Interviu cu scriitorul Radu Aldulescu: “La noi n-a existat o solidaritate între intelectuali și muncitori nici înainte și nici după ’89”

0

Unul dintre cei mai importanți prozatori români contemporani, Radu Aldulescu (născut în 1954 în Bucureşti), a debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul “Sonata pentru acordeon”, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor.

 

Interviu: Ionuț Sociu. Ilustrație: Laurențiu Ridichie

 

A mai publicat de atunci romanele: “Amantul Colivăresei”,  “Îngerul încălecat”, “Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare”, “Proorocii Ierusalimului”, “Mirii nemuririi”, “Ana-Maria şi îngerii”. A fost co-scenarist al filmului “Terminus Paradis”, regizat de Lucian Pintilie. Gazeta de Artă Politică i-a luat un interviu anul trecut, în care scriitorul vorbește despre ignorarea muncitorilor români atât înainte, cât și după Revoluție și despre precaritatea scriitorilor și pe care îl publicăm și noi în contextul zilei de 1 mai.

 

Sunteți unul dintre puținii scriitori români preocupați de condiția muncitorului, ați scris despre asta și înainte și după Revoluție. De unde interesul pentru această temă?

E o lume pe care am cunoscut-o foarte bine. Am lucrat  timp de șaptesprezece ani, între 18 și 35 de ani, din ’73 până în ’89.

Unde ați lucrat?

La Policolor, la 23 August și în alte câteva locuri.

Ce făceați mai exact?

Muncitor cu cârca, cum se zice, pentru că nu eram calificat. Făceam parte din clasa socială cea mai de jos,  țărănimea muncitoare, cum o numeam eu. Oameni veniți de la țară în București și care făceau naveta. Ierarhiile erau foarte stricte pe atunci: în linia întâi erau activiștii, medicii, profesorii ș.a., urmau  fabrica și uzina, iar sub noi ospiciul și pușcăria.

Când ați început să scrieți?

Am publicat bucăți de proză în reviste literare în anii ’80, iar primul roman, Sonata pentru acordeon, l-am scris între ’84 și ’88, dar  l-am publicat abia în ’93. A stat în editură un an  până în ’89, și încă trei ani pe vremea lui Iliescu. Eram necunoscut, așteptam la rând.

Vă luați poveștile  din mediul în care lucrați?

Poveștile le luam de acolo, dar nu dădeau bine și de aia nu puteam să  public.

Cum se împăca scrisul cu munca în fabrică?

Foarte greu, cum se împacă și acum. Nu poți să scrii lucrând oriunde, cu atât mai mult într-o redacție, sau într-o fabrică, unde munca este foarte grea.

Scriați seara când vă întorceați de la muncă? 

Seara scriam și tot seara citeam. Dar într-un ritm nesusținut, cum o fac și  acum de altfel, cu toate că  acum sunt liber de dimineața până seara. Dar ce folos, acum dacă ești scriitor liber-profesionist, ești liber să mori de foame.

„Editurile  ar trebui să facă mai mult pentru scriitori”

Credeți în modelul scriitorului profesionist, care lucrează după un program strict și care își impune un număr de semne pe zi?

Da, cred în asta, dar în România nu e posibil așa ceva. În Ungaria, în Cehia, în Polonia sunt  30 – 40 de scriitori care trăiesc efectiv din scris. Trăiești din scris când o carte e publicată

într-un tiraj de 6000, 7000, 20.000 de exemplare, atunci deja începi să produci, dar atunci când un roman apare în 1000 de exemplare n-ai cum. Paradoxul e că, înainte de ’89, meseria de scriitor nu exista în nomenclator, dar munca era retribuită. După ’90, când această meserie  fost inclusă în nomenclator, scriitorul a încetat să mai câștige ceva.

Partidul încuraja mai mult munca de scriitor înainte de 1989?

Da, Partidul încuraja, colabora și proteja scriitorii.

De aici și nostalgia care există printre scriitori după acele vremuri?

Există o nostalgie într-adevăr. Și e adevărat că aveam o cenzură ideologică, care te făcea să mergi pe anumite culoare, dar cel puțin scriitorul era plătit și apreciat. În momentul de față, 95 % dintre scriitorii din România își scot cărțile pe banii lor, așa cum și educația și cultura se fac tot pe banii cetățeanului. 2 sau 3 % dintre scriitori sunt privilegiați, în sensul în care nu scot cărți pe banii lor, dar nici nu câștigă nimic. Eu mă număr printre aceștia.  Iar 1% sunt cei care câștigă din scris, și asta pentru că sunt și promovați. Editurile  ar trebui să facă mai mult pentru scriitori.

Părerea mea e că munca scriitorilor nu e luată în serios, și de aia ajung să fie prost plătiți.

Așa e, scrisul e o chestie foarte serioasă, nu e un hobby sau o activitate de weekend.  În primul rând pentru că implică multă muncă, și îți ia foarte mult timp să scrii o carte bună. În al doilea rând, o carte bună e ceva extraordinar, e o investiție pe termen lung. Trist că această trudă zilnică de fiecare zi nu e înțeleasă nici măcar de editor, adică de cel care ar trebuie să aibă grijă de autor. Se spune că nu se trăiește din scris, inclusiv eu spun asta de multe ori, dar de fapt se trăiește din scris. Din scris trăiește editorul, trăiește librarul, tipograful, corectorul, mass-media… În coada lanțului trofic se află scriitorul, care nu mai rămâne nimic. Se presupune că el rămâne cu gloria.

Vreți nu vreți, unii vă percep ca fiind de stânga. Vă asumați această poziție? 

Hm, cred că înțeleg de ce unii ar zice asta. Și într-un fel e adevărat. Până la urmă, e ceva care se vede cu ochiul liber: un grup de exploatatori care jecmănește cealaltă parte a societății. Asta vedem în fiecare zi, pe asta se bazează relația dintre angajator și angajat. Și cel mai trist  e că nu se mai poate trăi din munci cinstite.

„Intelectualul român, spre deosebire de cel ceh sau polonez, are un anume complex de respectabilitate”

Alții se arată surprinși că alegeți să scrieți despre această „lume a marginalilor”, cum ar spune un coleg de-al dumneavoastră scriitor.

Nu numai că scriu despre așa-zișii „loseri”, dar empatizez cu personajele mele. Să te documentezi și să empatizezi cu personajele și cu lumea lor. Asta trebuie să facă un scriitor. Mulți nu înțeleg acest lucru pentru că sunt blocați. La noi n-a existat o solidaritate între intelectuali și muncitori nici înainte și nici după ’89. Elita intelectuală își lua o distanță aseptică față de ceea ce numim România profundă, talpa țării, vulgul. Țin să-ți aduc aminte că în 1977 au avut loc grevele minerești în Valea Jiului, despre care nimeni nu știa nimic, intelectualii și disidenții ăștia despre care tot vorbim.

N-au știut sau se făceau că nu știu?

Nu voiau să știe. Iar în ’87 a avut loc greva de la Brașov, care iarăși a fost trecută cu vederea de intelectuali. Iar acea elită intelectuală se menține tot pe aceeași poziție, e ruptă total de lumea asta până într-atât încât apare o carte precum Parabolele lui Iisus, scrisă de Andrei Pleșu, unde el ne oferă imaginea un Iisus personal, care n-are nici o legătură cu masele, cu prostimea. Un Iisus al intelectualilor.

Spuneți că intelectualii știau de greve. Ce credeți că ar fi trebuit să facă în acele condiții?

Să se alieze cu greviștii, asta ar fi trebuit să facă, dar intelectualul român, spre deosebire de cel ceh sau polonez,  are un anume complex de respectabilitate. Pentru el, ar fi o tragedie să fie scos de la catedră și să fie trimis să măture strada, cum i s-a întâmplat lui Havel, sau cum i s-a întâmplat lui Lech Walesa, care a lucrat ca electrician.

Dar din ce îmi spuneți înțeleg că muncitorii nu erau reprezentați de nici o parte, nici de  nici de așa-zișii disidenți, dar nici de autoritățile comuniste sau de scriitorii pe linie.

Din punct de vedere al reprezentării lor în literatură, a existat o perioadă, cea a realismului socialist, în care muncitorii era prezentați în diferite ipostaze, dar nu era o perspectivă veridică. Iar după asta, n-a existat decât o propagandă demagogică, proclamau muncitorimea ca fiind clasa conducătoare, când de fapt muncitorii erau ignorați și de unii și de alții, era clasa cea mai asuprită. Oamenii ăștia din conducerea Partidului nu erau nici de stânga, nici de dreapta și nu făceau nici politică. Partidul era unic, era un sistem bine rodat.

Aveați prieteni scriitori și printre intelectuali în acea perioadă?

Nu prea, eram mai retras. Mai mergeam la cenaclurile alea ale optezeciștilor, unde puneau ei țara la cale, dar am cunoscut primul scriitor în carne și oase abia la vârsta de 40 de ani, când mi-a apărut prima carte. Auzeam de ei, dar nu eram curios. Spre exemplu, pe Mircea Cărtărescu nici acum nu-l cunosc personal, deși îl citeam, îmi plăcea mult, l-am divinizat ca poet și prozator, și cu Levantul și cu Visul. După asta a cam început să bată pasul pe loc. Cât despre atitudinea lui poltică, Cărtărescu a fost pro-putere timp de opt ani, iar când a început să se clatine Băsescu a zis că nu mai scrie articole politice. E și asta o abilitate. Sunt scriitori care se orientează politic. Ca să nu mai zic că puțini dintre ei au vreo legătură cu literatura propriu-zisă, nici Liiceanu și nici Pleșu nu sunt scriitori, ei sunt altceva. Cum ziceam, sunt oameni  care se orientează indiferent de regim, iar anticomunismul ăsta pervertit e asumat tocmai de ăștia care au mâncat atunci și care mănâncă și acum. Care erau în suprastructura politică și culturală și atunci, și care sunt și acum tot acolo.

Acest interviu a fost preluat de pe site-ul Gazetei de Artă Politică.

 

Puteți citi și:

Ministerul Muncii din Germania a interzis munca în afara programului pentru angajații săi

Sute de femei leșină în fabricile care produc haine pentru branduri celebre

Suedezii experimentează ziua de lucru de șase ore

De ce programul de muncă de la 9 la 5 dăunează creativității

Munca e dăunătoare și ar trebui redusă

Mai are sens să lucrăm opt ore pe zi?


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger