Începând de ieri, sărăcia va fi eradicată în România

7

Joi, 29 ianuarie, am fost la o dezbatere organizată de Fundaţia Friedrich Ebert Romania despre Strategia Naţională privind Incluziunea Socială și Reducerea Sărăciei 2014-2020. La ultimul etaj al Intercontinentalului, Premierul Victor Ponta şi ministrul Muncii, Rovana Plumb, au discutat cu reprezentanţi ai societăţii civile şi ai sindicatelor, nu atât despre soluţii pentru reducerea sărăciei, cât despre factorii care pun beţe-n roate. Pe hârtie, Strategia Naţională, a cărei realizare a costat 1,3 milioane de euro, e o mostră de proiect european ca la carte, încărcat cu obiective şi generoase declaraţii de intenţie. Rămâne de văzut dacă şi cum vor fi aplicate în teren, atâta timp cât punerea lor în practică reprezintă reformarea din rădăcini a unor domenii care, de 25 de ani flirtează din ce în ce mai făţiş cu precaritatea.

saracie_2_25153000

Nu sunt nici specialist pe probleme de sărăcie, cu atât mai puţin mă pricep la strategii pentru combaterea ei, însă în calitate de cetăţean, am pus pe hârtie câteva observaţii după dezbaterea de ieri. Înainte însă, câteva cifre selectate din această strategie care poate fi parcursă integral, împreună cu planul de acţiune, pe site-ul Ministerului Muncii, ca să ne împrospătăm memoria:

  • Datele din 2013 arată că, din populaţia totală, 40,4 % dintre români erau expuşi riscului de sărăcie și excluziune socială.
  • Majoritatea persoanelor sărace din România trăiesc în sărăcie persistentă. Dintre cele 22,6 procente din populaţie care trăiau în sărăcie relativă în 2012, 18,2 la sută (reprezentând 81 de procente dintre persoanele sărace) trăiau în sărăcie persistentă.
  • Unul din doi copii din zonele rurale trăieşte în sărăcie. În 2012, peste 50 la sută dintre copiii din zonele rurale trăiau în sărăcie, prin comparaţie cu doar 17 la sută dintre copiii din localităţile urbane.
  • Tinerii înregistrează cea de-a doua rată a sărăciei ca mărime, fiind principalul grup afectat de criza economică. În 2012, tinerii între 18 şi 24 de ani au înregistrat o rată ridicată a sărăciei, foarte apropiată de riscul ridicat de sărăcie la care erau expuşi copiii (31,4%).
  • Conform Eurostat, aproape două treimi din tineri (cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani) şi 45% din tinerii angajaţi cu normă întreagă încă locuiesc cu părinţii. (…) Mai mult de jumătate din populaţie locuieşte în locuinţe supraaglomerate, fiind cel mai mare procent în rândul ţărilor europene şi de trei ori mai mare decât media UE-27 (16,8%).
  • Peste un sfert din populaţia română şi o treime din populaţia care locuieşte în locuinţe cu copii aflaţi în întreţinere au rămas în urmă cu plata utilităţilor pentru anul anterior (unde sub 10% din populaţia din UE-27 a avut în medie asemenea datorii). Din nou, în acelaşi an, 14,5% din populaţia română şi 25,4% din sărăcii aferenţi s-au aflat în sărăcie energetică, definită ca fiind incapacitatea de a-şi permite încălzirea pentru a-şi menţine locuinţele încălzite (mediile UE27 fiind de 10,8% şi respectiv 24,4%).
  • Analiza datelor din Ancheta Bugetelor de Familie a indicat faptul că romii sunt expuşi unui risc de sărăcie de zece ori mai mare decât celelalte etnii (33 % dintre ei trăiau în sărăcie absolută pe baza pragului naţional al sărăciei din 2013, în timp ce doar 3,4 % din populaţia care nu este de etnie romă au avut niveluri de consum sub pragul sărăciei). Îngrijorător este faptul că riscul de sărăcie este extrem de mare pentru copiii romi – rata de sărăcie în cazul lor este de 37,7 %, în timp ce rata naţională a sărăciei este de doar 4,3 %.

Deşi s-ar presupune că o strategie dedicată unei problem vitale, cum e combarerea sărăciei, ar trebui înainte de toate amplu discutată cu societatea civilă şi deşi, teoretic, strategia se află în dezbatere publică până pe 10 februarie, iniţiativa discuţiei de ieri nu a aparţinut guvernului, ci unei fundaţii – Friedrich Ebert. Şi Victor Ponta şi Rovana Plumb au mulţumit organizatorilor pentru acest privilegiu – premierul insistând chiar că a contramandat o întâlnire cu FMI în favoarea acestui eveniment –, deşi, firesc, o astfel de dezbatere ar fi fost îndatorirea guvernanţilor. Cum însă astfel de exerciţii democratice au loc rarissim şi mai degrabă simbolic, întâlnirea de ieri n-a oferit un cadru destul de încăpător pentru problematizarea temeinică a strategiei. Participanţii din partea organizaţiilor neguvernamentale, care desfăşoară nenumărate activităţi legate de grupurile defavorizate, abia dacă au apucat să lanseze întrebări pe fast-forward legate de reprezentarea acestor grupuri în strategie. Răspunsurile primului ministru şi ale ministrului Muncii au fost fugare şi formale, concentrându-se aproape deloc pe soluţii concrete. Mai mult, deşi datele care stau la baza strategiei sunt extrem de importante pentru o mai bună înţelegere a măsurilor propuse şi deşi, la rândul lor, acestea ar trebui să fie cât se poate de accesibile publicului, cele 450 de pagini cu statistici vor fi publicate abia din luna martie, după finalizarea dezbaterii publice, motivul invocat fiind birocraţia.

Extrem de surprinzător a fost să-l aud pe premierul Victor Ponta vorbind despre diferite mecanisme care duc la amplificarea sărăciei, asemenea unui cetăţean nemulţumit, care se simte neputincios în faţa aleşilor. A invocat fie salariile mici din anumite sectoare publice, care determină dezinteresul şi incompetenţa multor angajaţi cu diverse sarcini de protecţie socială, fie ping-pong-ul instituţional care, de pildă, îngreunează obţinerea documentelor de identitate şi de proprietate pentru numeroşi romi săraci sau lipsa de cooperare dintre administraţiile locale şi instituţiile centrale.

Când un prim ministru ridică din umeri, arătând cu degetul nereguli sistemice de bază, nu e deloc încurajator pentru o societate civilă care, de cele mai multe ori, reuşeşte să compenseze cu resurse minime incapacitatea statului de a administra diferite probleme sociale, în anumite comunităţi. Cu atât mai puţin pentru toţi cei vizaţi de strategie care, cel mai probabil, habar n-au că li se pregăteşte un “plan de salvare.” Pe de altă parte, ministrul Muncii, Rovana Plumb, s-a aflat la cealaltă extremă, transmiţând aproape zero informaţii concrete despre destinul acestei strategii şi paşii de implementare realizaţi până în prezent.

Poate unul din cele mai enervante lucruri de la dezbaterea ei a fost revenirea, pe ton victimizat, a premierului Ponta, la refrenul „măsuri de protecţie socială = pomeni electorale,” pe care unii adversari politici şi numeroşi alegători l-au invocat critic la adresa măsurilor de combatere a sărăciei, generând un puternic fond de rasism social. La prima vedere, o mare piedică împotriva eradicării sărăciei din România ar fi, după Victor Ponta, corul revoltaţilor la adresa „pomenilor electorale” care, de fapt, ar fi măsuri veritabile de scoatere a populaţiei din sărăcie. Or, mitul „pomenilor” nu s-a inventat de la sine, iar criticii nu s-au trezit decât puţini peste noapte să protesteze la adresa lor.

Guvernele din România de după 89 au folosit constant şi pavlovian măsurile sociale ca pe cârlige electorale, fără vreo strategie pe termen lung, care să dea roade eficiente. Dacă e să indicăm spre o cauză principală care a condus la accentuarea rasismului social, aceasta e fără îndoială contribuţia dezastruoasă pe care politicienii români, indiferent de orientare, au adus-o la politicile sociale.

În acelaşi timp, a fost invocat şi faptul că sărăcia n-ar fi un subiect deloc sexi pentru presa românească, care în loc să trateze responsabil această temă, preferă cancancurile politice. Dezinvoltura cu care liderii politici ajung să plaseze vina spre media pentru acest dezechilibru devine aproape absurdă, în condiţiile în care chiar ei, liderii politici, ar trebui să fie printre cei mai în materie să explice resorturile care au dus la configuraţia actuală a canalelor de informare. Atâta vreme cât clasa politică nu reuşeşte să impună pe agenda publică problema extrem de acută a sărăciei, fiind la rândul ei prea prinsă în scandaluri de corupţie, iar presa tradiţională abia ţine pasul cu reorientările axate pe interese politice, e aproape amuzant, într-un sens cinic, să deplângi prima pagină a ziarelor.

Cu fiecare zi şi cu fiecare an în care sărăcia a întârziat să fie adresată de politicieni şi tratată cu seriozitate, cu atât a scăpat din vederea opiniei publice, banalizându-se ca stare de fapt şi, pe alocuri, exoticizându-se în materiale de presă gata să susţină că „Aşa ceva n-ai mai văzut! Clic să vezi români ca-n Evul Mediu.” Ca să nu mai pun la socoteală că, pentru presa străină, sărăcia, în diversele ei forme, a devenit aproape un brand de ţară pentru România.

Deşi o mare parte din progresul înregistrat în ceea ce priveşte asistenţa socială din România se datorează societăţii civile, organizaţiile neguvernamentale nu au fost invitate ca partenere la elaborarea Strategiei Naţionale privind Incluziunea Socială și Reducerea Sărăciei 2014-2020. Unele dintre ele sunt, în cel mai bun caz, consultanţi pentru proiecte guvernamentale, însă o colaborare profesională între cele două sectoare întârzie să apară. Tocmai de aceea, numeroasele întrebări ale ONG-iştilor care au participat ieri la dezbatere şi care, în munca de zi cu zi, lucrează cu toate grupurile defavorizate vizate de strategie – de la copii abandonaţi, la persoane cu dizabilităţi, de la romi, la vârstnici săraci – au rămas suspendate.

În ceea ce priveşte Strategia ca atare, dacă o citeşti, ai impresia că următorii ani vor aduce un fel de Epocă a Luminilor pentru milioanele de oameni vulnerabili. Săracii vor avea acces egal la şcoli şi spitale, vor fi îndrumaţi să-şi găsească loc pe piaţa muncii, se vor deschide noi orizonturi pentru dezvoltare de infrastructură, se vor crea noi sisteme informatice de administrare a informaţiilor, se va investi în instruirea multor asistenţi sociali, care vor şi ajunge să lucreze şi-n cele mai izolate cotloane, se vor număra oamenii fără adăpost şi se vor crea locuinţe sociale. Câte şi mai câte.

Din cele 66 de pagini ale documentului, doar două sunt însă rezervate educaţiei şi tot cam atâtea sănătăţii, deşi, cel puţin intuitiv, asupra acestor două domenii ar trebui să licărească încontinuu beculeţe roşii de alarmă. Nu mai rămâne decât ca „Guvernul (…) să formuleze o politică clară cu privire la plăţile neoficiale din sistemul public de sănătate la nivel național şi să aloce un buget pentru implementarea şi aplicarea acesteia. De asemenea, Guvernul îşi propune să găsească metode pentru a se asigura că tratament şi medicaţie adecvate sunt accesibile celor mai vulnerabile gospodării şi comunităţilor rurale şi îndepărtate.” O nimica toată.

Două paragrafe dedicate măsurilor legate de agricultură (deşi sărăcia afectează semnificativ populaţia rurală), tot două dedicate inovaţiei sociale, deşi documentul arată că noile tehnologii sunt practice inexistente în sectorul social din România. Dincolo de conţinut, nu am găsit nicăieri în Strategie criterii de evaluare a succesului ori eşecului, nici măsuri de monitorizare a tuturor direcţiilor de acţiune, nici sancţiuni (auto)impuse pentru nerespectarea obiectivelor. Dar dacă toate lucrurile vor merge strună, iar de mâine vor începe să se ridice ca din senin şcoli la sate, către care autobuzele vor încărca voioase zeci de mii de copii izolaţi, dacă muncitorii cu ziua vor fi angajaţi cu acte-n regulă pe şantiere pentru construirea locuinţelor sociale, iar firmele în insolvenţă vor turna banii restanţi în bugetul de stat, în 2020 vom fi cu 580.000 mai puţini români săraci.

Foto: Ziarelive.ro


7 comentarii

  1. “Think outside the box” nu e un slogan asa de bun precum pare, este chiar o nebunie. Nu comentez mai mult, ca nu vreau sa influentez pe cineva in sens negativ.

  2. Este bine când jurnaliștii acordă atenție și evenimentelor de acest gen, dedicate proiectelor de combatere a sărăciei și exluderii sociale. Este un domeniu complicat, puțin ofertant pentru pseudo-jurnaliștii cu fustele date peste cap. Și implică multă cunoaștere transectorială.
    Am citit și eu strategia. Nu este rea, dar este incompletă. Nu are angajamente privind finanțarea multianuală. Măsurile propuse sunt multe și corecte. Ar fi fost bine să fi fost negociată și deybătută mult mai multă vreme.
    Are și măsuri concrete serioase, de la care ar fi de așteptat reyultate bune. Ideea unificării a trei programe actuale (alocațiile pentru familiile sărace cu copii, ajutorul pentru încălzirea locuinței și ajutorul social) într-o singură prestație socială este foarte bună. Cu atât mai mult cu cât se angajează o finanțare de două ori mai mare decât suma finanțărilor celor 3 programe de acum. Se mai vorbește în strategie de înființarea unor servicii de ocupare a forței de muncă la nivelul localităților, de mai mulți asistenți sociali profesioniști și de mai multe servicii sociale. Mie mi-a plăcut ideea ca salariații cu salarii mici să poată primi și un ajutor social, ceea ce acum nu se întâmplă decît foarte rar. Ar fi un imbold la muncă.
    Sunt multe măsuri interesante acolo. Lipsește însă ceva important: o evaluare explicită a rezultatelor strategiilor din trecut în materie. Sunt doar informații implicite. Se spune că rămâne ridicată incidența TBC la populația adultă, dar că în ultimii 10 ani a scăzut mult incidența TBC la copii. Am întrebat la un institut de cercetări în sănătate publică dacă au identificat cauza pentru care a scăzut incidența TBC la copii și a rămas ridicată la populația adultă. Cineva de acolo mi-a spus că programul acela cu corn și lapte la copii a avut această influență, în cea mai mare parte.
    Tot acolo am citit că din nou crește numărul copiilor abandonați în spitale și centre. Trebuie să vedem de ce. Ceea ce știu sigur este că, la reducerile de persoanl din 2010, primii la concediere au fost cei din adăposturile acelea pentru mame și copii care nu erau primiți în familii și unde se încerca acordarea unui spijin pentru mamele singure aflate în dificultate.
    Din păcate, pentru fiecare evoluție pozitivă sau negativă (expuse în strategie) ar fi trebuit să fie identificată și cauza majoră. Ar fi fost util demersul pentru identificarea politicilor bune/rele de până acum.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger