabile din punct de vedere social.

În ultimul rând, cred că practicile de auto-comunicare și introspecție, de negociere a nevoilor și a unor forme personalizate de relații și alegerea activă sunt explicit centrale etosului de non-monogamie etică. Desigur, asta nu spune nimic despre abilitățile individuale ale celor care se definesc ca non-monogami sau poli, așa cum aceasta nu spune nimic despre abilitățile individuale ale indivizilor monogami. Alegerea activă, spre deosebire de coerciție – în formele ei cele mai subtile, este permanent în imediata accesibilitate a cogniției individuale de zi cu zi. Spre deosebire de o relație monogamă în care un cuplu intră în automatisme de comportament, în gen „vineri ieșim în oraș”, „sâmbătă e ziua de cumpărături” – uneori însoțite de reproșuri dacă partenerul se abate de la program, în stilul de viață poli aleg în permanență în mod conștient să fiu cu o persoană sau alta, și încerc activ să depistez momentele în care apar expectanțele legate de modurile de a fi împreună.

A.D: Din experienţa personală, ce simţi că este emancipator în relaţiile poliamoroase?

M.B: Pentru mine, personal, e sentimentul de libertate de mă exprima față de alții în orice formă doresc. Dincolo de toate dificultățile de a menține relații multiple – și crede-mă, e mult de lucru, de asta poliamoria nu e pentru toată lumea, că-i muuult de muncă – am libertatea de a-mi crea, customiza relațiile în modul în care mi se potrivește, fără constrângeri (decât cele legate de resursele de timp și energie, din păcate, limitate).

Un alt aspect transformator e că, mai devreme sau mai târziu, ești nevoit să îți confrunți toți demonii interni; toate insecuritățile poliamoria le scoate la iveală. Dar dacă nu renunți, e foarte probabil că vei parcurge un traseu de viață personal foarte bogat, plin de revelații care nu ți s-ar fi oferit în relațiile monogame. Există o paletă emoțională care nu este accesibilă relațiilor monogame, pur și simplu pentru că nu au contextul pentru a le experimenta. Să-ți dau un exemplu: un concept central relațiilor poli este cel de compersie (engl. compersion), cu echivalentul buddhist de mudita – a te bucura de fericirea celuilalt, chiar și atunci când această fericire nu este cauzată de tine. Asta înseamnă să te bucuri când partenerul tău s-a îndrăgostit de o persoană nouă, care îi va deschide noi orizonturi și îi va îmbogăți „grădina emoțională” (un termen care îmi place mie foarte mult). Înseamnă să descoperi legături de intimitate, prietenie, camaraderie cu partenerii partenerilor tăi – metamori (engl. metamours), care într-o paradigmă a competitivității mono nu ar putea fi văzuți niciodată decât ca adversari ce trebuie înlăturați, și niciodată ca resurse prețioase – de suport emoțional, de exemplu. Mai mult, într-o paradigmă non-monogamă ai oportunitatea de a confrunta modelul mono al restrângerii iubirii, de a confrunta ideea atât de adânc înrădăcinată că relațiile amoroase sunt inerent conflictuale între ele. De obicei, într-un mindset mono, în momentul în care apare o persoană nouă, aceasta e în conflict imediat cu partnerul deja existent. Pe când, în stilul poli, poți să te miști din monolitismul emoțional și să vezi că de fapt partenerul poate să aibă sentimente pentru o altă persoană, continuând să prețuiască relația cu tine.

Faptul că pot să împărtășesc cu partenerii mei tot ce simt – pentru ei și pentru alții –, faptul că nu mai trebuie să îmi compartimentalizez viața emoțională, să ascund ce simt pentru altcineva, să reprim sau să mă auto-limitez pentru a acomoda limitele altcuiva, pentru mine este cu adevărat eliberator.

În mod oarecum paradoxal, libertatea sexuală înțeleasă ca abundență – deși e frecvent asociată poliamoriei – cred că e mai degrabă o caracteristică a relațiilor deschise de tip swinging – și nu neapărat a relațiilor poliamoroase (apropo, să nu uităm că există relații poliamoroase între persoane asexuale). Asta nu înseamnă că nu există o mai mare deschidere sexuală în zona poli – unele comunități locale poli sunt aproape suprapuse comunităților BDSM, de exemplu.

Am simțit libertatea și prin faptul că m-am putut detașa de ideea de cuplu ca modalitate dezirabilă de a practica relații, eventual însoțită de modelul „ascensorului relațional” (engl. relationship escalator), în care cei doi se întâlnesc și intră într-un model prescriptiv fără cale de întoarcere – mutatul împreună, obiceiurile de cuplu, favorizarea tuturor activităților împreună, inclusiv petrecutul sărbătorilor și a vacanțelor, eventual mariaj, copii și „happily ever after”.  Dar de-cuplarea e specifică doar anumitor stiluri alternative, cum ar fi anarhia relațională, în timp ce poliamoria ierarhică păstrează cuplul ca punct central.

A.D: Când documentam cartea despre anii 1960, citeam studii antropologice despre traiul comunal şaizecist şi experimentele sexuale (două capitole despre contracultură, aici). Experimentele eşuau şi pentru că, potrivit mărturiilor feminine, exista o diferenţă între stabilitatea emoţională cerută de femei şi presiunea bărbaţilor la adresa femeilor de a schimba mai des partenerii. Crezi că există o astfel de diferenţă de gen sau e una culturală? Dacă e culturală, cum şi de ce ar trebui schimbată situaţia?

M.B: Sunt de părere că această narațiune – femeia care are nevoie de stabilitate emoțională și bărbații care au nevoie de diversitate – e una care servește în mod evident ideologiei sexist-patriarhale. Bărbați și femei deopotrivă au fost și sunt puternic afectați de această paradigmă, dar nu intru acum în vasta literatură feministă, e un subiect foarte mare. Sigur că o mare parte din felul în care înțelegem să ne raportăm la alții e puternic structurat social și cultural, iarăși nu spun nimic inovator cu asta. Inclusiv dorința de „stabilitate emoțională” e în foarte mare măsură social învățată, la fel cum băieții și bărbații învață comportamente stereotip-masculine, cum ar fi acela de ființe hiper-sexuale. Îmi vin acum în minte exemplele unor prieteni bărbați poli care au crescut în societatea italiană puternic macho-sexistă și care s-au luptat mult timp cu această presiune de a fi tot timpul activi, partea care „vânează”, orice alt comportament fiind sancționat ca „nemasculin”, în timp ce o prietenă poli din Australia îmi spunea săptămâna trecută că și-a dat seama recent că în perioada în care era foarte activă sexual și aborda bărbați într-un mod foarte deschis, de fapt foarte mulți îi acceptau avansurile nu pentru că efectiv își doreau sex, ci doar pentru că ar fi fost „nemasculin” pentru cultura australiană să refuze oferte de sex. E foarte greu de delimitat biologicul de social-cultural.

Revenind la partea legată de femeile care își doresc „stabilitate emoțională”, dacă stăm să ne gândim o clipă la toate felurile în care modurile în care fetele sunt socializate în a se considera inferioare, incomplete fără un partener masculin (hai să amintim în treacăt și de hetero-normativitate) – de la felul în care sunt învățate să-și privească propriul corp din punctul de vedere al atractivității pentru privirea masculină, la felul în care încă sunt învățate să îl aștepte pe făt-frumos pe cal alb, sau să albă comportamente „feminine”, nicidecum bossy, autoritare sau auto-suficiente, de la carieră până la relații, sunt convinsă că în mare parte lucrurile stau și azi la fel, în special pentru societățile cu roluri de sex stereotipe și relații majoritar tradiționale. Și genul acesta de paradigmă șterge complet ideea că femeile pot fi agenți sexuali activi și că pot avea dorințe sexuale puternice. Dar în paradigma non-monogamă se pune mult accent pe autonomie și dezvoltare personală, în defavoarea unui model în care partenerii doar sunt „consumați” ca resurse pentru împlinirea nevoilor individuale.

Cât despre felul de a practica poliamoria, cel descris de tine, e doar una dintre posibilități (pentru mine, personal, nu e ceea ce prefer). Cred că e necesar să separăm tipurile de conviețuire de tipurile de relaționare, pentru a discuta „succesul” sau „eșecul” lor. Aș dori să mă refer doar la cel din urmă și să precizez că în paradigma mono, tot ceea ce nu e „și au trăit fericiți până la adânci batrâneți” e considerat „eșec”. Din păcate, această narațiune, că relațiile trebuie să dureze pentru totdeauna, e una foarte păguboasă – pe de o parte ne creează o sumedenie de anxietăți și sentimente de inferioritate când, invariabil, relațiile ajung la un final, pe de altă parte ne privează de capacitatea de a aprecia relațiile pentru tot ceea ce ele ne oferă, pentru atâta timp cât le avem.

A.D: Din ce ai citit și experimentat, cum este rezolvată gelozia care apare în relaţii poliamoroase ca în cele monogame?

M.B: Dacă citești Sex at Dawn: How We Mate, Why We Stray, and What It Means for Modern Relationships, Christopher Ryan și Cacilda Jethá susțin că societățile pre-agrare erau promiscue și că monogamia e o invenție care protejează acumularea și transmiterea proprietății. Dacă le accepți argumentul, o mare parte a ceea ce înțelegem prin gelozie e o invenție post-agrară, un tip de programare socială legată de securitate economică și transmiterea statusului.

Departe de mine de a nega componenta socială a geloziei, dar știm că gelozia apare și la copii foarte mici, și chiar în rândul animalelor. Ce poate oricine să citească în literatura poli e că gelozia e o emoție complexă, care de obicei e un simptom al unei insecurități mai adânci – teama de a fi abandonat, de a fi înlocuit cu cineva mai grozav, mai frumos și mai deștept, teama de diminuare a interesului partenerului etc. Modalitatea de a o „rezolva” în relațiile mono e de obicei înlăturarea trigger-ului (nu a cauzei) geloziei – a intrusului. Câteodată și în relațiile poli. În relațiile mono, de cele mai multe ori gelozia e provocată doar de posibilitatea ca partenerul să fie atras de altcineva, în timp ce în relațiile poli, aceasta e o certitudine prin definiție.

Experiența geloziei pentru persoanele monogame e ceva marcat de frică, ca ceva ce le e frică să simtă. În mare măsură, monogamia încurajează ascunderea dorințelor față de alte persoane și asta amplifică frica: cu cât încerci să o împingi în afară, cu atât ea devine un monstru pe care refuzăm să îl confruntăm. Monogamia creează o structură care previne confruntarea directă a sentimentelor neplăcute de gelozie. De multe ori avem încercări futile de a crea ordine și o structură artificială rigidă supraimpusă vieții care e imprevizibilă – și apoi rămânem suprinși că partenerul ne-a înșelat sau a găsit pe altcineva.

Presupunând că cineva își dorește cu adevărat o relație poli, acea persoană va trebui să lucreze cu sentimentul de gelozie, să descopere ce e de fapt în spatele lui, să comunice cu partenerul – presupunând că partenerul e dispus să ofere sprijin și resurse pentru depășirea limitelor. Recomand cu căldură pagina More Than Two a lui Franklin Veux, care conține multe sfaturi de bun simț legate de managementul geloziei. Veux mai are o distincție importantă – aceea dintr ereguli și limite personale, în gestionarea geloziei. A impune reguli, constrângând astfel libertatea partenerului și transferând asupra lui responsabilitatea pentru propriile noastre insecurități, e o idee în general foarte proastă.

Citiți restul interviului pe Social East.

 

Atelierul “Stiluri relaționale alternative: relații deschise, poliamorie și anarhie relațională” se desfășoară la Casa de Cultură Permanentă din Cluj, vineri, 27 februarie, ora 18.00, str. Caisului, nr. 22 (detalii aici).


Leave A Reply