Începătorii

2

Am văzut-o pe tanti pe geam când a trecut şi m-am întrebat oare ce-o fi având în punga aia mare şi albă, dar abia când am ieşit în curte mai târziu şi l-am văzut cum se împingea după o pereche de papuci lăsaţi la scurs de perete mi-am dat seama că probabil pe el îl avea. Cam la şase săptămâni îi înţarcă, a zis vecinul, care nu-şi mai amintea când s-a trezit în curte cu cinci pui, plus două căţele, cealaltă nu ştia de unde a apărut. Da, cam şase săptămâni pare să aibă, a zis şi tanti.

de Lavinia Braniște

Câinele vechi îi murise lovit de maşină pe stradă, a plătit om să-l adune într-o pungă şi să-l ducă unde o şti. Când ieşeam din curte mă străduiam mereu să nu-mi scape printre picioare, se ţinea după mine până în centru, se mai apuca să-i miroasă şi pe alţii, trăgea de capete de îmbrăcăminte, îmi era ruşine când mă bănuiau că e al meu. Ce vinovată m-am simţit când mi-am zis mai bine, şi aşa lătra aiurea noaptea şi-mi puneam perna în cap din cauza lui.

– Cum să-i punem numele? m-a întrebat tanti.

Eu tocmai traduceam din Ambroise Paré, am zis Ambroise Paré.

Tanti a râs.

– Dar ceva mai românesc?…

M-am aplecat şi am întins mâinile după el, se băgase şi mai tare după papuci. Papucii au căzut peste el. Tremura.

– Eu vreau să-i spun aşa. Şi dumneavoastră vă gândiţi la altceva.

A intrat la ea, eu l-am apucat de lăbuţele din faţă şi mi l-am pus pe piept, s-a uitat dezorientat de jur împrejur. Era alb şi blănos ca un urs polar cu cheiţă, undeva aproape de coadă avea agăţată o coajă de sămânţă. S-a tăvălit în coji, prostul. Sau a scuipat cineva pe el.

A început să scâncească. M-am trezit dintr-odată mamă, l-am legănat şi l-am pupat pe cap neapăsat, doar cu vârful buzelor, gata, iubitule, o să te-nveţi tu şi singur.

Tanti m-a strigat s-o ajut să-şi bandajeze mâna, nu mai ştia care a muşcat-o, poate chiar ăsta, e bine că-i rău, l-am căutat şi e băiat. Oare cum să-l învăţăm să fie rău?

Noaptea a plâns pe sub ferestre, când la mine, când la tanti, se ducea şi el după lumină, tanti îşi scosese aparatul, nu mai auzea nimic, puteai să-i distrugi încăperea cu drujba, că nu simţea nicio vibraţie. Băiatul ei de la Paris îmi trimisese pe mail o felicitare electronică pentru amândouă. Crăciun şi restul. Mulţumim de urări, îi transmit imediat şi doamnei. M-am dus să-i transmit, dar aş fi putut la fel de bine să mă duc cu drujba, adormise cu cartea pe piept şi gura deschisă, gingii ca de altă specie, am văzut în minte paharul de la baie cu dinţii, am văzut în minte bătrâneţea mea în paharul ăla. I-am stins lumina. Ambroise Paré s-a mutat la geamul meu.

Când m-a luat în gazdă, tanti mi-a zis c-o să-mi fie mamă.

– Dar am deja.

– Şi unde e, că n-o văd.

– E ea pe undeva…

– Păi aşa şi despre mine ai putea să spui că am copil, dar unde e…

Astea cu mama sunt periculoase, m-am străduit din greu s-o fac să-nţeleagă că la mine se-nchide uşa, că nu ne amestecăm cu mâncarea, că nu dau cu mătura decât pe unde trec.

M-am băgat în plapumă şi am lăsat lumina aprinsă, să stea sub geam să nu-i fie frică. Mi-am pus perna în cap.

Tanti fusese la viaţa ei profesoară de franceză, veneau la ea copii săraci să-i mediteze gratis, îi auzeam prin perete cum silabisesc, o auzeam pe ea cum bolboroseşte, creierul ei de 85 abia mai trimitea comenzi către aparatul fonator, abia mai ieşeau sunetele într-o succesiune adecvată în română, am vrut s-o urmăresc dacă are metodă, dar n-am urmărit nimic. Se enerva uneori la nazale.

Ionuţ de unşpe ani venise cu un cozonac şi o sacoşă de mere din curte, voia să-i verifice tema de vacanţă, cozonacul l-au împins de la unul la altul de câteva ori înainte ca el să plece, tanti nu voia să primească, ar fi fost prea de tot, dar copilul s-a ţinut tare.

M-am îmbrăcat bine şi am ieşit în curte, amenajasem în spate, într-o magazie, o cutie de carton cu un preş în ea. Ambroise stătea încolăcit în faţa cutiei, de jur împrejur împrăştiate boabe de câine, cerusem pentru căţel mic şi talie mică, miroseau a produse cu craniu pe ele, nici nu s-a atins, m-am dus mai târziu la pet shop şi am întrebat de ce nu mi s-a atins, şi tipul a zis să i le pisez cu toporişca de friptură şi să torn supă peste ele şi după aia să vedeţi cum dă cu limbuţa şi mănâncă. Vaaai, nu lapte, în niciun caz lapte, că vă face limbrici.

Când m-a văzut a înnebunit de fericire şi m-a sfâşiat. Cine ştie cât de lungă o fi fost noaptea pentru el, apărea acum din ceaţă o figură cunoscută, şi-a amintit că l-am luat în braţe şi l-am iubit, cine ştie de când îşi adunase el aşa cantitate de energie ca să se manifeste când apare persoana potrivită. L-am luat iar, continua să se bucure şi în braţe, dădea din coadă şi mă lingea pe faţă, stai, prostule, că te scap. Nicio fiinţă nu se mai bucurase vreodată în halul ăsta că mă vede, mă subjugase emoţional. Eram topită după el. Ce frumos când te lasă viaţa să simţi iubire.

– Vrei să fii al meu? Da? Vrei, scumpete?

Am stat cu el o grămadă, l-am băgat în vestă, îi ieşea capul pe lângă al meu, îl mângâiam, îmi îngheţaseră mâinile pe el.

A trecut aşa cam o săptămână, până am început să-l dau cu piciorul la o parte când voiam să intru în casă. Voia prea multă afecţiune. Plângea prea mult pe sub geam. Sărea pe mine şi mă murdărea cu labele lui pline de zăpadă fleşcăită.

Tanti se gândea să mai aducă unul, să nu fie singur, până se mai învaţă pe aici şi după aia văd eu ce fac cu ălălalt. Chem un om.

– Păi nu aşa. Ori îi păstrăm pe amândoi, ori nu mai aduceţi. Ce-i asta, să-l aruncăm pe stradă după aia?

De-asta murise şi câinele vechi, îi dăduse drumul pe stradă intenţionat, nu-l mai suporta.

În ziua când trebuia să plec în vacanţă, m-a trezit aspiratorul. Ambroise Paré schelălăia în curte şi se muta de la un geam la altul, după cum trecea maşinăria. Am ieşit în hol buimacă şi l-am văzut pe Ionuţ de unşpe ani, încălţat în pungi, aplecat peste aspirator, insista în colţuri. Tanti lângă el, îi arăta pe unde să mai dea. Copilul m-a salutat stânjenit. Am păşit cu grijă peste fire şi m-am dus la baie.

Tanti era convinsă că bărbaţii sunt împuţiţi încă de la vârste fragede şi n-ai cum să lupţi cu asta. Nu concepea ca vreunul să se descalţe la ea în casă, dar nu voia nici să-i facă mizerie. Aşa că avea pregătite lângă cuier nişte pungi cu şnururi improvizate de ea şi-i invita pe toţi să le încalţe peste pantofi. Băiatul păşea ca un cosmonaut pe lună, cu o pungă verde şi una albă, colecta gunoaiele minuscule de pe covor ca pe nişte probe vitale pentru viitorul lui.

Mai avea doar o jumătate de oră să prindă microbuzul, venea dintr-un sat din afara Bucureştiului. Terminaseră lecţia mai devreme. S-a pus în genunchi, să bage peria pe sub bibliotecă.

Mi-am luat valiza şi am făcut un semn de la revedere către tanti pe deasupra lui Ionuţ.

Ambroise Paré a simţit când am apăsat pe clanţă şi a venit într-un suflet. Părea în delir de fericire, dădea din coadă disperat, mai avea puţin şi-şi lua zborul, dar nu ştiu dacă asta cu coada era un indiciu de fericire de fapt. Părea că da.

– E prea târziu acum, dacă l-ai învăţat din prima zi cu afecţiune. L-ai stricat, mi-a zis cineva.

– Oare cum putem să-l facem rău?

Am pus valiza pe rotile şi am tras de ea până la poartă. Lăsa două urme înguste pe praful de zăpadă de pe cărare. Ambroise era printre picioarele mele şi pe sub valiză, mă temeam că mă împiedic şi-l calc şi cad şi mă trezesc cu dinţi lipsă.

Am deschis poarta cu grijă, am scos întâi valiza cu o mână şi după aia am vrut să ies şi eu, fără să-l scap printre picioare.

– Marş, prostule, că-ţi dau şi una.

 


2 comentarii

Leave A Reply