Incinerarea deșeurilor, soluție sau pericol pentru mediu?

0

Incinerarea deşeurilor pentru obţinerea energiei a fost una din măsurile pe care ţările vestice le-au găsit pentru a răspunde crizei petrolului din 1970, sperând că le va aduce un anumit grad de independenţă energetică şi că în acelaşi timp vor rezolva problema depozitării deșeurilor la gropile de gunoi.

 

waste

 

de Cosmin Zaharia (Green Report)

 

 Un exemplu este Suedia, care în momentul de faţă îşi asigură 20% din necesarul de energie prin arderea deşeurilor pe care a ajuns să le importe din Italia, Marea Britanie şi Italia. Însă din ce în ce mai multe voci reclamă această practică ca fiind total împotriva ecologiei. Incinerarea şi depozitarea în rampă a deşeurilor camuflează dovezile unui stil de viaţă consumerist si risipitor. Fiecare incinerator construit amână reala tranziţie spre sustenabilitate cu cel puţin 25 de ani.

În România, incinerarea deşeurilor pentru obţinerea energiei electrice şi termice este încă în zona teoretică. Deşi au existat planuri de a ridica diferite astfel de centrale, acestea nu s-au realizat. Cel mai recent caz este cel de la Timişoara. În decembrie 2013, la sediul primăriei s-a semnat contractul de proiectare şi execuţie a centralei de ardere a deşeurilor combustibile (energetice), în valoare de 66 de milioane de euro, cu TVA. Durata de proiectare şi execuţie a fost anunţată pentru 24 de luni de la data validării contractului. La mai bine de un an de la semnarea contractului, lucrările încă nu au început. Sursele din piaţă spun că primăria nu ar avea banii necesari pentru a veni în completarea capitalului necesar pentru demararea construcţiei.

Potrivit unui comunicat al primăriei, energia termică obţinută din această centrală va fi folosită în sistemul actual de distribuţie al oraşului, energia electrică rezultată va fi vândută sistemului energetic naţional, iar banii astfel obţinuţi vor constitui subvenţie la factura de energie termică. Construcţia ar putea asigura 15% din energia termică necesară oraşului, reducând totodată costul de producţie al energiei termice.

“Proiectul de la Timişoara ar putea incinera o cantitate de circa 240 tone pe zi sau 79.000 tone pe an de deşeuri municipale sortate. Energia electrică produsă este de circa 48.000 MWh/an, iar energia termică sub formă de abur, de 105.000 Gcal/an”, a declarat, pentru Green Report, Daniela Burnete, directorul Departamentului Inginerie din cadrul Institutului de Studii şi Proiectări Energetice (ISPE), care este proiectantul general pentru această centrală.

Incineratoarele sunt rentabile doar în anumite condiţii

Potrivit Danielei Burnete, instalaţiile de valorificare energetică a deşeurilor sunt rentabile în anumite condiţii determinate de politicile în domeniu. Pe de-o parte, rentabilitatea este dată de politica de preţuri pentru depozitarea efectivă a deşeurilor la gropile de gunoi. Asta înseamnă că, atâta timp cât este mai ieftin să se trateze deșeurile mecano-biologic şi să se depoziteze la groapă, nu se justifică utilizarea acestora pentru producerea de energie electrică şi termică.

Pe de altă parte, rentabilitatea poate fi dată şi de schemele de sprijin pentru utilizarea surselor de energie regenerabile pentru producerea de energie electrică în cogenerare de înaltă eficienţă. Atât timp cât schemele de sprijin, fie pentru operare, fie pentru investiţii, conduc la obţinerea unor beneficii acceptabile pentru investitori, atunci este justificată construirea unor astfel de instalaţii. “În concluzie, tratarea termică a deşeurilor poate fi o soluţie pentru marile aglomerări din România, pentru marile oraşe care nu au soluţii alternative de gestionare a deşeurilor”, spune Burnete.

Conform datelor oferite de ISPE, valorile medii ale investiţiei pentru un MWel (Megawatt electric) sunt de aproximativ trei milioane de euro, iar pentru un MWt (Megawatt termic) de circa un milion de euro.

Protecţia mediului se face “în măsura posibilului

Efectele asupra mediului ale incinerarii deşeurilor municipale sunt legate în special de emisiile eliberate în atmosferă de incineratoare, de pierderile de materie organică şi de alte materii conţinute de biomasă. Performanţele ecologice globale ale incinerării deşeurilor municipale, inclusiv a deşeurilor biologice, depind de o multitudine de factori, în special de calitatea combustibilului, de randamentul energetic al instalaţiilor şi de sursa energiei înlocuite. Directiva privind incinerarea permite reducerea la minimum a emisiilor rezultate în urma incinerării deşeurilor municipale. Respectarea Directivei permite limitarea, în măsura posibilului, a emisiilor de anumite metale grele şi a unei game de alte emisii, inclusiv de dioxine, şi implică reducerea tuturor riscurilor pentru sănătate.

Avantaje şi dezavantaje

Cel mai important avantaj ar fi acela că incinerarea este o metodă rapidă de tratare a deşeurilor, putând fi distruse cantităţi foarte mari într-un timp relativ scurt. Cantitatea de material solid rezultat în urma arderii reprezintă doar 15 – 20% din greutatea iniţială a deşeurilor, acest lucru conducând la reducerea suprafeţelor de teren necesare depozitării şi utilizarea acestora în alte scopuri.

De asemenea, procesul de tratare termică reduce la zero pericolul infestării pânzei freatice prin posibile infiltraţii ale levigatului rezultat în depozite şi reduce emisiile de metan prin desfiinţarea depozitelor. Alte avantaje ar fi diversificarea mixului energetic la nivelul sistemului electroenergetic şi reducerea consumului de combustibili convenţionali pentru producerea de energie electrică sau termică.

Singurul dezavantaj menţionat de Daniela Burnete ar fi acela că incinerarea este o o metodă scumpă, iar costurile investiţiei se amortizează în perioade lungi de timp. Totodată, schema de sprijin este suportată direct prin factura de energie de către consumatorii finali.

Dezavantajele continuă …

În momentul de faţă, Europa trece printr-o nouă etapă de contestare a acestor tehnologii. Ministrul mediului din Franţa, Ségolène Royal, a afirmat în 2014 că tehnologiile de obţinere a energiei din deşeuri sunt depăşite şi că viitorul aparţine strategiilor “Zero Waste” şi a economiei circulare. Mai mult, Franţa a anunţat stoparea industriei incineratoare până în 2016.

“Deşeurile municipale şi asimilabile nu sunt o sursă de energie regenerabilă, deoarece constau din materiale finite. Distrugerea prin ardere sau îngropare a acestor materiale creează o cerere pentru alte ‘deşeuri’ încurajând mineritul şi exploatarea resurselor primare. Din păcate, în România, deşeurile municipale şi asimilabile sunt incluse în mod eronat în categoria biomasă şi considerate sursă de energie regenerabilă”, a declarat, pentru Green Report, Elena Rastei, reprezentantul Zero Waste Romania.

Elena Rastei a subliniat faptul că tehnologiile precum „Waste to Energy” sunt false soluţii, întrucât reuşesc să diminueze volumul deşeurilor (cu până la 75 %) numai pe termen scurt. Pe termen lung sunt, însă, adevărate „fabrici“ de boli generate de emisiile toxice de dioxine, metale grele şi furani.

“Tehnologia actuală este departe de a elimina poluarea şi de a reutiliza eficient energia produsă prin ardere. Cenuşa, zgura extrem de toxică sunt fie înglobate în materiale de construcţii, fie depozitate la rampă. La rândul ei, energia obţinută din arderea deşeurilor municipale nu este doar poluantă, ci şi foarte costisitoare, compromite politicile de evitare a producerii deşeurilor, programele de reciclare şi încurajează în schimb extragerea de resurse. Mai mult, incinerarea susţine un sistem economic liniar bazat pe exploatare, producţie, consum, distrugere şi, în consecinţă, pe consumul nelimitat al resurselor finite ale planetei“, a mai spus reprezentanta Zero Waste Romania.

Incineratoarele, similare centralelor nucleare

În numeroase ţări, incineratoarele sunt percepute şi tratate similar cu centralele nucleare din punct de vedere al acceptabilităţii lor şi măsurilor preventive. O varietate de studii au raportat asocierea dintre probleme respiratorii, anomalii congenitale, îmbolnăvirile de cancer (laringe, plămâni, piele, sistem reproducător şi nervos, glandă tiroidă, aparat digestiv) şi muncam respectiv locuirea în apropierea unor incineratoare.

”Incineratoarele produc emisii extrem de toxice inclusiv metale grele, dioxine, derivate ale acestora precum dioxine clorinate şi bromate, furani, eteri bifenili policloruraţi (PCB) şi polibrominati, naftalină policlorurată (PCN). O mare parte dintre aceste toxine permanente şi persistente sunt emise sub formă de nanoparticule. Dioxina -2,3,7,8 TCDD este cea mai periculoasă substanţă generată de om”, susţine Paul Connett, profesor emerit, Universitatea Saint Lawrence şi director executiv American Environmental Health Studies Project (AEHSP).

Incineratoarele de ultimă generaţie sunt prevazute cu dispozitive de control al poluării aerului, care captează o parte din poluanţi, dar nu îi elimină. Se estimează că filtrele reţin numai 5% – 30% din cantitatea de particule foarte fine, mai mici de 2,5 microni sau nanoparticule. Poluanţii capturaţi sunt transferaţi la alte produse, determinând creşterea toxicităţii în deşeul în stare solidă, rezultat din incinerare şi reprezentat de cenuşă, zgură, funingine, nămol de epurare, care sunt apoi eliberate în mediul înconjurător.

Trei mituri spulberate

Incineratoarele nu sunt soluţii moderne, care pot rezolva problema deşeurilor din România. România este una dintre ţările UE cu cea mai ridicată rată de depozitare la rampă, de 96%, cu o rată de reciclare dintre cele mai reduse. Cu toate acestea, lipsa instalaţiilor de incinerare a deşeurilor municipale şi asimilabile constituie un aspect pozitiv. Ceea ce înseamnă că vom putea implementa mult mai uşor strategii inovatoare precum practicile ‘zero deşeuri’, evitând în acest fel erorile statelor vest-europene din trecut”, a mai spus Elena Rastei. În caz contrar, aceste tehnologii odată instalate trebuie “hrănite” continuu pe o durată de minim 25 de ani, ceea ce înseamnă că în funcţie de capacitatea instalaţiei vom ajunge în scurt timp la punctul în care, fie vom importa gunoaiele altor ţări, fie vom fi nevoiţi să generăm mai multe deşeuri.

Dezvoltarea industriei incineratoare nu creează locuri de muncă. În ciuda investiţiilor masive pe care le implică, incineratoarele creează foarte puţine locuri de muncă pe termen lung pentru comunitate. Pentru fiecare 10.000 de tone de deşeuri procesate anual, incineratoarele şi rampele creează un singur loc de muncă, în timp ce unităţile de reciclare creează 10, iar reutilizarea, remanufacturarea şi repararea creează mult mai multe (20-300, în funcţie de materiale).

Cel mai cunoscut incinerator din Italia, Brescia, cu o capacitate de ardere de 250.000 tone/an, a costat 300 milioane euro. În prezent, Brescia a devenit oraşul cu cel mai ridicat preţ pentru tratarea deşeurilor, cea mai ridicată rată de generare a deşeurilor, doar 40% colectare selectivă şi este blocat într-un contract pe 20 de ani, în timp ce alte oraşe din regiune generează jumătate din cantitatea de deşeuri, reciclează peste 70% şi taxează mai puţin pentru serviciile de salubrizare. Mai mult, acest incinerator a primit, din 1998 până în prezent, sute de milioane de euro în subvenţii energetice, însă nu a creat mai mult de 80 de locuri de muncă. În comparaţie, provincia Nova Scoţia, Canada, a respins incinerarea şi a atins ţinta de 50% redirectare de la rampă în 5 ani, fiind create peste 3.000 de locuri de muncă în colectarea, compostarea deşeurilor şi industria reciclatoare.

Temperatura de ardere în coincineratoare şi alte instalaţii moderne este mult mai mare decât în cazul incineratoarele clasice ceea ce împiedică producerea dioxinei. Temperatură ridicată nu reprezintă un argument. Producerea dioxinelor şi a furanilor depinde de materialele arse şi are loc în perioada de încălzire a cuptorului, pe măsură ce temperatura creşte. Aşadar nu este vorba despre cât de ridicată este temperatura, ci despre cât de repede se încălzeşte cuptorul – cu cât mai lent, cu atât este mai poluant. De asemenea, reziduurile rămân sub formă de cenuşă volantă sau zgură, care sunt deşeuri periculoase. Acestea sunt depozitate în rampe sau sunt transferate în materiale de construcţii, ceea ce înseamnă că acestea devin toxice şi de o calitate îndoielnică.

Chiar dacă există diferenţe între diversele tipuri de instalaţii (cogenerare, gazificare, plasmă etc), conceptul distrugerii deşeurilor rămâne acelaşi. Deşeurile reziduale (nereciclabile) constituie cel mult 10% din deşeurile municipale. O cantitate mai mare de deşeuri reziduale înseamnă un sistem prost gândit. Deşeurile reziduale trebuie să fie vizibile pentru a ne ghida în direcţia reproiectării produselor şi a limita producerea/consumarea acelor produse care nu pot fi reparate, reutilizate, reciclate sau compostate. Distrugerea deşeurilor prin orice fel de tehnologie, susțin cei de la Zero Waste, camuflează eşecul acestui sistem.


Leave A Reply