Întâmplări din Arca lui Noe: Despre serviciul militar și Revoluție

1

În 2002, apărea “Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola”, o carte ca nicio alta, la care au lucrat treizeci de oameni, mai mult de doi ani. “Şi-au propus să salveze ceea ce alţii nu salvează. La întrebarea – ce scapi din foc, Rembrandt sau pisica? – au răspuns într-o voce: şoricelul. În absenţa oricărei metode, fiecare a urcat pe arcă ce-a poftit. Aşa a rezultat o arhivă în care prezentul este asumat pînă la os”, spune Irina Nicolau în volumul publicat de Muzeul Țăranului Român și Editura Ars Docendi. TOTB și MȚR v-au făcut o selecție “de sezon” din textele cuprinse în această culegere de viață povestită, carte care rămâne mereu deschisă și pe care, cu poveștile noastre updatate, o scriem în fiecare zi.

 

Textul nr. 2 Despre serviciul militar şi Revoluţie

Pe mine m-au luat în armată în ‘88, în septembrie, imediat după ce am terminat liceul. În luna iulie am dat bacalaureatul, după aceea m-am angajat la Electroputere Craiova. Am terminat şi liceul „Electroputere“ şi, automat, pe timpul lu’ Ceauşescu te angaja. Deci aveam contractele de cînd eram în clasa a doişpea’, anu’ patru de liceu. Am dat în vară la facultate şi, în fine, nu am luat la Facultatea de Mecanică din Craiova. Nu am luat la sesiunea din vară şi, normal, în septembrie aveam optişpe ani. Şi, cum se lua pe timpu’ lu’ Ceauşescu la optişpe ani la oaste, m-a luat la oaste. M-a luat la Roman, judeţul Neamţ, unitate de tancuri. Am stat acolo, efectiv aşa, în unitate, cam o lună de zile.

Bine, eu avusesem un nepoţel, băiatul lu’ soră-mea, care stătea cu mine şi el făcuse hepatită înainte de a fi plecat eu în armată şi eu fiind mai matur, mai adult, aşa, am ţinut boala în mine, cum s-ar zice. Deci nu mi-a ieşit imediat, mi-a ieşit mai tîrziu cam cu o lună de zile. De la el am luat-o. El a luat-o de la grădiniţă şi eu am luat-o de la el, că dormeam cu el, îţi dai seama! El stătea la bunici, adică la mama, că era băiatu’ lu’ soră-mea. Şi am fost acolo, am stat în unitate. După vreo lună de zile aşa, a început să-mi vină rău, am căzut o dată chiar jos din picioare, pe armă chiar. Aveam arma la spate. M-au luat, m-au dus la infirmerie, am stat vreo două săptămîni acolo la infirmerie şi ce era acolo? Nişte caporali care aveau şi ei un liceu sanitar, habar n-aveau ce boală am şi mă tot stresau la cap. Chiar începuseră să mă urască că mă prefac, că-s soldat şmecher, că vreau să scap de armată şi că vreau să scap de instrucţie şi chestii de genul ăsta. Practic nu mîncam nimica. Tot ce mîncam vomitam.

Şi m-au ţinut vreo două săptămîni acolo în infirmerie. Bine, a fost vai de mine, a fost vai de viaţa mea ce a fost acolo! Cîtă ură aveau pe mine şi vorbe urîte şi toate ăştia, da’ pîn’ la urmă n-au scăpat de mine şi au trebuit să mă ducă la spital. Pur şi simplu slăbisem, ajunsesem să am patruşcinci de kile şi asta cred că practic i-a determinat pe ei să mă ducă, că au văzut că am slăbit.

Deci, cînd mă încorporaseră aveam în jur de şaişcinci de kile. Douăj’ de kile să slăbeşti într-o lună de zile! Şi vedeau că nu mă duc la masă, că nu mănînc şi au zis, hai, mă, să-l ducem totuşi la spital, să scăpăm de el!

M-au dus acolo la spitalu’ ăsta civil, că nu e spital militar în Roman, mi-au făcut analizele, pe loc au zis că am hepatită. Bine, doctorii de la spital şi-au dat seama imediat. Nu s-a pus problema.

Deci cum m-au văzut, înainte de a-mi lua probele de urină, că ştii, cam asta e hepatita, probele de urină… Adevăru’ e că nici nu mă îngălbenisem la faţă cum se îngălbenesc hepaticii şi nici ochii nu-i aveam galbeni, deci am avut un fel de hepatită ascunsă, ştii?

Da’ bine, un doctor de specialitate şi-a dat seama imediat, mă, băiatule, tu ai hepatită… M-au internat la spitalul de boli infecţioase din Roman, spital civil. Am stat acolo o perioadă, ca să poată să mă ducă la Spitalul Militar din Iaşi. Şi m-au dus…

Ăştia n-au vrut să-mi dea drumul de la Roman. Au zis, ăsta nu, ăsta moare dacă merge cu trenu’ pînă la Iaşi. M-au ţinut acolo şi m-au băgat la perfuzii. Ei aveau şi o anumită răspundere, pentru că le cam intrase frica în oase, în ce hal mă aduseseră, că vin părinţii ăstuia de la Craiova şi cînd văd cum le arată copilu’! Şi erau nişte chestii, pe timpu’ lu’ Ceauşescu. Au băgat în mine perfuzii dintr-ălea, că oricum nu puteam să mănînc nimic, vomitam tot, da’ au băgat perfuzii din alea, glucoză dintr-aia, de m-au făcut de şaptej’ de kile, cînd a venit mama… Eu îi scrisesem că-s bolnav, că-s vai de mine şi cînd a venit mama la mine eu eram ditamai umflatu’, eram gras de d-abia puteam să merg… Şi, în fine, după ce m-au umflat, aşa, cu medicamente, apoi m-au trimes

la Iaşi, că trebuia să trec printr-o comisie dintr-asta medicală, ca să hotărască ce să facă cu mine. M-am dus la Iaşi. Trebuia să stau două zile la Iaşi, da’ cum se mişcă armata asta, pînă mi-a venit rîndul am făcut o lună şi la Iaşi în Spitalu’ Militar. Plecat din septembrie…

În armată, efectiv, instrucţie am făcut două săptămîni, să fi făcut, hai trei, maximum. Am apucat o tragere, atîta, cu arma şi o săptămînă la porumb, la tăiat de coceni. Şi am stat şi am venit tocmai în noiembrie acasă, plecat din septembrie, da’, efectiv, n-am făcut decît două săptămîni de armată. Comisia hotărîse să mă amîne medical pînă la noi verificări medicale. Am depus jurămîntul militar între timp, am jurat, carnet de servici, ce să mai!

Militar de ciclu doi, practic. Deci nu mai eram de ciclu întîi, că acolo la patru luni de zile te făcea caporal. Era şcoală de gradaţi, deci unitatea militară practic fiind cum s-ar spune un fel de veteran, de şef. Da’ eu, săracu’ de mine, în tanc urcasem de două ori, nu trăsesem niciodată cu tancu’, iar cu arma practic o singură şedinţă de tragere. Am venit acasă şi… cam în jur de luna lui noiembrie, nu mai reţin minte, aşa… Ete, n-am livretu’ militar la mine, e la mănăstire. Acolo scrie clar.

Regim alimentar n-am ţinut niciodată. Mi-a prescris acolo să mănînc decît carne de pui şi carne de vită, şi numai pe tablă. Altceva un an de zile să nu mănînc şi să nu munceşti, chestii de genu’ ăsta. Şi n-am putut să… Erau alte vremuri atunci, nu puteai să ţii regim, şi-n al doilea rînd că nici maică-mea nu avea cum să mă ţină pe mine pe carne şi pe chestii dintr-ăstea. Am venit în noiembrie, regim bine’nţeles că n-am ţinut, mai mult decît atît, a trebuit să mă şi angajez şi m-am angajat tot la Electroputere, pentru că, practic, cum se făcea atuncea, cînd plecai în armată nu îţi dădeai demisia. Cînd înceta angajarea, luai concediu fără salariu, pe timpu’ armatei. Şi practic am revenit la servici. Deci, ca cum te-ai întoarce din concediu. Aveam o adeverinţă dată de medici, un loc de muncă mai uşor, să nu fie fizic. Bine’nţeles, cum e vorba aia, din lac în puţ. M-a dat la un loc de muncă greu, neavînd pile, neavînd nimica, şi am muncit acolo. Am avut şi noroc, n-am mai avut niciodată probleme cu ficatu’ de atunci, cu toate că n-am ţinut niciodată regim. Şi muncă fizică, a fost şi mai greu.

În ’89 mi-a venit iar ordin de încorporare. De verificare mai întîi. M-am dus la Spitalu’ Militar din Craiova, mi-au făcut analizele, mi-au zis, bă, băiatule, eşti apt de oaste, să continui armata, eşti sănătos beton, eşti rezolvat! Şi-ntre timp lucram în fabrica de transformatoare şi trebuia să mă prezint la unitate la Buziaş în ianuarie. În ianuarie ‘90 trebuia să mă prezint, să-mi continui armata.

Asta prin septembrie. Îmi venise ordinul de încorporare. Urma să plec în ianuarie. Şi chiar am plecat. Deci exact cum s-a întîmplat, cu toate că pe mulţi i-a amînat cu armata din cauza Revoluţiei atuncea, ştii, n-a mai încorporat. Şi lucram schimbu’ întîi şi schimbu’ trei, în două ture, deci o săptămînă tura întîi, o săptămînă tura a treia. Eram lăcătuş mecanic şi sudor.

Pe şaptişpe-optişpe se auzise ceva pe la Vocea Americii, Europa Liberă. Bine… şi ăştia mai exagerau la Vocea Americii sau Europa Liberă. Ce mai exagerau ăştia, ce mai exageram noi cînd povesteam la servici, s-ajunsese la… Timişoara parcă nici nu mai exista pe faţa pămîntului, ştii? Război în toată regula… Mai vorbeam cu prieteni de liceu, cu care făcusem şcoala împreună, îţi dai seama, cu toate că eram şi puţin copil atuncea, aveam nouăşpe ani, nu prea aveam frică aşa, şi… atunci, practic, nici nu realizam cît putea să ne coste chestiile ăştia.

Eram copil, ce frică!? Mă supăra meşterul, mă duceam, jucam fotbal în curtea fabricii. Îi făceam în necaz. Îl puneam să-mi taie zece la sută din salariu că nu vin, deci îţi dădeai seama ce minte aveam eu pe atunci! Nu prea îmi era mie frică.

Şi ţiu minte că pe nouăsprezece sau pe douăzeci, nu mai ţiu minte exact, da’ pe nouăsprezece a fost, eram schimbul trei, intram la ora unsprezece. M-am dus la fabrică. Eu, de obicei, stăteam cel mai aproape de uzină, da’ ajungeam ultimu’ întotdeauna şi alergam ca disperatu’. Aveam vestiaru’ deasupra halei, alergam ca disperatu’ ca să mă schimb, ca să nu se supere meşteru’ că întîrzii. Tot alergînd aşa prin curtea fabricii, cînd să intru, că se intra prin hală, repede să urc sus, acolo toţi erau îmbrăcaţi în haine civile, deci nu în şalopete. Cum veniseră de acasă, nu se schimbase nici unu’. Şi m-am şi mirat aşa, ştii, ia uite, mă! Nu-mi venea să cred. Iniţial mă uitam la ceas, mă, ăştia ce-au? Mai stau la o taină? Stăteau de vorbă acolo, practic nu ştia nici unu’ de ce. Doar primiseră ordin de la maiştri să nu se ducă sus la vestiar să se schimbe, atît. Şi bine, acolo se cam bănuia… A început fiecare cu bîrfa, să-şi dea cu părerea. Ăştia mai bătrîni, mai înţelepţi, ei ştiau mai multe, noi mai copii, mai pe lîngă ei, ştii, erau alte chestii.

Ca la o juma’ de oră după ce am stat pe-acolo, grupuri-grupuri de cîte cinci- şase oameni, tot discutam, a venit un secretar de partid. Era plină fabrica de ei. Ţiu minte pă un căpitan de armată. A spus să mergem, deci absolut toţi oamenii care au făcut armata şi au tras cu arma, în afară de oamenii bătrîni şi de copiii care n-au făcut armata, că aveam foarte mulţi din ăştia de la Profesională care îi lua pe la douăzeci de ani în armată, şi ăştia să se întoarcă acasă. Iar restu’ care au făcut armata şi sînt mai tineri, mai tineri însemnînd pînă în vreo patruzeci de ani, nu mai ţiu minte cît mai e un bărbat activ acuma, da’ parcă pe timpu’ lu’ Ceauşescu pînă la patruşcinci de ani era un bărbat activ, deci cum erau legile militare atuncea, să rămînă acolo, să mergem la magazie să ne îmbrăcăm militar. Să facem un fel de unitate militară, ştii, ad-hoc, aşa. Şi noi am întrebat, de ce, dom’ne? Chestii d-ăştia, au intrat ungurii în ţară şi atacă depozitul de muniţii de la Filiaşi. Mergem să apărăm depozitul de muniţii de la Filiaşi. Noi, practic, am luat-o de bună, chiar am crezut că aşa este şi că mergem să apărăm depozitul de la Filiaşi. În fine, eu acuma nu ştiam ce să fac, ori să plec acasă, ori să rămîn. Mi-era şi frică că mă dă ăştia afară dacă nu mă duc. M-am dus şi l-am întrebat pe căpitanul ăsta care ţinea situaţiile militare, ştii că aşa era înainte cu gărzile patriotice. Mi-a zis, păi cum, Mariuse, tu mergi! Tu ai făcut la Roman, nu ca alţii la dilibaus, la ăştia. Mergi acolo!

Bine, dom’le, merg. Şi ne-am dus. Ne-am schimbat, ne-am îmbrăcat în uniforme militare şi au venit imens de multe autobuze. Nu ştiu de unde au venit. Ne-aşteptau deja. Erau în fabrică, în faţa fabricii, la uşa halei. Ne-au băgat direct în autobuze şi ne-au dus direct la gară. A fost primu’ drum care a plecat la Timişoara. Am fost chiar în primu’ drum, în primu’ autobuz, în primu’ vagon am fost.

Nu ne-au dat de mîncare. Cu mîncarea a fost altă poveste. Ne-au dat în gară. Ne-au dat jos în gară la Craiova. Eram tot schimbu’ trei de la fabrică. Nu ştiu cîţi angajaţi o mai avea Electro’ acuma’, da’atuncea în jur de treij’ de mii de oameni. Şi un schimb de tura atreia, cinci mii de oameni tot era. Poate că exagerez totuşi… cinci. Da’ oricum,cît intra într-o garnitură de tren cu nu ştiu cîte vagoane. Deci cum au mărfarele alea de nu se mai termină vagoanele… Nu ştiu, da’ era un tren foarte lung cu multe vagoane şi plin. S-a stat şi-n picioare. Şi-n gară, acolo, au venit maşini cu pîine, pîine caldă… Doamne! nu mai mîncasem pîine caldă de nu mai ţiu’ minte! Nici nu mai văzusem prin Craiova aşa. Practic ne arunca aşa din maşina de pîine, ne arunca la toată lumea, ştii? Şi dă-i, omoară-te să prinzi… în mijlocul străzii, în piaţă, în faţa gării din Craiova. Şi ne aruncau pîine. Au aruncat pînă ne-au îndestulat pe toţi. Deci n-a fost problemă. Da’ iniţial, cînd a început s-arunce, am crezut că n-ajunge la toţi şi-ţi dai seama, omoară-te pă pîine caldă. Pîinea ardea, ştii? Era rîs, ce să mai, pîinea ardea, nu mai văzusem decît d-aia neagră beton, de-ţi spărgeai capu’ cu ea. Ne-au urcat în trenuri. Ne-au mai dat şi nişte salam, nişte alimente dintr-astea. Da’ bine… care a apucat.

Ne-au urcat în trenuri, erau mulţi ofiţeri de armată îmbrăcaţi militar. Erau majoritatea căpitani, după cum ţin eu minte, după cum erau înainte gradele cu steluţă, şi nişte şefi dintr-ăştia, secretari de partid, prim-vice… cum Dumnezeu erau atunci toate, ba pe atelier, pe fabrică, pe uzină, pe întreprindere. Erau sute de secretari de partid, de nici nu mai ştiai ce e. ~ştia erau civil. Erau şi cîţiva gradaţi civili, se cunoştea că erau militari de carieră. Deci, clar, erau, logic, sereişti. Nu sereişti, că… erau securiştii întreprinderii, ai fabricii, cum se zicea atunci.

Şiii… dă-i drumul cu trenu’. Trenu’ n-a avut nici o oprire pînă-n Timişoara. Deci a trecut prin Filiaşu’ ăla parcă nici n-ar fi fost. În jur de ora doişpe noaptea am plecat. Da, cam ora doişpe, chiar unu. Deci la ora unşpe trebuia să intrăm în schimb şi pînă s-a făcut toată harababura, cred c-a trecut o oră. Da, în jur de ora doişpe, doişpe jumate am plecat din Craiova. Şi a trecut trenul de Filiaşi, clar, mi-am dat seama că ne duce la Timişoara, nu mai era nici o… Ceea ce mi s-a părut – de n-am putut să-mi explic eu absolut niciodată şi nici acum nu pot să-mi explic – nici unu’ dintre noi, cînd a ajuns trenul în Timişoara şi a oprit în gară, în Gara de Est parcă a oprit… cînd a oprit, practic, noi am rămas învagoane, că  nu ştiam ce se întîmplă. Aşteptam să vină cineva să ne spună ceva.

Bă, ce să facem? Să… cutare, chestii de genu’ ăsta… Da’ atuncea, din toţi pe care i-am văzut în tren, secretari de partid care-i cunoşteam de la fabrică, securişti, ofiţeri de armată, n-a mai fost unu’. Cînd a oprit trenu’ în Timişoara şi am început noi să întrebăm, măi frate, ce facem? Caută-l p-ăla, întreabă-l! Am stat cam o oră în tren ca fraierii, că nu ştiam ce să facem. Nu mai era unu’! Cel mai mare în grad care rămăseseră erau maiştrii, atît! Nici ingineri, nici directori, nimic. N-a mai fost unu’ din toţi care i-am văzut în gară şi pe unii şi urcaţi în tren. Unu’ n-am mai văzut! N-a mai fost. Şi nu i-am mai văzut din ziua aia.

Şi a venit cam aşa, cam cum iese de la fotbal, aşa, să zic că erau vreo douăzeci de mii de oameni, pă podu’ ăla care e acolo în gară, de revoluţionari. Ucigaşilor, ne-aţi omorît copiii! Şi-au coborît de pe podu’ ăla, coborau de nu semai terminau. Noi, practic, nu ştiam ce se întîmplă. Unii, de frică, zdup în tren, alţii, care erau mai curajoşi, au rămas pe-afară. Eu am rămas pe afară. Totuşi eram curios să văd ce se întîmplă. Şi-am văzut că s-au lăsat, aşa, pe vine, şi-au luat cîte un pietroi… cîte-un pietroi d-ăla de cale ferată, ne-aţi omorît copiii, c-aţi venit să trageţi iar în noi! Aoleu! Erau… ceee… parcă juca Barcelona cu Real Madrid! Ce era acolo, nu puteai să… Ştii? Şi de ce aţi venit? Practic, noi nici nu ştiam ce să le spunem, că nici noi nu ştiam de ce veniserăm acolo. Noi ştiam că ne ducem la Filiaşi să apărăm depozitu’, c-au intrat ungurii în ţară, asta era ideea. Şi, în fine, pînă la urmă, care a avut mai mult curaj, staţi, dom’ne, staţi! Noi sîntem din Craiova, nu sîntem militari. Noi sîntem lăcătuşi, ăla sudor… Avem legitimaţiile de servici şi actele, uitaţidom’ne, cutare, cutare, uitaţi! A fost aşa un moment dintr-ăsta… Unu’ dacă zicea ceva, unu’ dintre noi, cred că ne zbura cu tot cu tren. Cîţi erau de mulţi, cred că răsturnau şi trenul, deci nu să punea problema, ne făceau pilaf acolo! Şi nu mi-a fost teamă, da’ eu nici n-am realizat, practic, ştii? Eu eram mai mult

curios să văd, adică toţi strigau, jos Ceauşescu, jos comunismu’! Eu rămăsesem puţin şocat că se poate striga aşa ceva. Deci nu realizam ce-i frica atunci, pă momentu’ ăla. Şi-aşa îmi dăduseră ăştia o scurtă de armată, de-mi venea pînă la glezne, parcă eram dat de pomană. Abia mi se vedeau ghetele-n picioare, parcă eram dat de pomană, ştii? (rîde). Ce o ţinea scurta aia, ca să nu cadă de pe mine? Parcă eram băgat în ea. Centura, că o aveam peste.

Şi, cînd au realizat ei că noi sîntem de pe altă planetă acolo, habar n-aveam ce e cu Timişoara şi ce-i cu noi pe-acolo, ne-au zis, hai cu noi în Piaţa Operei, că se trage, şi să participaţi la Revoluţie! Primu’ instinct a fost să nu mergem nici unu’. Deci, clar, cînd am auzit că se trage şi că au început ei să povestească că ne-au omorît copiii, că i-au ciuruit cu gloanţe, cu tancuri, cu ăştia, primu’ instinct a fost să intrăm în tren înapoi. Că mai şi ştiam, se spunea de şaij’de mii de morţi. Aşa spuneau ăştia pe la Vocea Americii, Europa Liberă… Chiar aşa au spus şi la televiziune, imediat pe douăjdoi. Bine, eu practic am vrut să mergdin prima. Nici nu s-a pus problema, eu cu cîţiva prieteni tineri d-ăştia, mergem, mergem, da’ majoritatea au avut primu’ instinct de frică, să intre în tren, să plece, cînd au auzit. Nici noi nu puteam să mergem fără ăilalţi, vorba aia, mă dădea afară de la servici şi-mipierdeam pîinea. Şi, după aceea, s-au lăsat în genunchi acolo toţi, cîta puhoiu’ de oameni era, toţi s-au lăsat în genunchi pe calea ferată şi pe pietroaiele alea acolo şi-au început să plîngă şi ne rugau ca să mergem să-i ajutăm să facă Revoluţia şi să ne întoarcem şi noi în Craiova să facem tot la fel. Cînd am văzut lucru’ ăsta, n-am mai rezistat nici unu’, toţi s-au dat jos din tren, gata, mergem! Bine, noi mergem pe jos, voi staţi acia. Ne-au lăsat acolo cînd am ieşit dintr-o piaţă mai măricică… Cred că erau toţi revoluţionarii din Timişoara, bîntuiau aşa prin Timişoara. Bine, nu toţi, că mint, da’ erau practic o masă, vreo douăj’ de mii de oameni erau sigur… Aproape de tren n-au încăput toţi. Mai erau pe pod, pe aia, erau un fel de spectatori, că nu ştiau ce se parlamentează. Voi staţi aci, noi mergem pe jos, trimetem autobuze, să nu mergeţi pe jos. Cu autobuzele! Şi-ntr-adevăr a început să curgă autobuzele, ştii, autobuze, geamuri sparte, drapele înfipte prin ele, bine, decupate, cu gaura aia în ele. Ne-au dus cu autobuzele în Piaţa Operei şi acolo ne-au lăsat la catedrală, deci pe acolo am intrat în Piaţa Operei…

A fost prima dată cînd am fost în Timişoara. Acuma pot să-ţi povestesc chestiile astea că dup-aia, cînd eram în armată la Buziaş, mergeam foarte des în Timişoara. Dup-aia am cunoscut Timişoara cît de cît. Atunci nu, era prima dată în viaţa mea, şi paradoxu’ e că fratele lu’ tata e din Timişoara, deci unchiul meu ăl bun e în Timişoara şi a şi murit cît timp am fost eu militar. Era bătrîn, da’ nu fusesem niciodată la el.

Şi ne-au băgat p-acolo pe la Operă. Acolo nu ştiu dacă mai era cineva p-acasă. Toată lumea din Timişoara era acolo, deci dacă dădeai din avion cu acu’, n-avea unde să cadă jos şi toată masa aia de oameni, practic, cum era aşa Piaţa Operei, o stradă lungă, la un capăt e Catedrala şi la capătul ălălalt este Opera şi pă dreapta şi pă stînga sînt blocuri. S-aseamănă foarte mult cu Piaţa Unirii din Craiova. Deci e tot aşa, cu marmură pe jos, da’ bine, că aia cel puţin e dreaptă,în Craiova mai sînt scări. E, s-a dat toată lumea la o parte. Undeva sus la Operă, pe balconu’ Operei, acolo se ţinea mitingu’ şi erau cei care… revoluţionarii, ştii? Şi s-a dat toată spuma la o parte şi noi am trecut prin mijloc, pe vreo cinci rînduri, să zic eu aşa, s-a făcut un fel de fîşie, ca să ajungem chiar în faţă acolo, chiar în faţă la tribună. Şi toată lumea striga, armata e cu noi! Gata! Armata e cu noi! Deci nu mai trage în noi! Armata e cu noi! Toată lumea era convinsă că noi sîntem o unitate militară şi ,,armata e cu noi”! Armata e cu noi! Nu aveam absolut nici un armament. Deşi, practic, vruseseră să ne dea şi ne-a dat la timpu’ respectiv nişte cozi de lopată, de topor, dintr-ăştia, da’ prin gară prin Craiova, în bătălia după pîine caldă, a lăsat fiecare bîta, numai de bîtă n-am avut noi grijă, ştii? Şi, în fine, practic toată lumea, armata e cu noi! Armata e cu noi! Cred că s-a strigat o juma’ de oră lucru’ ăsta şi noi eram foarte mîndri de noi, aşa, mamă, ce tari sîntem!

A avut grijă, a venit la fiecare în parte cu cîte o lamă de bărbierit, ne-a decupat ălea de-aci din mînecă, stema şi că… rămîneţi cu noi, rămîneţi cu noi, să vedeţi ce s-a întîmplat! Şi ne-au luat pe acolo. Era un plop în care erau legate mere, ştii că spusese Ceauşescu vorba aia, cînd o face plopu’ mere, şi erau toţi plopii p-acolo… plini cu mere şi tablou’ lu’ Ceauşescu şi a lu’ Leana, cu barbă, cu mustaţă, găuriţi, poze dintr-ăştia de prin manuale, din carte, cum era la şcoală. Cum deschideai prima pagină era numai chestii d-ăştia. Ne-au luat, ne-au băgat în restaurante. Restaurantele din Piaţa Operei nu mai avea unu’ geam, deci, practic, nu mai intrai pe uşă, intrai de-a dreptu’ aşa. Ne-au pus la masă, ne-au dat mîncare, salam, mezeluri… Băga, aşa, cîte zece oameni, te punea la masă, te omenea, îţi dădea tot, puteai să mănînci angro, deci nu era problemă, ştii? Noi, oltenii, cînd am văzut că să lasă cu… nemîncaţi… cu salam… Bine, nu eu, da’ vorbesc în general. Oamenii mai bătrîni, cu familii, cu copii, au început să bage şi-n plasă, să ducă acasă la copii, dacă tot e pîine caldă! Dup-aceea, cînd s-au mai liniştit treburile… Liniştit?! Era o tensiune acolo, numai linişte nu era acolo!

Dup-aia a început să să tragă. Ne-am uitat noi aşa şi am văzut ciuruite toate geamurile acolo. Deci blocurile şi pă stînga, şi pă dreapta, cum o iei de la Catedrală… Eu atunci n-am realizat, am crezut că sînt gloanţe normale, da’ dup-aia, cînd în armată am văzut cum să trage cu tabu’, cu mitraliera după tanc, mi-am dat seama că sînt urme de paişpe virgulă cinci, deci gloanţe de tab, şi deci nu să trăsese cu pistolu’ mitralieră. Era făcut ciur tot acolo şi pă lageamuri, aşa, era aprinsă cîte o candelă, cîte o lumînare, semn că murise cineva p-acolo. La Catedrală, pă scările Catedralei erau numai candele şi lumînări aprinse acolo… Era plină de sînge intrarea la Catedrală şi scările. Acolo să trăsese. Armata cică trăseseacolo. Armata între timp fusese retrasă în unităţile militare, nu maiera pic de armată. Dup-aia am mers şi noi la miting acolo, ce să citea p-acolo, să făcuse comitetu’ ăsta cu cele zece puncte de la Timişoara, cu… toate cererile lor, revendicări şi chestii de genu’ ăsta.

La un moment dat a început să să tragă, da’ să să tragă puternic de tot, în rafale puternice, şi atuncea tot aşa am crezut, că trage cineva cu armament d-ăsta individual, de mînă, da’ dup-aia mi-am dat seama că era tot de tab, deci de transportor. N-am putut să văd, că eram într-o masă de oameni în PiaţaOperei acolo şi, cum sînt eu şi mic de statură, aşa, nu vedeam nimica, cum era înghesuiala aia. Şi cînd a început să se tragă, practic nici nu mai vroiam să văd de unde se trage, vroiam să văd pe unde fug ca să intru într-o clădire, ceva. Eram cu un băiat, unu’ Robert. Nici nu mai ştiu ce-o fi cu el… Doar aşa i-am zis, Roberte, pe unde fugim d-acia, că murim nevinovaţi? Nici nu ştim de ce murim! Şi n-am fugit nicăieri, tot acolo am rămas, pentru că n-am putut să fugim. Deci, ba fugeau, fugeau să să ducă în clădiri, ba să întorceau. Ba fugeau, ba să întorceau. Cînd fugeau, de exemplu, în direcţia aia, în partea dreaptă, se auzea trăgînd acolo. Să întorceau înapoi. Şi noi eram chiar în mijloc. Cînd mă hotăram să fug în dreapta, să întorceau ăia înapoi şi cînd voiam să fug în stînga, să întorceau ăia din stînga. Şi, practic, voiam eu cu băiatu’ ăsta să ne ascundem şi noi undeva şi nu puteam să fugim, că n-aveam unde.

Şi dup-aia am auzit că se trage la tipografia aia, e atacată tipografia! La microfon spunea, şi să mergem acolo să apărăm tipografia. Şi am mers şi acolo să apărăm tipografia. În timpu’ ăsta nu mai eram compacţi, cum intrasem, cu ,,Armata e cu noi! Armata e cu noi!”. Eram răspîndiţi. Nu mai ştiam. Eu cel puţin, mai eram cu băiatu’ ăsta şi cu încă un băiat, iar ceilalţi nici nu mai ştiam prin puhoiu’ ăla de oameni pă unde sînt, ştii? Nu mai realizam unde sînt şi am mers la tipografie. Masa aia de oameni în care m-am nimerit eu, că eram chiar în faţă, eram în primele rînduri acolo la Operă, şi a zis, cei din faţă să meargă la tipografie! Păi am mers, că nu puteai nici în stînga, nici în dreapta s-o iei, nici în faţă, nici în spate, mergeai cadenţat cu toţi. Ne-am dus acolo. Acolo să trăgea. Într-adevăr, să trăgea puternic de tot, să trăgea cu tot felu’ dă armament şi după tab, da’ n-am văzut tab, doar am realizat că armamentu’ fiind de tab… Numai armata avea transportoare şi probabil mai avea şi Securitatea şi, practic, dacă ar fi tras în oameni, atuncea ăla era genocid, atunci făcea zeci de mii deoameni, pentru că un glonţ de armată d-ăsta normal, deci  de armă, de pistol mitralieră, practic, la o îngrămădeală d-asta, un singur glonţ poa’ să omoare şase-şapte oameni de voie, darmite unu’ de tab! Cum era compact grupu’ ăla, putea să omoare şi douăzeci-treizeci de oameni, darmite rafalele alea! Îţi dai seama că făcea masacru acolo! Da’ eu nu ştiu de unde s-a tras atuncea şi n-am văzut cu ochii mei sau aia, da’ gloanţele treceau pe deasupra capetelor noastre. Şi ne-am dus la tipografie. S-a tras şi acolo, zburau gloanţele, pereţii erau ciuruiţi, zburau tencuieli, bucăţi de geamuri.

Cre’ că majoritatea care au murit în Timişoara, în Piaţa Operei, au fost prin case, pentru că în blocuri s-a tras foarte mult. Ca să tragă pe deasupra capetelor, loveau în blocuri. Nu ştiu ce-a fost pă şaptişpe, s-a tras? Dar cît am fost eu acolo, majoritatea au murit care erau prin case. Erau pe balcoane sau la geamuri. Auzeam lumea, gata, mai muri unu’! Bine, nu puteam să văd, că eu nu eram curios să mă duc să văd neapărat. Prima grijă a mea care a fost acolo era să iau legătura cu colegii de serviciu, să vedem ce-i de făcut, adică mai rămînem, nu mai rămînem? Fiind obosiţi, toată noaptea cu trenu’, fiind cu Robert, între timp ne pierduserăm şi de ceilanţi… Rămăsesem decît eu cu ăsta. Dup-aia am aflat pă unde fusese fiecare. Atunci, pe moment, acolo în Piaţa Operei, dacă mai eram… nu ştiu cîţi, da’ mai eram foarte puţini din cîţi venisem. Dup-aia am aflat.

Seara ne-am dus şi ne-am culcat. Ne-au luat nişte fete de vîrsta noastră, aşa, să ne culcăm la ele. Cînd am auzit, bucuroşi, gata, mergem! Eram rupţi de oboseală. O noapte de mers cu trenu’ şi o zi întreagă de revoluţie, îţi dai seama, de zbierat, nu mai puteam să vorbesc… Şi acolo, din masa aia de oameni, ştii, băieţii… Ele, iniţial cu ,,e greu în armată?” Paradoxu’ e că băiatu’ ăsta, Robert, era mai mic ca vîrstă ca mine, avea vreo optişpe ani şi nu fusese niciodată în armată, da’ minţise acolo la fabrică ca să meargă şi el. Cum, toată lumea să plece şi el să nu vadă ce-i acolo?! Şi ăsta habar n-avea şrîdeţ şi, mă, noi nu sîntem militari, mă! Noi sîntem lăcătuşi la Electroputere, reparăm locomotive, facem locomotive, alte chestii. Şi, ete-aşa, cu taina, noi tineri, ele tinere, ne-au luat la ele acasă acolo. Practic nici nu mai ştiu pe unde, dacă m-ai duce acum în Timişoara, n-aş mai şti.

Nu le-am mai întîlnit, nici nu le-am mai căutat şi, cum le-am cunoscut, aşa, la îngrămădeală, aşa le-am şi pierdut a doua zi. Pe una mi-o amintesc că era foarte fardată, foarte rujată, foarte… foarte aranjată. Nu prea vedeai pă timpu’ ăla aşa, ştii? Da’ select, aşa, foarte select. Şi, în fine, ne-am dus, am dormit la fetele ălea. Ele au stat ce-au stat cu noi şi s-au întors ca să stea în stradă. Noi am rămas acolo. Ne-am trezit dimineaţa, ce să facem? Hai în Piaţa Operei iar! Între timp am aflat că a sosit Uzina de tractoare din Craiova, c-a venit Oltcitu’, deci Daewoo de astăzi, că a venit tot Combinatu’ chimic din Craiova, toate fabricile din Craiova, zece sau douăzeci de garnituri de tren, absolut toţi bărbaţii din Craiova sînt în Timişoara. Erau acolo în Timişoara, îmbrăcaţi militar. Acuma nu s-a mai întîmplat cum s-a întîmplat la primu’ tren, că ăştiaerau deja pregătiţi. Cum auzea c-a mai venit un tren militar de la Craiova, ăştia ştiau şi trimeteau autobuzu’, aduceţi-i încoa’, că ăştia nu sînt militari! Şi am început să ne întîlnim cu mai mulţi, am fostiar la miting acolo, în Piaţa Operei, şi toţi ziceau, mergeţi şi voi la Craiova şi faceţi la fel cum am făcut noi în Timişoara, ca să pice Ceauşescu, să scăpăm de el! Faceţi? Cum să nu! Mergem la Craiova şi, mamăă, îl omorîm, îi spargem faţa lu’ Ceauşescu! Ce să facem? Puteai să zici că-i altceva?

Am mai stat la miting p-acolo, bine… să trăgea iară, într-o veselie să trăgea. Da’ de unde să trăgea şi-n cine să trăgea, nu ştiai. Începusem să mă şi obişnuiesc şi, practic, ei nici nu să mai fereau, ştii, deci cînd erau prea aproape de simţeau gloanţele, atunci să fereau. Realizaseră lucru’ ăsta, că nu se trage în plin şi că e mai mult diversiune ca să-i împrăştie. Şi a anunţat acolo, mulţumim băieţilor din Craiova şi cutare… S-a reuşit, s-a redeschis gara din Timişoara, care vor să meargă acasă pot să plece acasă, c-or fi şi ei obosiţi, mulţumim pentru ajutor! Între timp, o bucurie d-asta imens de mare, ce să mai, aşa, o explozie că s-a nimerit chiar cînd a ieşit Ceauşescu la mitingu’ ăla în Bucureşti, de l-a huiduit lumea. Atunci eram în Piaţă în Timişoara. Toţi atunci au zis, gataa! A început şi Bucureştiu’! A început şi Bucureştiu’! Dup-aia am văzut şi eu la televizor pă parcurs, da’ atunci eram în Timişoara. Bucurie, gata! Haideţi la Craiova! Mergeţi şi voi la Craiova, c-a început şi Bucureştiu’… şi voi la Craiova, la fel ca-n Bucureşti şi acia’!

Şi ne-am dus. Îţi dai seama ce-a fost în gară, atîţia oameni veniţi, şi am venit cu tren normal. Deci nu am avut garnituri, cum ne-a adus acolo. Cu tren, cu bilet, cum ar veni. Îţi dai seama, atîţia oameni. (rîd). A venit ăla cu trenu’ în gară, că nu ştiu de pe unde venea, că era rapid. Cînd a văzut ăla atîta puhoi, nici n-avrut să oprească trenu’, îţi dai seama! (rîde) Doamne! Şi îţi dai seama cum eram! De fetele astea, de bucurie că plecăm acasă, am şi uitat. Ne-am luat la revedere, ne-am pupat şi-am şi plecat. Din cîte ţiu eu minte, le-am lăsat număru’ de telefon atuncea, şi ele, da’ nu am luat legătura niciodată. Nici nu mai ştiu cum le cheamă…

Şi ne-am întors în Craiova. Am ajuns în Craiova pă douăşunu seara. Ştiu că am dormit neîntors şi pă douăjdouă dimineaţa m-a trezit maică-mea, cînd au început ăştia cu televizoru’ să arăte. Eram rupt de oboseală cînd ajunsesem în Craiova şi ştiu că i-am zis lu’ maică-mea, lasă-mă că am văzut la Timişoara, numai trebuie să văd la televizor (rîde). Şi mama, hai, hai, scoală, c-a început… a căzut Ceauşescu, scoală! Lasă-mă, mamă, să dorm! Şi ştiu că m-am sculat pe la ora unu sau doişpe… după-amiaza. Au venit nişte prieteni după stradă la mine, Mariuse! Mariuse! Hai în centru, că e revoluţie în Craiova, îl dăm pe Ceauşescu jos! Şi mie îmi venea să şi rîd, aşa, hai să mergem şi-n centru! (rîde) Şi m-am dus în centru acolo să văd şi eu acuma, vorba aia. Mă, noi eram toţi topiţi după drum, deci îţi dai seama, numa’ de revoluţie în Craiova nu ne ardea, ştii? Şi ne-am dus în Craiova. Era tineret foarte mult. Studenţime era, şi copii d-ăştia de liceu. Ceauşescu jos! Da’ Ceauşescu căzuse de mult. Da’ olteanu’ ţipa dup-aia… şi mitinguri şi… Dup-aia s-a aflat, un soldat, de frică, i s-a părut că vede teroristu’, şi a tras. Şi vizavi era o unitate militară şi au început să să bubuie. Sau bubuit o juma’ de oră cu tot armamentu’. Blocurile de acolo, de lîngă Spitalu’ Militar din Craiova, şi la ora actuală nu-s reparate. Îs făcute stropitoare, de gloanţe. Au tras şi cu aruncătoru’ de grenade. Au murit oameni.

Sînt troiţe pe acolo, pe la mine prin cartier, prin Valea Roşie, erou mort în Revoluţie… Unu’, săracu’, a murit cu două sticle de vin şi cu sifonu’ în plasă. Să dusese şi el la Complex să-şi ia vin, că venea Crăciunu’… Oameni dintr-ăştia… Unu’, în scara blocului… La soră-mea în apartament are şi acuma gaura de glonţ. I-a intrat prin geamu’ de la balcon, de la sufragerie, s-a înfipt în…

Trăgeau militarii în termen în terorişti. Bine, în Craiova nu s-a pus problema niciodată că să se tragă în manifestanţi, în Craiova se trăgea numai în terorişti. Se ducea unu’ sus să-şi potrivească antena, teroristu’! Dă-i cu el jos! Am văzut în centrul oraşului unităţile militare… Am văzut unu’, să zic, un terorist în Craiova, am văzut. Sau n-a fost terorist… Ştiu c-au venit unii la Casa de Căsătorii cu unu’. Într-adevăr, era negru. Nu era ceva, cum să-ţi spun eu ţie, ceva suspect în Craiova să fie cineva arab. La Facultatea de Medicină şi la facultăţile din Craiova erau numai arabi. Şi deci unu’ mare, unu’ bine făcut, la vreo doi metri, şi lat în spate, aşa, îl duceau doi de un braţ, doi de un braţ, şi vreo zece îi cărau cu pumnii pe la spate, în căpăţînă, îi mai trăgea unu’ cîte un pumn şi toată lumea, teroristu’! Teroristu’! Ăsta-i teroristu’! L-au băgat într-o Dacie care era taxi şi Dacia aia mergea, aşa, printre lume şi nu ştiu unde l-a dus. Şi pînă a ieşit din lume, Dacia aia a fost făcută franjuri. I-au spart geamurile cu pumnii, cu picioarele, cu sape, să omoare teroristu’. Acuma nu ştiu dacă ăla o fi fost terorist sau nu şrîdeţ, da’ dacă a fost mai negru, ce să-i faci? Cum o fi nimerit şi ce-o fi făcut pe acolo? L-au luat ăştia… l-au spart cu bătaia… (rîde) Teroristu’! ~la o fi fost, n-o fi fost terorist?

Dup-aia, la Casa de Căsătorii, acolo… Mai ziceau prin centru’ oraşului, uite teroriştii în locu’ cutare în centru! Şi militarii începeau să tragă pe acoperişuri, pe blocuri… Teroristu’! Teroristu’! Şi acolo, în cartier în Valea Roşie, au tras şicu mitraliera, şi cu tabu’, au secerat ultimele două etaje. Deci etajul nouă şi zece e şi la ora actuală perforat… Şi l-au refăcut oamenii, da’ pe dinăuntru. Pe afară au rămas găurile (rîde) şi acum, bine, că n-am mai fost eu prin cartier pe acolo cam de vreun an de zile, da’ pînă să fi plecat eu din Craiova era franjuri făcut, muzeu era acolo, găuri d-ălea de tab. Deci au secerat, practic, două etaje, că cică erau terorişti pe bloc. Îţi dai seama, dai jos două etaje din bloc că sînt terorişti acolo! Şi aşa au tras şi prin Craiova, teroriştii! Dup-aia s-au mai calmat, cel puţin în Craiova. În Craiova atunci a fost explozia cea mare, ce să mai? Deci pe douăjdoi a fost… puternic de tot, seara. A aruncat unu’ cu o petardă acolo unde-i Piaţa Prefecturii şi au zis c-au dat cu bomba teroriştii. Dup-aia, elicoptere de terorişti, ăia de la Făcăi, de lîngă Craiova, de-acolo, cu lansări de rachete după elicoptere, după terorişti. La olteni, cînd ştie să facă un război, îl face, scoţi tot armamentu’, tancuri, alea… Ce-a fost în Craiova, parcă era în patruşpatru cu nemţii, ce să mai!

Crăciunu’ acasă l-am făcut, cu maică-mea. Trăia maică-mea, săraca, stăteam la ea acasă. Crăciunu’ a fost bine, fără petarde, ca-n alţi ani. Revelionu’… Şi după revelion m-am întors la Timişoara, la Buziaş, în armată de data asta, să continui armata. Şi acolo prima perioadă, ţiu minte, în primele învoiri, cînd ne duceam prin Timişoara şi chiar şi-n Buziaş, oamenii ăştia care le murise cineva strigau după noi pe stradă cînd ne vedeau militari, criminalilor! Ne-aţi omorît copiii! Era să fim şi puţin bătuţi, şi trecuseră cîteva luni bune din decembrie. Era totu’ fierbinte. În mai am avut alarmă, să ne ducem cu tot armamentu’ în Timişoara.

Cînd, Doamne? Da, cînd au fost primele alegeri.

În Timişoara acuma’ nu mai erau cu teroriştii… Acum cu golanii… Şi tot aşa, că am avut alarmă la unitate, s-a tras alarma, am coborît, tot, armament, luat, băgat şi în ultimu’ timp a zis să nu mai plecăm. Deci totu’ în camioane, tancuri, taburi, avioane… Erau prin Buziaş mulţi care umblau cu d-alea în sîn, aşa, ,,golan”. Şi prin Timişoara. Nu ştiu, practic, ce-a fost atunci în Timişoara, cum a fost. De alegeri a fost scandal mare în Timişoara. Dacă n-au făcut ei faţă cu poliţia şi a trebuit să cheme armata iarăşi! Şi a fost ceva de genu’ cum a fost în Bucureşti înPiaţa Universităţii. Numai că acolo, în loc de armată, au chemat minerii. E, aşa a fost şi-n Timişoara. Nici n-am ştiut de chestiile astea că, oricum, în armată aveam alte preocupări atuncea, să primesc şi eu o scrisoare de-acasă, să prind o permisie. În armată, atuncea, la televizor, ţiu eu minte, cine să mai uita pă români? Pă ăştia ne uitam… pă video. Dăduseră o oarecare libertate în unităţi, să vedem filme ce nu văzuserăm în viaţa noastră, nu prea ne mai interesa pe noi, ştii? Ne interesa mai mult ca să se scurteze armata, să plecăm şi noi acasă… alte chestii!

Armata am terminat-o în septembrie. Am făcut practic nouă luni de armată, termen redus, atîta. Pentru că eu mai dădusem şi-n toamnă, iar, la Facultatea de Mecanică. Veniseră rezultatele de acolo că am fost admis şi mi s-a scurtat armata, da’ n-am mai făcut facultate, au fost nişte chestii. Nu m-am dus niciodată. Nici nu ştiu cum arată facultatea pe dinăuntru. Am venit din armată, m-am dus şi mi-am luat dosaru’ de la secretariat. Între timp, mama mea a vîndut casa şi, practic, pe mine m-a doborît. Şi a trebuit iar să muncesc. M-am angajat imediat cum am venit din armată, am prins un servici bun la cefereu’. Bun!… Nu bun, da’ oricum… Tatăl meu a murit cînd aveam eu doişpe ani. Că, practic, eu cînd m-am dus în armată aveam casă, cînd m-am întors din armatăn-am avut casă. Şi pe mine asta m-a doborît cel mai mult atuncea, la timpu’ respectiv. Dup-aia m-am angajat, în fine.

 


 

 

Acest fragment a fost preluat din volumul ARCA LUI NOE. DE LA NEOLITIC LA COCA-COLA,Materiale care destabilizează, volumul I, ediţia a II-a revăzută. Lucrarea de faţă reprezintă ediţia revizuită a volumului Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola (Editura Ars Docendi & Muzeul Ţăranului Romån, 2002).

 

Despre Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola:

 

Ei, nici chiar aşa! / Cotrobăim, / iscodim, / răvăşim,/ răscolim,/ rîcîim, / pipăim, dar cu schepsis!/Destabilizăm, dar cu folos !/

Cine va lua în glumă această carte rău va face.

Au lucrat pentru ea treizeci de oameni, mai mult de doi ani.

Şi-au propus să salveze ceea ce alţii nu salvează. La întrebarea – ce scapi din foc, Rembrandt sau pisica? – au răspuns într-o voce: şoricelul.

În absenţa oricărei metode, fiecare a urcat pe arcă ce-a poftit. Aşa a rezultat o arhivă în care prezentul este asumat pînă la os.

Din documentele de arhivă, cinci inşi au compus cartea. Îi numesc în ordine alfabetică: Daniela Alexandrescu, Carmen Huluţă Mihalache, Cosmin Manolache, Irina Nicolau, Ciprian Voicilă

În ce a constat munca fiecăruia, nu veţi afla niciodată. Măsurătorile, într-o astfel de situaţie, sînt un gest meschin. Dintre noi, cel care şi-a dorit cel mai mult să se publice Arca a fost Ciprian.

Iar tu, Cititorule, eşti un coautor potenţial. Toţi avem o viaţă care poate fi povestită, avem ochi care văd, urechi care aud. Restul ţine de mobilizare. Urmează volumul doi, te aşteptăm.

Irina Nicolau


Închide ochii, dă-mi mîna, hai să bîjbîim. Trebuie să intrăm în sertarele oamenilor, în viaţa lor compartimentat şi secret, să le scrutăm papucii, cizmele, galoşii, botinele, să le deschidem frigiderele, cămările, dulapurile, maşinile de spălat, coşurile de gunoi, să-i vedem fierbînd, cocînd, mîncînd, defecînd, sărînd, pipărînd, ţindu-şi cu evlavie pîinea, hrănind pisicile şi porumbeii, plimbînd cîinii, punînd cărămizi pe maşina de gătit, frecîndu-şi oalele, lustruindu-şi argintăria, fumînd pe balcon, udîndu-şi florile, dormind pe jos, în paturi suprapuse, pliante, vînînd gîndaci şi ploşniţe, vomitînd în lifturi, drogîndu-se sub scări, cultivînd roşii în faţa blocului, jucînd table cu vecinii, sfredelind pereţii, distrugînd tot ce ating, bucurîndu-se de bibelouri şi mileuri, bătîndu-şi copiii şi covoarele, făcînd dragoste protejat, alăptînd, numărîndu-şi banii, îmbătîndu-se suav şi înjurînd tandru, blestemîndu-şi viaţa şi chemîndu-şi moartea, moştenind, vînzînd, cumpărînd, pălăvrăgind în delir, citind în profunzimea nopţii, trezindu-se din coşmare întortocheate, citind anunţuri, şomînd, idiotizînd, votînd, brodînd, cosînd, făcîndu-şi jurăminte, furînd din buzunare, tăcînd, orbind, suferind de prostată, cumpărînd ierburi de leac, bătînd mătănii, fermecînd, rugîndu-se şi făcînd liste fără sfîrşit.

Șerban Anghelescu

 

Puteţi citi şi:

Întâmplări din Arca lui Noe: Revelion la Târgu Jiu

Întâmplări din Arca lui Noe: Crăciun la Băile Herculane


Un comentariu

  1. Pingback: Întâmplări din Arca lui Noe: Despre locuire | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply