Inteligența ne poate face și rău

7

În filmul Limitless, personajul interpretat de Robert de Niro, un bătrîn rechin de Wall Street, îi spune tînărului geniu (un scriitor mediocru, genializat de o pastilă experimentală): Nu fă greșeala oamenilor prea inteligenți – să-i subestimezi pe proști, nu te pune împotriva mea, n-ai nici o șansă. Tu te-ai născut sclipitor, eu mi-am cîștigat locul strîngînd din dinți. M-am însurat cu femeia care trebuie, am pupat în fund pe cine trebuie, am suportat plictiseala a mii de cine și cocktailuri, am lovit pe cine trebuie la momentul potrivit. Eu cunosc lumea asta și știu să supraviețuiesc în ea, tu n-ai nici o șansă, cu tot IQ-ul tău superior.

Ce e inteligența?

Despre ce vorbim cînd vorbim de prostia oamenilor inteligenți? Cum de fac prostii dacă sunt așa deștepți? Răspunsul ține în primul rînd de definițiile inteligenței. Științele au diverse descrieri sofisticate ale inteligenței, dar literatura are și mai multe și mai nuanțate. Faulkner, în ultimul său roman, definește inteligența ca fiind capacitatea de adaptare la mediu, dublată de păstrarea unui grad cît mai mare de libertate personală. Astfel, catîrul e mai inteligent decît calul de curse, pentru că, dacă primul se hotărăște subit să nu mai tragă în jug, nu mai trage nici să-l omori în bătaie, în vreme ce calul de curse își rupe picioarele și își dă sufletul pe pistă pentru plăcerea stăpînilor. La fel, cîinele supraviețuiește onorabil, își primește hrana și adăpostul, dar trebuie să fie docil, în timp ce pisica, la fel de bine hrănită, nu-și sacrifică decît o mică parte din libertate, acțiunile ei fiind capricioase și independente de stăpîn.

În istorie, mongolii sunt un exemplu bun de inteligență faulkneriană. Imperiul lor a fost cel mai longeviv din istorie, secretul lor fiind instinctul crud și acut de supraviețuire, apreciat de ei ca valoarea numărul unu, și autonomia – mai nimic din ce au cucerit nu i-a schimbat, așa cum nici ei nu au schimbat mare lucru din cultura învinșilor. Și aici se vede limita definiției lui Faulkner – inteligența e descrisă numai negativ, dar noi știm că adevărata inteligență e constructivă. Mongolii n-au reușit să ne lase decît biftecul tartar, romanii au adus cu ei o întreagă civilizație și s-au lăsat civilizați, ceea ce pînă la urmă le-a adus și sfîrșitul. Și de aceea întrebarea “dacă e atît de inteligent, de ce își face rău?” e inadecvată, mai ales cînd vine vorba de mari eroi civilizatori, de marile genii ale lumii, cei care au pus pe primul loc în ierarhia personală alte valori decît supraviețuirea.

De altfel, se pare că tendințele distructive și autodistructive se împacă bine cu deșteptăciunea.

Cum ne face rău inteligența

Într-o carte foarte rea și amuzantă, Intelectualii, Paul Johnson subliniază apăsat prostiile deștepților celebri ai lumii. Îl vedem pe umanistul Sartre dînd sentințe naziste – anti-comuniștii sunt niște șobolani – și refuzînd să se spele ani la rînd, pentru a-i ține pe ceilalți la distanță, căutîndu-le în același timp compania, și îl vedem pe Shelley, genialul poet romantic, purtînd o șepcuță de școlar, ca să-și întrețină imaginea angelică, șepcuță care, fiind foarte strîmtă, îi dădea dureri cumplite de cap. Greșeala lor, a intelectualilor, spune Johnson, e că pun ideile deasupra oamenilor. Johnson la rîndul său a fost un intelectual imbecil cînd a făcut apologia unor dictatori ca Franco sau Pinochet. Dragostea pentru dictatori e o constantă a intelectualilor și noi, românii, avem destule exemple, de la fascinația generației lui Cioran și Eliade pentru nazism, pînă la amorul ghebos dintre intelighenția și Ceaușescu.

Dar nu numai intelectualii, adică profesioniștii minții, fac prostii imense. Sunt teorii noi, provenite din sistemul de gîndire al lui Daniel Kahneman, cel care a propus și a dezvoltat conceptul de eroare cognitivă, care spun că inteligența superioară are problemele ei specifice, așa cum bogăția le are pe ale ei. Oamenii inteligenți, fiind foarte curioși, au tendința să experimenteze prea mult, să fie prea deschiși. Dacă omul cu inteligență medie se ține cu dinții de ceea ce a învățat din înțelepciunea comună, inteligentul chestionează orice și caută să verifice pe pielea lui adevărurile lumii. De aceea, deștepții se aruncă pe moduri de viață alternative sau ciudate, încearcă pînă dincolo de orice limită substanțele psihotrope, își pierd nopțile și își ruinează sănătatea studiind și explorînd. Din același motiv, inteligenții sunt și mai naivi și pică de fraieri la escrocherii . Probabil nu există o statistică valabilă, dar ar fi interesant de aflat cîți oameni educați au luat țeapă la Caritas și la celelalte scheme ale anilor 90. Deși în viața lor obișnuită aceștia se descurcă onorabil, au momente cînd încrederea prea mare în sine, senzația că inteligența e un scut magnetic care îi protejează de orice sau excitația pe care le-o provoacă noutatea îi împing în greșeală.

O altă problemă cu oamenii inteligenți poate fi lipsa sau dezvoltarea deficitară a inteligenței emoționale (așa-numitul EQ). Emoționalitatea se și educă, iar educația secolului trecut a pus prea puțin accent pe asta. Distincția tradițională era între rațiune și simțire și se presupunea că prima e net superioară. Neuroștiințele, ca și cunoașterea empirică, au demonstrat de mult că oamenii a căror parte emoțională e slabă, deși au rezultate strălucite la orice fel de teste de inteligență, o dau în bară în viață. De ce? E simplu – pentru că emoțiile există și au putere în lume, dar inteligența uscată nu le ia în calcul. O bază emoțională firavă te poate ajuta social – ești mai puțin fricos, îți urmărești scopurile fără să-ți bați capul cu fleacuri precum emoțiile altora sau ale tale – dar te handicapează de la un punct încolo. Nu e vorba numai de vechea poveste a celui care se ajunge călcînd pe cadavre, dar nu-l iubește nimeni, dar vorbim chiar de înțelepciune practică. Ceva o să se rupă în sistemul tău sau în tine dacă ești om numai pe jumătate.

Poate cea mai frumoasă definiție a inteligenței a dat-o Beethoven: Bunătatea e adevărata inteligență.


7 comentarii

  1. Singura “definitie” pe care o consider viabila de aici, e cea despre care spui ca apartine lui Beethoven…
    Restul, contradictii. Si de aici se poate scrie, probabil, o intreaga carte:)

  2. ooo, daca stai sa iei la puricat, sunt o serie de inadvertente.

    “Faulkner, în ultimul său roman, definește inteligența ca fiind capacitatea de adaptare la mediu, dublată de păstrarea unui grad cît mai mare de libertate personală. Astfel, catîrul e mai inteligent decît calul de curse, pentru că, dacă primul se hotărăște subit să nu mai tragă în jug, nu mai trage nici să-l omori în bătaie, în vreme ce calul de curse își rupe picioarele și își dă sufletul pe pistă pentru plăcerea stăpînilor.”…se poate si invers, catarul nu se adapteaza la mediu, iar calul da. Rezulta ca e mai destept calul…nu prea mai are sens rationamentul din paragraf, nu?

    Concluzia e ca totul e relativ. De aia abordarile astea gen “Inteligenta ne poate face SI rau” sunt pentru a umple timpul si spatiul virtual. Adica…nu trebuie prea multa inteligenta ca sa iti dai seama, insusi din titlu, ca inteligenta de poate face rau SI bine…SI atunci?…

  3. Eu chiar as fi avut rabdare sa citesc articolul asta al carui subiect suna interesant. Dar cand am ajuns la NU FĂ în contextul in care discutam despre inteligenta, am abandonat subit. Am trecut direct aici, la comentarii.
    (da, corect este NU FACE).

  4. as fi de acord cu ultimul paragraf. si mai exact cu ideea ca exista mai multe tipuri de inteligenta. plus ca ar trebui sa se faca niste diferente intre inteligenta, istetime, smecherie (care tot un fel de inteligenta emotionala e si ea… numai ca cu iz romanesc).

Reply To Mihaela Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger