Întâmplări din Arca lui Noe: Despre locuire

0

În 2002, apărea “Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola”, o carte ca nicio alta, la care au lucrat treizeci de oameni, mai mult de doi ani. “Şi-au propus să salveze ceea ce alţii nu salvează. La întrebarea – ce scapi din foc, Rembrandt sau pisica? – au răspuns într-o voce: şoricelul. În absenţa oricărei metode, fiecare a urcat pe arcă ce-a poftit. Aşa a rezultat o arhivă în care prezentul este asumat pînă la os”, spune Irina Nicolau în volumul publicat de Muzeul Țăranului Român şi Editura Ars Docendi. După ce TOTB şi MŢR v-au făcut o selecţie “de sezon” din textele cuprinse în această culegere de viaţă povestită, pe care o puteţi citi aici, continuăm cu fragmente dintr-o altă povestire pe care o puteţi găsiţi în volumul colectiv, una despre locuire şi casă nouă.

Textul 72 . Despre locuire (fragmente)

Aflasem de la Gabi că mama unui prieten de-al lui voia să plece în State să muncească. Trebuia să lase apartamentul pe mîna cuiva de încredere. Am fost acolo, am văzut, am stat de vorbă şi totul era OK. Ne-nţeleseserăm la 35 $, dar la o adică putea să scadă şi la 30. Banii trebuia să-i dau lui Gabi, care îi promisese că se va ocupa de  contul doamnei G. Urma să-mi mut sacii cu ţoale şi cărţi. Cum de la Berceni pînă la Brîncoveanu nu era distanţa mare, am apelat la Ciprian şi mare parte din bagaje le-am trambalat cu tramvaiul 11. Aveam senzaţia că sînt venit din provincie pentru a face cumpărături la complexul comercial Europa. Era şi asta o experienţă. Mi am dus şi canapeaua cu o dubiţă şi iată-mă la casă nouă. Abia aşteptam ca doamna G. să plece în State, iar eu să pot face transferul de atmosferă fără şocuri.

Cum a fost la doamna G.? De la început am zis că ăsta este pasul de care aveam nevoie. Un an de zile singur, un interval excelent pentru analiză, şi-apoi, ziceam, ar fi trebuit să mă mut deja la casa mea, ceea ce însemna că o căsătorie era obligatorie. Atmosfera era excelentă: tablouri pe pereţi, obiecte vechi, o bibliotecă super, mai trebuia să încep să intru în ritm. În prima dimineaţă doamna G. s-a trezit devreme, mi-a făcut de mîncare, numai că punea prea multe întrebări, ceea ce nu era tocmai plăcut. Seara, la sosire, din nou un tir de întrebări, care de fapt se voiau a fi o discuţie, numai că ceea ce simţeam eu se numea clar interogatoriu. A mai ţinut-o aşa încă două zile, după care într-o după-amiază, venind de la serviciu, aflu de la doamna G. că nu mai pleacă în State. Era vorba de o încurcătură: fusese preferată o rudă a impresarului şi proprietăreasa mea fusese amînată pentru mai la toamnă. Asta însemna să convieţuim pînă cînd trebuia să vină vestea cu viza. Ei bine, eu simţeam că-mi va fi peste puteri să dau zilnic nas în nas cu doamna G., care de altfel n-avea nici o vină, şi-atunci au început pelerinajele. Am stat pe la Ciprian, Dorian, Bogdan, Mircea… Am dormit şi pe bancă, în curtea blocului în care stă Ciprian, cînd se-ntîmpla ca el să rămînă peste noapte altundeva.

A fost o vîjîială după care mă mai resimt şi-acum, noroc că am variat perioada asta cu două săptămîni de concediu cînd am fost la părinţi. Am dus-o aşa pînă prin august, vreo două-trei luni. Aşa ceva te termină. Nebunia s-a mai domolit cînd pe la începutul lui septembrie am găsit o garsonieră la Armenească, într-un bloc aşezat pe marginea gropii de unde trebuia să se înalţe un mare centru de afaceri. {antierul afectase clădirile din jur, pentru că excavaseră cam cît un bloc cu zece etaje. Stăteam la etajul şase şi mi se făcea rău cînd priveam în jos, spre fundul gropii. Discutasem cu proprietara, o doamnă la treizeci şi ceva de ani care avea un birou de contabilitate chiar în acel bloc: camera era extrem de mică, 3/3, şi o persoană abia se putea învîrti, dar pentru că era în centru, ne lua 50 $. Mă mutasem împreună cu Bogdan. I-am zis că dăm cu vinarom, că lipim, vopsim, pictăm, aranjăm încăperea, dar cînd vedeam cît de mică era, ni se lua orice gînd. Pe deasupra, blocul era şi cam ciudat. Multe garsoniere erau libere, proprietarii nu le puteau închiria pentru că, fiind pe marginea acelei gropi, era în nesiguranţă. Iar cei cîţiva locuitori pe care îi văzusem îmi păreau un pic ţăcăniţi.

Într-o dimineaţă, coborînd, văd pe la etajul trei o mînă ieşind printr-o uşă-grilaj. Tot împingea o pînză de bomfaier. Văzîndu-mă, şi-o fi zis că eu sînt scăparea şi m-a chemat. Cineva o-ncuiase, îi pusese un lacăt la uşa aceea de bare metalice. Am pus mîna pe pînza de bomfaier şi-aşa mi-am început acea zi, cu mulţumirile ciudatei doamne pentru că o scăpasem din propriu-i apartament. Cu ea aveam să mă mai întîlnesc. Cînd veneam de la serviciu, ea îşi scotea cîinii la plimbare. Avea vreo cinci-şase, abia îi ţinea să nu sară pe cei cu care se întîlnea pe scări. Le zicea, cere-ţi iertare la domnu’, asta după ce o ajutasem să taie lacătul ce-o ţinuse încuiată. Într-o astfel de zi m-a oprit pe scări şi mi-a făcut istoria blocului, cum au fost păcăliţi de cei care începuseră şantierul alături, apoi neînţelegerile cu vecinii… O radiografie în toată regula.

Cu canapeaua mea era mai greu, trebuia să ne încoţopenim pe nişte scări melc, înguste, şi îmi şi închipuiam cum o să ne rostogolim pe treptele mărunte. Am lăsat-o la doamna G., care se îndrăgostise de canapeaua mea. O ţinea lîngă fereastră, ca-n Anglia, unde fusese un an de zile la muncă. Cînd mai treceam pe la ea, mă întreba dacă nu cumva vreau să-i vînd canapeaua. Îmi mai dădea telefon la serviciu, nu mai vii, îmi zicea. Înţelegeam atitudinea ei, avea un băiat plecat în Anglia, care încerca să-şi facă o carieră acolo, dar eu nu mă simţeam în stare să fiu, într-un fel, înlocuitorul fiului ei. Nu-mi conveneau deloc discuţiile care aduceau a dădăceală şi mai scăpam îndrugîndu-i ba că sînt în delegaţie, ba că sînt în concediu, vreme în care hălăduiam pe la prieteni. În perioada aia mă simţeam scindat, pentru că acea canapea extensibilă îmi era o prelungire vitală. Am lăsat-o să fie obiectul iubirii doamnei G.

În garsoniera de la Armenească n-am făcut purici decît o lună. Proprietara nu părea foarte interesată de starea garsonierei, nu făcusem nici un act, totul era pe încredere, ceea ce, trebuie să recunosc, era incredibil, mă miram că se poate aşa ceva, şi-atunci ne-am zis că trebuie să profităm: într-o noapte ne-am cărăbănit cu tot ce-apucasem să aducem acolo, fără să plătim. Chiar nu merita 50 $. Am stat vreo două săptămîni în Grozăveşti ca să ne salvăm situaţia. În perioada aia lucram împreună cu Bogdan la o revistă nesemnificativă şi patronii ne oferiseră posibilitatea de a locui în redacţie, într-un apartament cu trei camere. Era ceea ce ne trebuia. Aveam calculatoare, internet, zonă centrală, la Unirea, mergeam la cluburile din apropiere, era ţais. În fond, perioada asta, tot de trei luni, ca şi ultimele aventuri, era cea mai bună imagine pentru cunoscuta vorbă noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc. Pentru noi, era esenţial să avem unde locui şi mai luam şi bani.

Cînd ne întorceam din centru, treceam prin spatele bisericii Sfîntul Mina şi, pe o clădire cu etaj, o casă în stuc cu imitaţie de portic, observ într-o seară un placaj pe care scria: Ghicitoare – Dna. Florica – vindecă orice leac – str. C.F. Robescu nr. 11 – tel. 094.825.315. La vreo două zile am coborît şi, tîrziu, cînd nu mai era ţipenie de om pe stradă, am desfăcut tăbliţa. Îmi pusesem în gînd să colecţionez chestii de-astea… Eram curios să văd ce se întîmplă. La vreo două-trei zile, trecînd pe-acolo, observ că apăruse o altă tăbliţă. Femeia cu magia suferise o metamorfoză: de data asta era Mare ghicitoare şi vindecătoare de orice boli şi, culmea, avea şi alt nume, Dna. Viorica. M-am gîndit că poate în clădirea aia sînt mai multe afaceri dintr-astea dubioase, dar numărul de telefon era acelaşi. Anunţul avea un sfîrşit ciudat, dar cu o informaţie în plus: în tarot. Am luat şi anunţul ăsta şi a trebuit să mai treacă două săptămîni ca să apară o nouă plăcuţă. Nu m-am mai încumetat la o nouă captură. Mi-era că mă pomenesc cu vreun blestem şi asta-mi mai trebuia, mai ales că la redacţie nu făcusem sfeştanie, nu îmblînzisem casa.

Aici, în sfîrşit, puteam să-mi aduc fără grijă canapeaua pe care doamna G. începuse s-o venereze. În ziua cînd trebuia să-i dau telefon, hop, primesc eu unul, şi de la capătul celălalt doamna G. mă-ntreabă dacă pot veni s-o ajut să mute canapeaua de lîngă calorifer. Venise toamna, caloriferele începeau să duduie şi îi era teamă ca nu cumva să mi se descleieze canapeaua. I-am spus că tocmai în ziua aceea voiam să vin să-mi revendic proprietatea şi nu-i venea să creadă. A crezut abia cînd am sunat la interfon. Simţeam că sosirea mea, pentru ea nesperată, a destabilizat-o cumva. Fratele meu şi un coleg de serviciu mă ajutau să-mi car ce mai aveam acolo. A fost o despărţire ca-n filme. Înainte să ies, a luat din bibliotecă o acuarelă pictată de cumnatul ei, pe care spunea că l-a convins să se reapuce de pictură. Îmi dăruia acea acuarelă. I am lăsat şi eu vreo două cărţi. Prin schimbul ăsta, fiecare voia poate să spună ceva, să-şiceară scuze… A rămas că-i voi mai da telefon. Mă simţeam obligat să fac ceva pentru doamna G. După ce-am încărcat trancanalele, înainte de a intra în maşină, m-am uitat spre balcon. Era acolo, avea o faţă tristă, ca şi cum s-ar fi despărţit de un prieten. Ne-am făcut cu mîna. Şoferul a-nceput să gonească şi în zece minute eram la redacţie. După ce am urcat totul, de data asta stăteam la etajul unu şi operaţiunea se terminase repede, cînd să dau banii şoferului, fratele meu descoperă că în maşină rămăsese acuarela doamnei G. Am fost sfătuit s-o las. Părerea era a fratelui meu. Într-o fracţiune de secundă m-am hotărît s-o las taximetristului. Nu-i venea să creadă. A luat-o cu grijă, era foarte bucuros. Apoi am urcat la noua casă pentru a consuma berea. Casă nouă…


Acest fragment a fost preluat din volumul ARCA LUI NOE. DE LA NEOLITIC LA COCA-COLA,Materiale care destabilizează, volumul I, ediţia a II-a revăzută. Lucrarea de faţă reprezintă ediţia revizuită a volumului Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola (Editura Ars Docendi & Muzeul Ţăranului Romån, 2002).

 

 

 

Despre Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola:

 

Ei, nici chiar aşa! / Cotrobăim, / iscodim, / răvăşim,/ răscolim,/ rîcîim, / pipăim, dar cu schepsis!/Destabilizăm, dar cu folos !/

Cine va lua în glumă această carte rău va face.

Au lucrat pentru ea treizeci de oameni, mai mult de doi ani.

Şi-au propus să salveze ceea ce alţii nu salvează. La întrebarea – ce scapi din foc, Rembrandt sau pisica? – au răspuns într-o voce: şoricelul.

În absenţa oricărei metode, fiecare a urcat pe arcă ce-a poftit. Aşa a rezultat o arhivă în care prezentul este asumat pînă la os.

Din documentele de arhivă, cinci inşi au compus cartea. Îi numesc în ordine alfabetică: Daniela Alexandrescu, Carmen Huluţă Mihalache, Cosmin Manolache, Irina Nicolau, Ciprian Voicilă

În ce a constat munca fiecăruia, nu veţi afla niciodată. Măsurătorile, într-o astfel de situaţie, sînt un gest meschin. Dintre noi, cel care şi-a dorit cel mai mult să se publice Arca a fost Ciprian.

Iar tu, Cititorule, eşti un coautor potenţial. Toţi avem o viaţă care poate fi povestită, avem ochi care văd, urechi care aud. Restul ţine de mobilizare. Urmează volumul doi, te aşteptăm.

Irina Nicolau


Închide ochii, dă-mi mîna, hai să bîjbîim. Trebuie să intrăm în sertarele oamenilor, în viaţa lor compartimentat şi secret, să le scrutăm papucii, cizmele, galoşii, botinele, să le deschidem frigiderele, cămările, dulapurile, maşinile de spălat, coşurile de gunoi, să-i vedem fierbînd, cocînd, mîncînd, defecînd, sărînd, pipărînd, ţindu-şi cu evlavie pîinea, hrănind pisicile şi porumbeii, plimbînd cîinii, punînd cărămizi pe maşina de gătit, frecîndu-şi oalele, lustruindu-şi argintăria, fumînd pe balcon, udîndu-şi florile, dormind pe jos, în paturi suprapuse, pliante, vînînd gîndaci şi ploşniţe, vomitînd în lifturi, drogîndu-se sub scări, cultivînd roşii în faţa blocului, jucînd table cu vecinii, sfredelind pereţii, distrugînd tot ce ating, bucurîndu-se de bibelouri şi mileuri, bătîndu-şi copiii şi covoarele, făcînd dragoste protejat, alăptînd, numărîndu-şi banii, îmbătîndu-se suav şi înjurînd tandru, blestemîndu-şi viaţa şi chemîndu-şi moartea, moştenind, vînzînd, cumpărînd, pălăvrăgind în delir, citind în profunzimea nopţii, trezindu-se din coşmare întortocheate, citind anunţuri, şomînd, idiotizînd, votînd, brodînd, cosînd, făcîndu-şi jurăminte, furînd din buzunare, tăcînd, orbind, suferind de prostată, cumpărînd ierburi de leac, bătînd mătănii, fermecînd, rugîndu-se şi făcînd liste fără sfîrşit.

Șerban Anghelescu

 

Puteţi citi şi:

Întâmplări din Arca lui Noe: Despre serviciul militar și Revoluție

Întâmplări din Arca lui Noe: Revelion la Târgu Jiu

Întâmplări din Arca lui Noe: Crăciun la Băile Herculane

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger