Interviu cu scriitorul Florin Bican: "Literatura pentru copii este un act profund subversiv"

De câțiva ani, de când s-a întors în România după o lungă absență, scriitorul și traducătorul Florin Bican (56 de ani) face eforturi pentru stimularea literaturii autohtone pentru copii, înăbușită după ’90 de traduceri din afară. Editurile nu riscă cu titluri românești, deși există scriitori interesați de acest segment și care au abordări realiste.

Interviu de Ionuț Dulămiță și Ionuț Sociu (publicat în Gazeta de Artă Politică)

Există multe critici aduse acestei formule: literatura pentru copii. Se poate vorbi oare despre așa ceva în condițiile în care cărțile adresate copiilor sunt, de fapt, proiecții ale adulților legate de copilărie?

Sunt proiecțiile adulților, exact, pentru că în majoritatea cazurilor adulții sunt autorii. Pentru copiii de vârste mici, adulții sunt cumpărătorii și cenzurează selecția cu cele mai bune intenții. După ce copiii au acces la cărțile recomandate de adulți, ajung să se orienteze singuri și vorbesc între ei. Dacă literatura pentru copii e sau nu e un termen bun, nu știu ce să spun. E o soluție de compromis. Mie mi-ar plăcea să i se spună literatură cu copii. Când eram mic, îmi plăcea să citesc cărțile ai căror eroi erau copii. Când aveam nouă ani, iar eroii aveau 10, 12 ani, îi priveam deja ca pe niște maturi și mă simțeam foarte bine în compania lor.  Mai trist este că și acum îmi plac cărțile cu copii și continuu să mă identific cu eroii mari (râde). Dacă citesc cărți cu oameni mari, automat mă distanțez și îi privesc critic. Atunci când citesc cărți cu copii îmi suprim conștient orice atitudine critică.

E indiscutabil că literatura pentru copii de propagandă a avut un mare impact asupra cititorilor în perioada comunistă. Dar în ce măsură acest impact era unul strict afectiv sau unul ideologic?  

E o carte pe care am găsit-o pe la bunici, pe la țară, de la Editura Cartea Rusă. Țin minte titlul până în ziua de astăzi – Cartea prieteniei, autorul nu-l țin minte. Era povestea unor copii sovietici care au fost trimiși de la Moscova într-un sat să lucreze la un colhoz. Este una dintre cărțile pe care le-am citit de vreo două-trei ori la rând. Cred că la vârsta respectivă copilul nu se poate apăra de propagandă și nici nu o distinge de o literatură cu scopuri estetice. Și poate că din cauza asta ar trebui protejat. Dar nici protecția asta nu trebuie împinsă prea departe. Important e ca unui copil să i se dea cărți, dar dacă-l forțezi să citească, e clar că l-ai pierdut. Iar dacă vorbim de literatura sovietică, este o carte tradusă în România spre sfârșitul anilor ’60, Vitya Maleev, a lui Nikolai Nosov. O carte superbă, pe care am recitit-o și mai târziu. N-am avut nicio reticență din cauza faptului că eroii erau pionieri; dialogul era credibil, nici n-am observat să fie vreo urmă de propagandă.

MOTANUL ARPAGIC ȘI AFECTAREA INOCENȚEI

Peter Hollindale, pedagog și critic literar britanic, spune că literatura pentru copii este, în esență, un act politic. Sunteți de acord?

Nu cunosc întregul context al acestei afirmații, dar sunt cu totul de acord. Este un act profund subversiv. Dacă ne gândim la Lewis Carroll, literatura lui dinamita toate standardele victoriene, care erau foarte stricte. Povestirile cu Alice [în Țara Minunilor] au un caracter profund subversiv, nu numai la nivel social, dar și la nivel lingvistic și logic. Logica la care adera toată lumea era întoarsă cu capul în jos, limba era și ea exploatată din perspectiva ambiguității, cuvintele cu mai multe sensuri erau livrate cititorului care era încurajat să le găsească pe toate. Mi-a plăcut filmul Alice în țara minunilor și m-am bucurat să văd că Tim Burton explorează tocmai dimensiunea subversivă, capacitatea revoluționară a textului.

Există astfel de cazuri în literatura autohtonă pentru copii ?

Avem cazul clasic cu volumul Întâmplări din grădina mea al Anei Blandiana, cu celebrul Arpagic. Dovadă că cenzura era foarte sensibilă la acest domeniu despre care se zicea că e trecut cu vederea. Au citit cartea și au văzut în motanul Arpagic un personaj real, cu nume real. Dintr-un episod în care Arpagic iese la plimbare și circulația este oprită, cenzura a înțeles că Ana Blandiana l-a comparat pe Ceaușescu cu un pisoi care și-o luase în cap. După acest episod, Ana Blandiana n-a mai avut voie să publice nimic, a primit arest la domiciliu. Iată cât de subversivă poate să fie literatura pentru copii. Probabil că afectarea inocenței atunci când scrii literatură pentru copii e un vehicul bun pentru mesaje subversive.

La ce vă referiți prin afectarea inocenței?

Atunci când scrii pentru copii sau cu copii, nu poți să adopți un discurs incriminant, nu poți să arăți cu degetul. Îmi vine în minte un superb episod subversiv dintr-o altă poveste celebră, Hainele cele noi ale împăratului, de Andersen. Toată mulțimea îl ovaționează pe împăratul în fundul gol și îi laudă hainele, până când un copil are curajul să strige „împăratul e gol”. E un episod extraordinar. Lumea tace, nimeni nu îndrăznește să se ralieze cu copilul, singurul care ia poziție este tatăl copilului, care spune că e „glasul nevinovăției”. Ca un fel de scuză. La asta mă refeream când vorbeam despre afectarea inocenței.

Se poate observa că în literatura contemporană eroii clasici sunt demitizați, literatura pentru copii având o tentă mai ironică.

Este indiscutabil marca vremurilor – ironia, demitizarea. Dar nu trebuie să uităm că orice demitizare este în ultimă instanță o remitizare a personajului. Îl scoatem dintr-un context, îl punem în altul și dacă ne întâlnim cu un personaj de basm care beneficiază de toate facilitățile lumii moderne, automat ne raportăm la contextul original din care l-am scos. De asta alegem personaje cunoscute. Contextul inițial este prezent în mintea cititorului și de aceea vorbeam de o remitizare. Personajul nu se poate despărți de mitul său, dar îi schimbăm fundalul, îl punem într-un mediu neașteptat și de aici ironia. Roald Dahl a scris un volum în care versifică basmele Fraților Grimm, le pune în context modern și le și schimbă finalul.

Ceea ce faceți și dumneavoastră într-o oarecare măsură.

Da, tema reciclărilor motivelor clasice e prezentă încă de la primul meu volum, Cântice mârlănești, apărut în 2007 la Editura Humanitas. Acolo, printre altele, reluam poezioare pe care le știam din abecedar și dezvoltam tema. Și o împingeam până la dimensiuni apocaliptice. Și în continuare, în Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc, m-am preocupat de Harap- Alb, căruia i-am dat alte întorsături. Iar acum lucrez, printre altele, la definitivarea unui volum în proză, Tropice tâmpe, despre aventurile unui explorator englez care umblă prin junglă ca să dea de urma unei bande de răufăcători care vor să asfalteze jungla. E și o carte cu dimensiuni ecologiste.

“CITITORII AR TREBUI SĂ AIBĂ ACCES LA CĂRȚI CARE PROCESEAZĂ LUMEA ÎN CARE CRESC”

Dacă înainte, literatura pentru copii era îmbibată de ideologie, cum s-a schimbat expresia ei după ’90?

M-aș feri să definesc literatura pentru copii de până în ’89 ca fiind strict o literatură de propagandă. Sunt autori ca Octav Pancu-Iași ale cărui povești sunt chiar inocente. Ca să nu mai vorbim că și Gellu Naum a scris în acea perioadă. Până la urmă, și cenzura e de acord că pe un copil trebuie să-l pui la curent cu niște valori universale. Cred că niciun autor, oricât de neconvențional ar fi, nu l-ar învăța pe un copil să bea și să fumeze. Am fost plecat din țară de pe la jumătatea anilor ’90, vreme de 15 ani, și chiar pierdusem legătura cu ce se mai traducea și se mai scria în România. Acum observ că titlurile de impact se traduc în română. În ceea ce privește literatura autohtonă, după ’89 s-a instaurat un gol, pentru că au traducerile erau importate cu ilustrații cu tot și autorii români nu mai aveau pur și simplu loc. Nu mai erau stimulați să scrie. Cu toate astea, trebuie să spun că sunt impresionat de activitatea Editurii Arthur, care organizează un concurs și este într-o permanentă căutare de autori de literatură pentru copii. Fără să fiu împotriva literaturii pentru copii din străinătate, cred cu tărie și am spus întotdeauna că ar fi nu doar util, ci și necesar, ca cititorii să aibă acces la cărți care procesează lumea în care cresc. Pentru că o carte te ajută foarte mult să te raportezi la lumea din jur. Sunt valori universale în cărțile traduse, dar ce ne facem cu particularul?

Și totuși, ce v-a motivat pe dumneavoastră să faceți ceva în această direcție?

În mod ciudat, eforturile mele de a face ceva pentru literatura pentru copii au fost stimulate de ilustratori. Nu știu dacă știți de Clubul Ilustratorilor. Este o grupare de artiști plastici tineri care, încă de pe băncile facultății Universității de Arte din București, au fost îndreptați spre zona asta de către profesoara lor, Stela Lie, un ilustrator excelent. Neavând ce ilustra, ei au tras semnalul de alarmă, spunând că în România nu mai scrie nimeni pentru copii.

Când se întâmpla asta?

Pe la începutul anului 2000. Era lăudabil ce făceau și erau atât de buni, încât erau remarcați mai degrabă în străinătate. Pentru că i-am auzit plângându-se, am avut împreună cu Stela Lie ideea să facem o antologie de literatură pentru copii care să fie ilustrată de ei. Nu știam unde să găsim un autor pentru copii, și atunci am apelat la autorii care scriu pentru adulți, mulți dintre ei fiind tineri. Antologia s-a numit Bookătăria de texte şi imagini, iar în curând va apărea și volumul al doilea. Reacția scriitorilor a fost înduioșătoare, au răspuns cu texte Doina Ruști, T.O. Bobe, Ana Maria Sandu, Elena Vlădăreanu si alții.

Care au fost temele abordate de acești scriitori în antologie?

Temele diferă, de la texte cu o ușoară tentă fantasy, la texte realiste, dar toate sunt, cum spuneam, literatură cu copii. Voi menționa o poveste care mi-a plăcut foarte mult. E un text scris de Călin Torsan, în care e vorba de un băiat dintr-un sat de munte care se trezește dis-de-dimineață și urcă pe munte. Nu știm unde se duce, dar cititorul simte că băiatul e foarte preocupat. Călătoria nu e ușoară. Pe drum își amintește anumite episoade din viața lui. În cele din urmă, ajunge într-un loc cu multe afine, cu care umple o găleată. Fructele sunt descrise în așa fel încât să-ți lase gura apă. După ce umple găleata, copilul pleacă în sat și merge la o clădire pe a cărei firmă scrie Centrul de colectare și acolo vinde afinele. Primește 5 lei pe ele, apoi, în culmea fericirii, dă fuga în magazinul de alături și-și cumpără o sticlă de Fanta, una din aia mare (râde).

Dar chiar nu există deloc autori români? Autori care să nu facă asta accidental, ci în mod constant.

Există, dar sunt foarte puțini. Ar fi Grete Tartler, Ioana Nicolaie, Laura Grünberg – care atunci când nu scrie cărți de sociologie, scrie ficțiune pentru copii. Dar mai există literatură pentru copii scrisă de autori români atât de proastă, încât ar trebui interzisă. Până acum am zis că cenzura are un rol negativ, dar apar unele cărți…eu le-aș zice crime. Multe versuri proaste. Și felul în care arată cu ilustrația aia boită. Le vezi la chioșcuri și după copertă îți dai seama că sunt proaste. Și dacă un copil pune ochii pe așa ceva, va refuza mai târziu să mai citească literatură.

Și la nivel tematic care ar fi problema cu acest cărți?

Animalele (râde). Am citit recent o carte în care o pisicuță era admonestată și făcută puturoasă pentru că se șterge la bot cu lăbuța și nu folosește șervețelul. Bineînțeles că literatura pentru copii trebuie să le dea pilde, dar astea sunt niște pilde absolut întortocheate, contraproductive.

Puteți citi și:

Copiii citesc ce văd la televizor