Interviu cu regizoarea documentarului Şcoala Noastră – o poveste de intregare cu final de segregare

Ca în multe alte ţări est-europene, sistemul de învăţământ din România îi plasează adesea pe copiii romi în şcoli şi clase segregate, unde au parte de o educaţie precară. În 2006, UE a pompat subvenţii în 30 de oraşe pentru a încuraja desegregarea şcolară. Unul dintre ele a fost Târgu Lăpuş, din Maramureş. Aici, Alin, Beni şi Diana, trei copii romi, şi-au pus speranţele în educaţia promisă de şcoala majoritarilor din centru, în care trebuia să fie integraţi.

de Ionuţ Dulămiţă

Dacă, la început, povestea se anunţa de succes, protagoniştii s-au trezit la final într-o şcoală pentru copii cu dizabilităţi, unde sunt şi acum. Mai mult, autorităţile locale au cheltuit banii europeni pe renovarea unei foste şcoli numai a romilor, din cartierul periferic pe care îl locuiau. Documentarul Şcoala Noastră (regia: Mona Nicoară, Miruna Coca-Cozma), o producţie americano-româno-elveţiană, urmăreşte, timp de patru ani, traseul celor trei copii de mai sus. Îl puteţi urmări miercuri, 14 martie, de la orele 18.00, la Noul Cinematograf al Regizorului Roman şi joi, 15 martie, de la orele 11.00, la Cinema Corso, în cadrul festivalului One World Romania (Mai multe detalii aici.). Până atunci, regizoarea Mona Nicoară ne povesteşte cum se ajunge de la intenţii bune la eşec.

Născută în Ineu, judeţul Arad, Mona Nicoară a făcut liceul la Bucureşti, unde a prins Revoluţia la 17 ani şi jumătate. Primăvara lui ’90 şi-a petrecut-o în Piaţa Universităţii, printre manifestanţii care cereau reformarea sistemului. Discursurile de acolo legate de drepturile omului se apropiau foarte mult de ce gândea ea pe-atunci. Nu o interesa politica în sensul strict, ci în sensul larg, o atrăgeau noţiunile de democraţie şi stat de drept. A intrat la Litere, apoi s-a apucat să facă traduceri. “Am descoperit, lucrând pentru diferite organizaţii, ca îmi place cel mai mult să traduc pentru organizaţii de drepturile omului”. Iar dintre acestea, cel mai mult a colaborat la începuturile carierei sale de activist cu Comitetul Român de la Helsinki, până în 1995. A tradus pentru ei, a făcut lobby în Parlamentul României pe două legi importante – Articolul 200, o secţiune a Codului Penal care incrimina relațiile homosexuale, şi Legea adunărilor publice, care întreţine şi acum nemulţumirile protestatarilor din Piaţa Universităţii – şi s-a ocupat de fact finding, mai exact investigaţii de teren.

“Câţiva ani la rând am fost să vedem condiţiile din închisori şi să căutăm cazuri de persoane care au fost închise pe Articolul 200”, spune ea. “Am început să lucrez şi în Parlament urmărind legi. Pe vremea respectivă exista foarte puţină transparenţă în Parlament, iar Comitetul Helsinki a reuşit să intre acolo, încercând să prindă legi înainte să fie trecute prin comisii. Comitetul Helsinki avea avocaţi care analizau legile şi făceau comentarii pe ele, după care slujba mea era să transmit acele comentarii şi să stau pe parlamentarii responsabili pentru legea respectivă, să am grijă să fie suficient de pregătiţi, să fie suficient de interesaţi. La vremea respectivă trebuia să ai grijă să vină când se discuta legea cu pricina. Urmăreamm traseul legii şi încercam să o influenţăm”. Apoi, la mijlocul anilor ’90, Mona a plecat la studii doctorale în SUA, la Universitatea Columbia din New York, unde a studiat postocolonialism combinat cu Renaştere, tot în domeniul literaturii, fiind interesată de noţiunea de identitate şi de modul în care este ea construită social şi economic.

În timpul doctoratului, însă, vizita în fiecare vară Europa de Est, colaborând cu organizaţii pentru drepturile omului ca Fundaţa Soroş, Human Rights Watch sau Amnesty International. Făcea cercetare în închisori şi în comunităţi de romi. N-a atras-o mediul academic, aşa că în 2002 s-a stabilit la Budapesta, unde s-a axat mai intens pe munca cu romii. Tot în timpul doctoratului a îmbinat activismul cu filmul documentar. În 1996, regizoarea Edet Belzberg, care lucra la un documentar despre copiii străzii din Bucureşti – Children Underground -, a contactat-o pe Mona pentru a-i traduce filmul.  “Am fost surprinsă, când am început să traduc materialul, de cât de multe lucruri pe care eu nu le ştiam ca om care a trăit în Bucureşti apăreau în film şi cât de mult forma asta a filmului documentar mă ajută să înţeleg ceva ce nu înţelesesem înainte. Am lucrat mai întâi ca traducător şi apoi ca producător asociat, făcând de toate, inclusiv filmări, postproducţie. Am lucrat la filmul acela trei ani de zile şi a avut o viaţă foarte fericită după aceea. A fost nominalizat la Oscar, a luat un premiu la Sundance. S-a întâmplat să fie pe o temă care pe mine mă interesa, pentru că era vorba de un grup complet în afara societăţii şi întotdeauna m-a interesat de ce unii sunt în interiorul societăţii şi perfect acceptaţi şi de ce alţii nu”.

Dar atracţia pentru drepturile romilor cum a început?

Începusem să lucrez din România pe drepturi civile şi politice ale romilor. La începutul anilor ’90, Comitetul Helsinki a făcut primele rapoarte pe cele 30 de pogromuri din România împotriva romilor, care au început imediat după ’90, la îndemnurile lui Nicoale Gheorghe, prima persoană care s-a ocupat de asta. După aceea, Human Rights Watch, cât eram la New York, m-a rugat să particip la o misiune care făcea follow up [pe pogromuri], prin ’97. Intervievai martori, să afli exact ce s-a întâmplat ca să poţi face un raport şi să dai recomandări. Eu am crescut cu un privilegiu pe care nu l-am chestionat: clasă mijlocie, şcoli bune. Ce ştiam despre romi venea de la doi-trei colegi romi din şcoala generală, cu care interacţiunile au fost minime. Majoritatea lucrurilor pe care le ştiam despre romi erau clişee, lucruri care sunt neprocesate, negândite şi care au o relaţie vagă cu realitatea. A început să mă intereseze ce se întâmplă de fapt şi felul în care tratăm noi romii fără să stăm să ne gândim de multe ori.

La începutul anilor 2000, am intrat în contact cu o organizaţie din Budapesta care se numeşte European Roma Rights Center (ERRC), cu care am început să şi lucrez în 2002. Pe o parte, făceam lobby internaţional la Uniunea Europeană, la ONU, pe de altă parte, lucram din când în când pe teren peste tot în Europa. ERRC, taman începuse să se uite la segregarea şcolară şi descoperise, aproape din întâmplare, că în şcolile speciale, cele pentru copii cu dizabilităţi, din Republica Cehă şi din Slovacia, proporţia romilor este mult, mult mai mare decât cea a neromilor. Unii copii erau puşi acolo fără să fie evaluaţi, alţii erau puşi cu evaluare, dar sistemul de evaluare este atât de prost şi de bizar…În multe locuri, singura evaluare consta din întrebarea: “Părinţii tăi au fost la şcoală specială?” Dacă răspunsul era da, copilul intra automat într-o şcoală specială. În alte locuri aplicau nişte teste de inteligenţă care erau făcute de profesori de capul lor şi care nu luau în considerare diverse diferenţe culturale, chestiuni simple. De exemplu, noi creştem cu cărţi în casă şi ni se dau creioane colorate. Copiii romi cresc de multe ori fără cărţi în casă, iar creioanele nu sunt o distracţie [pentru ei], există alte distracţii. Faptul că un copil nu ştie să ţină un creion în mână la 5 ani nu înseamnă că are un IQ mai scăzut, înseamnă doar că a fost crescut altfel, din punctul meu de vedere. Din punctul de vedere al celor care făceau evaluările, de multe ori însemna că este retardat într-un fel sau altul.

Profesorii din şcolile speciale recunoşteau de multe ori că nu li se pare că aceşti copii ar avea vreo dizabilitate. Unii profesori tineri şi idealişti se specializau în şcoli speciale pentru că voiau să lucreze cu romii. ERRC a descoperit că chestia asta nu se întâmplă doar în Republica Cehă şi în Slovacia, ci într-o grămadă de alte locuri. În unele locuri aveai şcoli numai pentru romi, şcoli care mergeau după o curiculă de şcoală normală şi toată lumea ştia că aia e o şcoală proastă, că profesorul nu e neapărat cel mai bun, că administraţia şcolară nu investeşte atât de mult în dotarea ei şi, teoretic, chiar dacă în acele locuri pot să meargă şi majoritarii, nu merge nimeni, pentru că e şcoală proastă. Mai mult, din acele şcoli, copiii nu pot fi transferaţi în şcolile majoritarilor, ori pentru că nu reuşesc să ţină pasul, ori pentru că li se zice franc în faţă: “Voi aveţi şcoala voastră”.

 

 

În alte locuri, în aceeaşi clădire, etajul de jos este pentru clase de romi, etajul de sus, pentru clase de majoritari. În Ungaria, moda asta e destul de frecventă. A început să mă intereseze foarte tare chestia asta şi ce trebuie făcut pentru integrare. Dacă lucrezi doar în drepturile omului, ai un set de unelte foarte simple care îţi determină cine este victima, cine este făptaşul şi ce e bine şi ce e rău. Treaba asta te duce foarte departe dacă vrei să scrii rapoarte şi să spui ce e rău şi ce trebuie schimbat, dar nu te duce foarte departe dacă vrei să spui cum trebuie schimbat. Dacă te duci într-un sat mic, de exemplu, unul care are o şcoală de romi şi una de neromi, şi le zici ălora că sunt răi că-i segregează pe romi şi aduci romii de-a valma, neinteligent, în şcoala majoritarilor, te trezeşti că faci mai mult rău decât bine. Introduci tensiuni majore în comunitate şi te asiguri că romii vor fi scuipaţi afară din sistem, fiind trataţi mult mai prost în şcoala majoritarilor. Profesorii se trezesc brusc cu elevi care sunt la niveluri diferite, încep să aibă resentimente şi, încetul cu încetul, rămân reptenţi şi sunt încurajaţi să iasă din sistem. Am fost foarte interesată să văd cum ar arăta un succes în materie de integrare. Am aflat că, în 2005, Ministerul Educaţiei, printr-un program PHARE, urma să dea bani pentru integrare unui număr de câteva zeci de şcoli. Am vorbit cu cei de la Ministerul Educaţiei, mi-au dat lista de şcoli în care urma să se facă integrarea şi am pornit să facem prospectare pentru un film documentar. Eu mai lucrasem la un film documentar înainte.

Ştiam cam ce fel de film vrem să facem, un film documentar în care să facem un întreg portret al unui orăşel sau sat. Preferam să lucrăm undeva în Ardeal pentru că trei dintre noi erau ardeleni. În felul acesta, prin eliminare, am ajuns la Târgu Lăpuş. Căutam un loc în care să vedem cum se face integrarea şi acolo am găsit un loc în care oamenii ne-au spus că vor integrare, că urmează ca copiii să fie mutaţi la şcoala din centru (n.r. – cea destinată majoritarilor). Părinţii, şi români, şi romi, voiau acest lucru. Părea ca proiectul să aibă şanse foarte mari, iar noi căutam o poveste de succes şi aveam de gând să filmăm un an de zile.

La Târgu Lăpuş am găsit o comunitate extrem de primitoare. Şi românii, şi romii au fost extrem de deschişi şi am lucrat extraordinar. Dar a devenit destul de clar, după o vreme, că nimeni nu se aşteaptă ca integrarea să funcţioneze. Mai mult, din banii de integrare, administraţia locală s-a apucat să renoveze o fostă şcoală amărâtă, părăginită, care era a romilor. Exista o speranţă, care era la un moment solidificată aproape în certitudine în interiorul comunităţii din Târgu Lăpuş, că romii vor vrea să se mute în acea şcoală, nouă, frumos făcută, cu două încăperi, cu băi, doar pentru ei. Proiectul iniţial propus de şcoala de la Târgu Lăpuş prevedea mutarea copiiilor din şcoala segregată în şcoala integrată, din centru, şi mai prevedea ca fosta şcoală segregată [din cartierul romilor]să fie transformată într-un an pregătitor şi un centru de după-amiază, ceea ce ar fi fost OK. Cu vremea, însă, construcţia acestei noi şcoli a fost înţeleasă ca o construcţie a unei şcoli pentru romi. A venit însă o decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului care spunea că segregarea nu-i bună, au mai venit şi nişte instrucţiuni suplimentare de la Ministerul Educaţiei, iar copiii au rămas un timp în şcoala din centru, împreună cu majoritarii.

Copiii fuseseră mutaţi, însă, în şcoala mixtă fără nici un fel de pregătire şi nici un fel de sprijin suplimentar, nici pentru copii, nici pentru profesori. Profesorii aveau resentimente majore faţă de aceşi copii care erau mult mai prost pregătiţi decât majoritarii, aveau aşteptări foarte reduse de la ei, iar copiii, de la bun început, au fost marginalizaţi. Cei din clasele mixte erau puşi în ultima bancă, de obicei, şi li se dădea să facă ceva complet diferit de ce făceau majoritarii. Majoritarii făceau lucruri vag mai interesante, citeau Amintiri din Copilărie, dădeau teste. Copiii romi, de multe ori, pe parcursul unei întregi zile, erau puşi să facă litera a sau litera b până se plictiseau. Mulţi dintre ei au început să chiulească foarte repede de plictis. Singura chestie cu adevărat interesantă era fotbalul şi joaca cu copiii români.

Cei mai mari dintre copiii romi au fost puşi de la bun început într-o clasă separată, unde teoria era că vor face progrese până vor fi integraţi. În practică, nu li-a s-au dat profesori foarte buni, iar progresele au fost destul de mici.  Iniţial era vorba de 18 copii, dar aceşti copii, mutaţi în diferite clase, deveneau sarcina şi povara profesorului din fiecare din aceste clase. Profesorul respectiv trebuia să se întindă, să funcţioneze pentru toată clasa care era aproape la acelaşi nivel şi pentru cineva care era foarte în urmă. Ei, ghici care era prioritatea. Evident, copiii romi nu au fost prioritatea pentru profesorii respectivi. Şi au început să rămână repetenţi. Conform sistemului din România, dacă rămâi repetent doi ani de zile, şcoala te poate recomanda pentru evaluare [pentru şcoala specială]. Au fost evaluaţi, nu ştiu cum a fost făcut această evaluare. Cert e că până şi directorul şcolii mixte ne-a spus că aceşti copii nu au nici un fel de dizabilităţi intelectuale, dar au crezut de bună cuviinţă că se vor descurca mai bine la şcoala specială, pentru copii cu dizabilităţi. Şi au fost mutaţi la şcoala specială toţi cei care fuseseră integraţi iniţial. Erau şi români, dar proporţia romilor este surprinzător de mare. Sunt acolo în continuare. Alin, cel mai mic, care avea 8 ani când am început să filmăm, are acum aproape 14 ani şi este în aceeaşi şcoală, Beni, care are acum aproape 18 ani, este tot în şcoala specială, iar Dana, care avea 16 ani când am început să filmăm, are acum aproape 22 şi a părăsit şcoala mai devreme, pentru că s-a măritat.

De ce i-ai ales pe ei trei?

Pe Dana am ales-o prima pentru că era cea mai mare din şcoală, avea 16 ani, era şi lungană şi ne-am dat seama că trebuie explicată o lungană de asta printre copii mai mici. Plus că avea un spirit al ei, la 16 ani încă era copil, era o adolescentă extrem de vie, şi frumoasă, şi deşteaptă, extrem de muncitoare. Avea o vână interesantă. Pe Alin (foto main) l-am ales al doilea pentru că se ţinea scai după noi, nici dacă am fi vrut să facem filmul fără el n-am fi putut. Am descoperit că e un copil foarte distractiv, un copil extrem de curios, spune poveşti, conversează foarte mult, are umor. Este copilul mijlociu dintr-o familie cu 9 copii şi cred că nu foarte multă lume, inclusiv părinţii lui, a stat să asculte ce poveşti zice el. Era foarte încântat că cineva îl ascultă. Pe Beni l-am ales puţin mai târziu. E foarte tăcut, nu e un copil despre care să zici imediat că e un personaj bun de film. Dar ne-am trezit că, în momentele-cheie, el reflecta cel mai mult asupra a ceea ce se întâmplă, punea întotdeauna întrebările care trebuie puse în situaţia respectivă, îşi articula situaţia cel mai bine şi era foarte serios. I-am ales pentru că ei ne-au comunicat cel mai mult.

 

Dana

Beni

 

Cum vedeau copiii romi şi părinţii lor segregarea şi care erau speranţele lor?

În Târgu Lăpuş existase o şcoală segregată pentru romi, cel puţin din anii ’30. Era o şcoală cu o încăpere, avea o sobă care afuma tot timpul, ocazional avea apă curentă, dar nu avea toaletă. Am trecut pe lângă ea de câteva ori înainte să o reperăm pentru că toată lumea a crezut că e vorba de o toaletă publică. Era din cărămidă făcuă de mână de cei din comunitatea romilor, că sunt cărămidari acolo, netencuită, vai şi amar de ea. În şcoala aceea au învăţat generaţii şi generaţii de romi. Acolo învăţaseră părinţii romi, dar o singură persoană din comunitatea respectivă ajunsese până ]n clasa a VII-a. Majoritatea sunt analfabeţi. Făceau cărămizi pe vremea când se putea face bani din asta, dar după ’90, când au venit cărămizile, nu a mai fost nevoie de cărămizi făcute de mână. Acum trăiesc în principal din lucrări publice, li se dau nişte slujbe temporare de la primărie, şi curăţenie publică, măturatul pe străzi.

Părinţii înţelegeau foarte, foarte bine că şcoala din centru, a majoritarilor, e o şcoală mai bună. Când am venit noi, aveau speranţe foarte mari că proiectul de integrare înseamnă o şansă la o educaţie mai bună pentru copii ca să aibă şi ei o slujbă reală, nu din astea temporare, nu ca ei. Pe de altă parte, existau şi temeri: ce se întâmplă cu copiii mei în momentul în care ajung la şcoală cu majoritarii, dacă râd ceilalţi copii de ei, dacă nu cumva îi trimite, ceea ce s-a întâmplat, profesorul acasă pentru că nu sunt îmbrăcaţi sau spălaţi suficient de bine. A devenit o obsesie pentru întreaga comunitate să îmbrace şi să spele copiii romi ca să-i poată trimite la şcoală. Iar copiii trăgeau speranţe, ca orice copil, că se duc la o şcoală unde poate că lucrurile sunt mai interesante şi unde îşi fac mai mulţi prieteni, voiau să aibe slujbe, ideea de a avea o slujbă care să le asigure un venit constant era foarte atrăgătoare pentru şi înţelegeau foarte bine că dacă ai o anumită educaţie, poţi să capeţi o slujbă şi un venit din care să-ţi întreţii familia. Mulţi, mai ales la vârste mici, îşi doreau să fie poliţişti sau jandarmi. Nimeni nu se gândea la doctor, avocat, aşa ceva, dar înţelegeau că poţi să capeţi o slujbă [cu o educaţie adecvată].

Cum s-au înţeles cu copiii români?

Eu am găsit că foarte bine. Copiii romi voiau să-şi facă prieteni, iar copiii români erau foarte încântaţi că sunt mai mulţi copii în şcoală. Nu e o şcoală foarte mare, aşa că chiar şi adunatul a trei sau patru băieţi suplimentar la fotbal are o valoare majoră. Mai mult, copiii romi, care trăiseră extrem de fizic până atunci, erau buni la fotbal. Aveau muşchi, alergau, aveau energie, aveau o valoare adăugată. Nu s-au împrieteni toţi copiii cu toţi copiii, dar mulţi dintre ei şi-au făcut prieteni şi au rămas prieteni. La nivelul copiilor, rasismul era mult mai scăzut. Mai mult, părinţii copiilor români, în afară de mici vorbe aruncate că “aştia vin cu păduchi, nu sunt suficient de curaţi” etc., n-au avut probleme majore. Noi ne aşteptam să întâlnim o oarecare rezistenţă din partea lor. N-a fost cazul. Rezistenţa cea mai mare a venit din partea profesorilor, parţial din bagajul de rasism pe care îl avem toţi şi parţial dintr-un resentiment bine justificat al profesorului pus să facă mult mai multă treabă fără nici un fel de sprijin suplimentar. Din punctul meu de vedere, e o problemă foarte mare de alocare a banilor. Banii care au fost alocaţi pentru reconstrucţia şcolii din cartierul romilor puteau foarte bine să intre într-un salariu de profesor de sprijin [la şcoala mixtă]. Banii au fost cheltuiţi [în cele din urmă] pe reconstrucţia şcolii din cartierul romilor. Dar copiii n-au mers în cele din urmă la şcoala aceasta nouă, segregată. Au rămas repetenţi şi au fost mutaţi la şcoala pentru copii cu dizabilităţi.

Prezentaţi soluţii în documentar?

Nu prezentăm nici un fel de solţii, dar încercăm să facem publicul să înţeleagă la fel de mult cât am înţeles noi. De asta nu am folosit, de exemplu, voiceover, nu avem o voce din off care să explice ce se întâmplă. Fiecare înţelege de unul singur ghidat de naraţiune.

Dar soluţiile tale care ar fi?

Trebuie puse la bătaie mai multe resurse, atât financiare, dar în principal umane. Trebuie mobilizată o schimbare culturală, o schimbare de atitudine la nivelul tuturor, dar în principal al profesorilor, şi o schimbare a şcolii ca a atare. Şcoala nu este pregătită să se ocupe de copii care sunt altfel. Trebuie regândită pregătirea profesorilor şi felul în care şcoala se deschide faţă de diferenţe. Cred că ar fi bine ca Ministerul să gândească o educare fundamentală a profesorului despre rolul profesorului, care nu are de-a face doar cu performanţa academică, doar cu marea masă a elevilor, ci are de-a face şi cu sprijinul faţă de elevii care nu merg la fel de bine la şcoală sau au alte nevoi faţă de marea masă a elevilor. Mai ales că avem multe de învăţat de la cei care sunt altfel decât noi.

Our School teaser from Mona Nicoara on Vimeo.