Internetul ne spală pe creier, ceva de speriat

2

Una din cele mai utile lecţii pe care le-am învăţat în campania asta electorală m-a salvat de la un scepticism din ce în ce mai acaparator. După ani buni de Like-uri, share-uri, comparat prezenţa anunţată online la proteste cu cea din teren, mă lovise din ce în ce mai puternic dilema clictivismului: ne virtualizăm atât de tare, încât ajungem să ne potolim conştiinţa doar prin apăsări de taste, uitând că viaţa e în altă parte? În mijlocul acestei întrebări zace însă o prejudecată venită la pachet cu adaptarea în timp real chiar la noile mijloace de comunicare şi acţiune, dintre care Facebook joacă un rol vital. A fost nevoie de un eveniment de proporţii, care să coaguleze o masă critică, astfel încât reţeaua socială, atât ca instrument, cât şi ca organizare de oameni în carne şi oase, să-şi demonstreze eficienţa.

Untitled

Exemplul alegerilor ilustrează cu precizie de manual faptul că fluxul continuu de activitate nu e o simplă lume paralelă, o jucărie inofensivă. Că Like-urile nu sunt scop în sine, ci mijloc de agregare a unor comunităţi, de răspândire a informaţiei cu o viteză şi o acoperire greu de egalat, şi că, descentralizată, reţeaua ajunge încet, dar sigur, la un soi de maturitate, tradusă în implicare directă.

„A fost o spălare de creier pe internet, ceva de speriat,” a comentat Adrian Ursu la Antena 3, referindu-se la activitatea de pe Facebook din ziua votului. În afirmaţia lui stă, schimonisit, un adevăr al cărui potenţial nu face decât să ne oblige pe viitor la consistenţă cu principiile de civism internalizate de-a lungul timpului şi manifestate, mai intens ca niciodată, cu ocazia votului. Internetul e deopotrivă un spaţiu liber (ştiu, aici ar fi nevoie de un tratat polemic despre dacă şi cât de liber e) şi o armă non-violentă (alt tratat despre formele de violenţă specifice) de luptă socială. Internetul are toate motivele să-i sperie pe cei care, cu rezistenţă uluitoare la dinamica realităţii, se lasă canibalizaţi de entităţile toxice şi retrograde pe care şi le-au construit după chipul şi asemănarea lor şi a baronilor orbiţi de propria aroganţă.

În cele câteva luni de campanie electorală, consumată la foc continuu pe Facebook, am înţeles mai limpede ca niciodată că virtualitatea e un alt grad al realităţii, nu o dimensiune separată şi nici o bulă umflată exclusiv de fantasme. Că spaţiul online, generat de la sine prin interacţiunile participanţilor la joc, reflectă nu doar un nou mod de organizare a relaţiilor sociale, cât mai ales o etică a colaborării voluntare în jurul unei cauze împărtăşite. Iar asta e, poate, cea mai valoroasă descoperire pe care s-o cultivăm începând din această secundă. Într-o lume a clientelismului politic şi economic, a aparatelor de campanie mâncătoare de sume colosale şi nemăsurate cantităţi de plastic şi hârtie, oamenii au reuşit să încline balanţa cu resurse minime, dar activând un uriaş capital de abilităţi şi voinţă. Într-o lume scindată nevrotic în alegerea liderului, reţeaua fără lider – exceptându-i pe liderii de opinie, stabiliţi însă direct, prin Subscribe-uri şi Follow-uri – a pus în practică principiile pe care netăţenii şi le-au construit pe structura pusă la dispoziţie de compania lui Zuckerberg. Nimic nu putea ilustra mai clar diferenţa de metodă şi rezultat dintre organizarea verticală, strabilită cu violenţa încrâncenată a setei de putere, şi organizarea pe orizontală, unde oamenii împărtăşesc informaţii, convingeri, unelte, experienţe, creând o entitate colectivă extrem de bine organizată.

Mai mult decât atât, mutaţia ieşită la iveală cu ocazia verdictului alegerilor, pune în lumină nu doar prăpastia dintre oameni şi presa tradiţională, în special cea din jurul platourilor de televiziune populate de experţi, analişti, consultanţi, comentatori de profesie, cât mai ales noile canale de informare pe care oamenii şi le-au creat folosind tehnologiile comunicării. Societatea civilă, nereprezantată pe şi de TV, n-a stat cu mâinile-n sân bombănind în faţa ecranului: şi-a amenajat o cultură informaţională proprie, în care nodurile reţelelor nu sunt trusturi, ci oameni. Oameni care vorbesc aceeaşi limbă şi care, în dialogul multistratificat, comentat şi hiperlinkuit, dau un sens cu totul nou discuţiei, polemicii, înţelegerii şi pun la comun ce ştiu să facă mai bine. Iar una din marile bătălii ale candidaţilor la preşedinţie s-a purtat, continuu, tocmai între aceşti oameni, atâta vreme cât politicienii au aterizat în forţă, cu tot cu agenţii de imagine, pe Facebook. Din fericire, n-a prea reuşit încercarea de a fenta reţeaua cu aceleaşi metode pe care se fundamentează şi corupţia, prin furt şi vânzare de Like-uri, pentru că rezidenţii cu vechime ai reţelei sunt buni cunoscători ai arhitecturii şi ingineriei sale, iar coeficientul de credibilitate se reglează de la sine, direct de la sursă. În aceste canale noi, nu e nevoie de moderatori care să administreze dreptul la replică, nu există un microfon central şi nu se vorbeşte pe rând, ca în studio. Te loghezi, pui cursorul acolo unde Facebook te întreabă mereu disponibil What is on your mind?, iar biţii codează informaţia şi declanşează dialogurile mereu întretăiate, ca nişte partide de şah simultane.

La 50 de ani de când Marshall McLuhan vorbea despre media ca extensii ale oamenilor, viziunea lui se traduce într-un moment de cotitură pentru felul în care oamenii au ajuns să-şi înţeleagă şi să-şi exercite apartenenţa la o structură socială şi la un crez. Cu mobilul în buzunar, căţăraţi pe stâlpi cu obiective foto, conectaţi la servere din cine ştie ce colţuri ale lumii, oamenii generază şi fac să circule informaţia instantaneu, scriind aproape fără lag istoriile alternative ale prezentului. Tocmai în faţa acestei transformări, cu efecte bine întipărite în cursul evenimentelor, televiziunile în ipostaza lor cea mai tarată, cum e, de pildă, Antena 3, ajung să demonizeze internetul. La emisiunea care a urmat exit-poll-urilor, invitaţii din platoul Antenei puneau rezultatele votului pe seama armai diabolice inventate de nimeni altul decât Traian Băsescu: internetul. După părerea lui Adrian Ursu, eşecul lui Ponta a fost cauzat de spălarea pe creier a internetului. În ambele cazuri, portavocile propagandei ignoră un fapt elementar, şi anume că internetul înseamnă, înainte de orice, oameni şi că internetul nu are un patron care să dea tonul.

„Dragii mei, Facebookul a câştigat alegerile în România împotriva maşinii de propagandă a Antenei 3 şi a altora ca ei. Bravo, Facebook, bravo diaspora, bravo tineri!,” scrie Mircea Cărtărescu tot pe Facebook, imediat după alegeri. Atât Facebook, virtual, cât şi diaspora, de la distanţă, arată că pentru cetăţenii 2.0 graniţele încep să însemne altceva. Arată că, indiferent dacă eşti asistent universitar la New York, bonă în Italia, programator în Canada sau artist la Berlin, indiferent dacă ai plecat din ţară de plăcere sau de nevoie, România nu şi-a pierdut de tot sensul. Deşi politicile de educaţie din România ultimelor decenii s-au dovedit dezastruoase, tinerii de care vorbeşte Cărtărescu au învăţat, adesea tot împreună şi tot pe internet, că vor şi chiar pot să schimbe regulile unor partide din jocul social. Şi aici sloganul Facebook, că te ajută să te conectezi şi să împărtăşeşti lucruri oamenilor din viaţa ta, îşi demonstrează cel mai bine utilitatea.

Dincolo de mica apologie entuziastă, scepticismul nu cedează însă întru totul. Între protestele pentru Roşia Montană, care au oferit un preview pentru ce poate înlesni o reţea socială, şi mobilizarea virtuală de la prezidenţiale s-au scurs nenumărate valuri de probleme sociale grave în feedurile noastre. Puţine cauze sunt capabile să suscite atâta interes ca aceste două episoade, în ciuda importanţei mizei, iar pericolul imunizării în faţa lor există. De asemenea, cred că elementul-cheie care, de data asta, a reuşit să încline cu adevărat balanţa a fost corelarea perfectă între pulsul online şi cel offline. Dacă revolta şi susţinerea s-ar fi rezumat doar la conţinut viralizat, rezultatele votului ar fi arătat că informaţia e o forţă necesară, dar nu suficientă pentru a avea efect. Nu pot decât să sper că s-a stabilit un precedent puternic pe baza căruia utilizatorii-cetăţeni să-şi sincronizeze cât mai des interesele şi acţiunile, pentru ca solidaritatea să devină o regulă, nu o excepţie.


2 comentarii

  1. Ro-patrihotii se imbrancesc si pe Fb, lasand acolo “specific national”, pentru a pastra Romania strict natziei, ei ar vrea un web supravegheat de cine “trebe”, un internet Romanesc, de-al “nostru”, ca in China dlui Blaga et Co.!

Leave A Reply