În spatele strălucirii aurului

1

Un articol din vara anului 2010 publicat în New York Times face o analiză amplă a minelor de aur din lume, scoțând în evidență efectele mineritului asupra comunității, impactul cianurilor asupra mediului, precum și interesele care stau în spatele exploatărilor de aur. Care este miza, de ce e aurul atât de căutat și până unde se poate merge pentru metalul strălucitor aflați din materialul New York Times, pe care îl redăm integral, mai jos, în contextul în care mineritul cu cianuri este o problemă actuală în România. În cadrul investigației jurnalistice, se menționează că dintre cele peste o duzină de accidente cu cianuri care s-au întâmplat în lume între 1985 și 2000, cel mai grav a avut loc în țara noastră, în anul 2000.

Atracţia aurului a avut mereu o componentă periculoasă ce a împins spre nebunie. De mii de ani, ceva din metalul veşnic strălucitor a condus omenirea dincolo de limitele dorinţei – de a-l păstra ca pe un tezaur, de a ucide sau a cuceri pentru el, ori de a-l poseda ca pe un amant.

La începutul secolului al XVI-lea, regele Ferdinand al Spaniei a stabilit priorităţile după care să se ghideze cuceririle conchistadorilor în Lumea Nouă după sloganul: „Luaţi aur! Omeneşte, pe cât posibil, dar, cu orice preţ, luaţi aur!”.

În această istorie lungă şi întortocheată aurul a ajuns acum o mare oportunitate, dar şi un  mare pericol.

Preţul aurului este mai mare decât a fost vreodată în ultimii 17 ani, ajungând la peste 500 de dolari uncia. Însă cantitatea de aur ce rămasă de exploatat este microscopică comparativ cu costurile de mediu enorme plătite pentru a o smulge din pământ, de cele mai multe ori în cele mai sărace colţuri ale lumii.

Spre deosebire, însă, de obsesiile din trecut legate de posesia aurului, din timpurile faraonilor până în anii ’50 ai secolului trecut, extragerea sa de la ora actuală are prea puţin de a face cu păstrarea imperiilor, cu economia sau monezile. Este vorba aproape integral de creşterea cererii de bijuterii ce consumă mai mult de 80 la sută din aurul extras din minele de astăzi.

Acest proces apare mai curând ca o extravaganţă menită să provoace furtuni în rândurile organizaţiilor de mediu şi ale comunităţilor din vecinătatea minelor şi să forţeze unele companii ca Tiffany & Company să se confrunte cu întrebări incomode referitoare la costul real al extracţiilor de aur.

Declaraţia preşedintelui de la Tiffany&Co, Michael Kowalski, se referă la responsabilizarea mineritului şi nevoia urgentă de reforme: „Cea mai mare provocare cu care ne confruntăm este lipsa unui set clar, acceptat de toată lumea, de standarde pentru mineritul responsabil din punct de vedere ecologic şi social”.

Să luam de pildă un inel. Pentru 28, 34 de grame de aur minerii sapă pe distanţe ce dislocă 30 de tone de piatră, ca apoi să le stropească cu cianuri diluate pentru a separa aurul din rocă. În minele mari, spre exemplu, minerii sapă jumătate de milion de tone de pământ pe zi dispus în movile de dimensiuni ce ar putea rivaliza cu Piramidele egiptene şi  stropesc minereul cu o burniţă fină de soluţie otrăvitoare ce rămâne activă pe durata multor ani. Gropile miniere rămân sub formă de cicatrici la o scară uriaşă.

Examinarea făcută timp de o lună de The New York Times pe parcursul unui tur prin minele de aur din vestul Americii de Nord, America Latină, Africa şi Europa a oferit o inedită perspectivă din interior a condiţiilor acestei industrii insulare, cu o moştenire problematică legată de mediu şi cu un viitor nesigur.

Unele mine destinate extracţiilor de metal, inclusiv minele de aur, au devenit echivalentul cel mai apropiat al haldelor nucleare de steril ce trebuie îngrijite printr-un procedeu continuu. Mineritul intensiv generează deşeuri toxice mai mult decât orice industrie a Statelor Unite, spre exemplu, conform Agenţiei de Protecţie a Mediului. Se estimează că anul trecut costul de curăţire a minelor pentru extracţia metalului ar fi ajuns la 54 miliarde de dolari. Un raport recent al U.S. Government Accountability Office  a sancţionat Agenţia de Mediu şi a declarat că lacunele juridice, interesele corporatiste şi slaba supreveghere federală au determinat posibilitatea companiilor miniere de a scăpa de obligaţia plăţilor pentru curăţire şi a arunca aceste plăţi în contul contribuabililor.

„Problemele miniere nu au fost considerate o prioritate foarte mare”,  a declarat într-un interviu Thomas P. Dunne, administratorul Agenţiei de Protecţie a Mediului, responsabilul pentru deşeuri solide şi răspunsuri de urgenţă, „dar ele sunt acum un motiv de îngrijorare”.

Dacă prețul exploatărilor miniere are în ţările dezvoltate un control al creşterii, unde cele mai cerute minereuri au fost deja epuizate, 70 la sută din aurul neexploatat se găseşte în ţări în curs de dezvoltare precum Guatemala sau Ghana. Acolo se dă bătălia reală asupra viitorului exploatărilor aurifere, sunt de comun acord atât apărătorii mineritului cât şi criticii lui.

Companiile miniere specializate în extracţiile de aur promit noi locuri de muncă, norme stricte ce privesc mediul şi tehnologii testate şi perfecţionate în timp şi de ultimă oră. Cu ajutorul Băncii Mondiale, programelor de exploatare li s-au deschis noi perspective de dezvoltare promiţătoare, investiţii salutate de guvernele ţărilor sărace cu terenuri aurifere.

Însă grupurile ecologiste fac public faptul că orice ţară dezvoltată nu ar tolera metodele de extracţie ale acestor companii miniere, cum ar fi depozitarea tonelor de deşeuri lângă apă: râuri, golfuri şi oceane. Localnicii ce trăiesc în apropierea minelor văd în urma exploatărilor prea puţine beneficii cu adevărat importante şi o povară mult prea mare. În Guatemala şi Peru oamenii au protestat față de minerit. Alte comunităţi au dat companiile miniere în judecată.

De pildă, în vara anului 2010 o provincie filipineză a dat în judecată una dintre cele mai mari companii de exploatere auriferă, cotată a cincea din lume, Canada – Place Dome Inc, din cauza unor distrugeri naturale de proporţii unde au fost afectate apele şi recifurile de corali din golful insulei filipineze Marinduque. Cantitatea de deşeuri ar fi putut umple un convoi de camioane care ar fi putut inconjura globul de trei ori.

Aceeaşi companie, Placer Dome, cheltuise deja 70 milioane de dolari pentru reabilitare şi alte 1,5 milioane pentru despăgubiri.

Unele industrii au încetat să mai ia în considerare dacă în cost merită să calculeze şi valoarea de mediu, vreo limită a investiţiei sau propria lor reputaţie,  raportate la costurile minei de aur care produce mai multe deşeuri pe uncie decât orice alt metal şi are doar câteva utilizări industriale.

Cea mai mare companie de minerit aurifer din lume, BHP Billiton – Australia, a vândut în 2001 cea mai profitabilă mină din Papua Noua Guinee, Ok Tedi, după ce a distrus mai mult de 2.400 de acri din pădurea tropicală. La plecare, purtătorul de cuvânt al companiei a declarat că mina „nu mai este compatibilă cu valorile noastre referitoare la mediu”.

După alte lecţii dure, alte companii precum Newmont Mining, cel mai mare producător mondial de aur, plătesc mai mult pentru şcoli şi locuinţe, încercând să facă viaţa socială din jurul minelor sale mai uşoară.

Carol L. Raulston, purtătorul de cuvânt al Asociaţiei Naţionale pentru Dezvoltarea Zonelor Miniere a SUA, este de părere că nici unul dintre membrii acesteia nu îşi doresc să fie asociaţi unor operaţiuni rău famate, din simplul fapt că orice astfel de asociere le-ar discredita capacitatea de a deschide noi oportunităţi de dezvoltare. „Veştile rele fac ocolul lumii foarte iute mai nou, şi nu ai unde să te ascunzi”, declară el.

Criticii spun că mineritul corporatist a fost încolţit de controale din cauza anonimatului său în rândul consumatorilor, spre deosebire de companiile petroliere, spre exemplu, care îşi extrag la rândul lor resursele din pamânt, dar îşi afişează numele deasupra pompei.

Anul trecut, campania „No Dirty Gold” (fără aur murdar), iniţiată de gruparea Earthworks, a militat în faţa celor mai elegante vitrine de pe Fifth Avenue din New York,  încercând să schimbe ceva în industria extracţiei aurului prin lobby-ul făcut în rândul consumatorilor de bijuterii din aur.

Protestatarii le-au cerut consumatorilor să întrebe cel puţin de unde provine aurul şi dacă extracţia sa a cauzat daune sociale sau de mediu, a spus Micahel E. Conroy, lector şi cercetător la Catedra de Silvicultură şi Studii de Mediu a Universităţii Yale. Repercusiunile în industria mineritului au fost enorme, unii au spus că totul este o minciună, dar comercianţii au început să realizeze în ce constă vulnerabilitatea vânzărilor lor.

Preşedintele de la Tiffany, Michael Kowalsky, a încercat să se ţină departe de controverse prin deschiderea unor noi alternative pentru exploatare, cumpărând aur dintr-o mină din Utah a cărui extracţie nu presupune folosirea cianurilor.

Dar cea mai mare parte a comercianţilor nu deţine puncte de vânzare de lux ca cele de la Tiffany, ci mai curând magazine de tip Wal Mart; în plus Michael Kowalsky, în calitatea sa de curator al Wildlife Conservation Society a ezitat să declare că aurul extras prin tehnologii alternative este complet “curat”.

Pofta nesătulă a Asiei

Să luăm, spre exemplu, cazul Amritei Raj. Ea este o mireasă în vârstă de 25 de ani şi a fost la cumpărături pentru trusoul ei de nuntă într-o zi de sâmbătă la New Delhi. Acolo a găsit de vânzare un set întreg cu toate cele necesare unei nunţi hinduse: un colier de aur, cerceii corespunzători şi două rânduri de brăţări.

De dragul onoarei tradiţionale a familiei, cei noi veniţi prin alianţa căsătoriei trebuie să primească la rândul lor daruri în aur –  un set „uşor” pentru soacră, în plus un inel de aur pentru mire şi cercei pentru cumnată. „Pentru indieni o nuntă fără aur nu este o nuntă”, declara mama Amritei, doamna Raj.

De mii de ani, aurul a servit ceremoniilor şi celebrărilor. Dar acum tradiţiile merg mână în mână cu prosperitate noilor îmbogăţiţi. Potrivit relatărilor grupului comercial industrial World Gold Council, noii consumatori înstăriţi ce asaltează mall-urile din Shangai şi bazarurile din Bombay, au cumpărat aur  propulsând vânzarea de bijuterii spre recordul de 38 miliarde de dolari.

În 2009, vânzările au crescut cu 11 % în China şi cu 47 % în India, ţări cu populaţii de peste un miliard de oameni care au un apetit de nesăturat pentru aur – folosit pentru bijuterii, pentru ritualurile din temple şi pentru zestrea mirilor – devenind în mod tradiţional cele mai mari consumatoare de aur din lume.

Multe păreri din afara industriei consideră acest tip de cerere un argument în favoarea valorii culturale a aurului care nu ar trebui pusă la îndoială. Dorinţa de a tezauriza aurul nu se limitează însă la una domestică precum cea a Indiei sau a Orientului Mijlociu.

Statele Unite ale Americii, al doilea consumator de aur din lume, deţine, de asemenea, şi cele mai mari rezerve de aur din lume. Guvernul SUA a depus în seifuri 8134 tone de aur în valoare de aproximativ 122 miliarde de dolari. A fost reînnoit în 2009 un acord privind rezervele federale ale SUA şi ale altor bănci importante pentru a restricţiona sever vânzările din rezerve, un mod de a susţine preţul aurului, care nu este o chestiune de cerere şi ofertă, ci de psihologie a pieţei. Aurul este cumpărat de către investitorii îngrijoraţi de scăderea dolarului şi de nesiguranţa economiei. Acesta ar fi cel mai serios motiv pentru a păstra la ora actuală preţul ridicat al aurului.

Pentru mineri acest preţ determină virtual tot ceea ce ţine de minerit – de unde se extrage aur, cât de mult se extrage, cât de subţiri sunt filoanele care merită exploatate.

Specialistul în minerit al Biroului E.P.A. din Denver, Mike Wireman, spune că aurul este extras într-un cuantum mai mic decât orice alt metal. Înseamnă că zonele de extracţie au cele mai mari cariere deschise, dar care ar trebui să fie, de asemenea, ieftine şi profitabile, fapt ce presupune folosirea cianurilor.

Acest mod de intervenţie masivă poate fi văzut la Yanacocha, o mină întinsă pe o arie vastă în nordul Perului, exploatată de compania Newmont. Într-o regiune pitorească de păşuni, dealurile verzi au fost excavate şi au acum culoarea nisipului, aseamănându-se mai curând cu Vestul sălbatic american decât cu o zonă muntoasă a Anzilor.

Munţii au fost dinamitaţi sistematic de unde au fost dislocate mase mari de stâncă de dimensiunea unei case, cărate cu camioanele şi dispuse în zigurate de minereu. Aceşti noi munţi formaţi de mâna omului sunt irigaţi continuu cu furtune prin care trec milioane de galoane de soluţii pe bază de cianuri în decursul multor ani. Cianurile dizolvă aurul astfel încât să poată fi apoi separat şi topit.

În zonele aurifere ca Yanacocha o uncie de aur este împrăştiată în 30 de tone de minereu. Dar pentru a ajunge la acest minereu mult mai multe tone de pământ trebuie să fie dislocate şi apoi aruncate ca deşeu. De exemplu la câteva mine din Nevada au trebuit să fie excavate pentru o singură uncie de aur peste 100 tone de pământ, a declarat Ann Maest, o geochimistă care se ocupă de problemele minelor.

Companiile miniere spun că vin în întâmpinarea cererii şi că acest tip de excavare a aurul denumit leşiere pe bază de cianuri este o întrebuinţare a terenului la fel de bună ca oricare alta, dacă nu mai bună.

Cianurile nu sunt singura opţiune pentru exploatare, dar sunt considerate a fi modalitatea cea mai rentabilă pentru a culege pepitele microscopice de „aur invizibil”. Marjele de profit sunt prea mici, spun exploatatorii, iar aurul rămas în lume se găseşte deja în cantităţi mult prea mici, astfel încât nu merită să fie minat cu alte tehnologii.

„Leşierea este mai ieftină”,  a declarat Shannon W. Dunlap, managerul în probleme de mediu al companiei Placer Dome, iar „mineritul nostru nu ar putea fără acestă metodă”.

Dar cea mai mare parte a acestor mase de rocă dislocată, expusă la ploaie sau la aer pentru prima dată, este în acelaşi timp sursa minieră de miliarde de dolari a unei bombe ce acţionează în timp asupra mediului. Sulful din piatră va interacţiona chimic cu oxigenul, ecuaţie de unde rezultă acidul sulfuric. Acest acid nu doar poluează, dar eliberează în acelaşi timp metale grele precum cadmiul, plumbul şi mercurul, dăunătoare în stare liberă atât omului, cât şi faunei, chiar şi în concentraţii foarte scăzute. Reacţiile pot continua în lanţ timp de secole.

Mulţi oficiali ai industriei exploatărilor miniere, reticenţi în folosirea cuvântului „poluare”, protestează la acuzaţia că mineritul ar lasă în urmă doar deşeuri, atât timp cât ele se află doar la nivelul terenurilor. Cele mai eficiente exploatări miniere cer mai mult pământ pe parcurs, pentru a căptuşi filoanele de stâncă şi a le trata cu var pentru prevenirea formării de acizi.

Dar stoparea poluării este imposibil de realizat pentru totdeauna. În încercarea de a le ţine departe de aer şi de ploaie, chiar şi filoanele acoperite din stâncă, odată ce au fost stropite cu cianură, pot elibera substanţe toxice, în special în zonele cu o climă umedă.

Cianura creează, la rândul său, probleme pe termen lung. Cei mai mulţi cercetători sunt de părere că cianura se descompune la lumina şi la căldura soarelui şi n-ar fi periculoasă dacă ar fi doar diluată. Un studiu din 2000 al United States Geological Survey (Centrul pentru studierea supravieţuirii geologice) despre transformarea chimică a cianurilor în alţi compuşi întăreşte faptul că formele lor toxice persistă îndeosebi în zonele cu climă rece.

În acelaşi fel în care cianura dizolvă aurul din stâncă, ea dizolvă şi alte metale, de cele mai multe ori dăunătoare.

În plus. au existat accidente grave care au implicat operaţiunile cu cianură. Potrivit unui raport al Programului de Mediu al Națiunilor Unite, din 1985 până în 2000, mai mult de o duzină de rezervoare încărcate cu cianuri s-a prăbuşit.

Cel mai grav dezastru a avut loc în România, în anul 2000, când deşeurile provenite dintr-o mină s-au vărsat într-un afluent al Dunării, omorând mai mult de o mie de tone de peşte şi pata de cianură întinzându-se pe mai mult de 2.500 de kilometri până Marea Neagră.

Această deversare de proporţii a condus la presiune pe industria auriferă de a îmbunătăţi condiţiile de manipulare a cianurilor. După cinci ani de discuţii, industria a prezentat un set de standarde ce reglementează transportul şi depozitarea cianurilor, invitând companiile să se conformeze şi să se supună inspecţiilor efectuate de un nou organism instituit în industrie.

Dar codul cianurii este acceptat de bunăvoie şi nu este impus de guvern. Dr. Glenn Miller,  profesor al Departmentului de Resurse Naturale şi Ştiinţa Mediului de la Universitatea din Nevada, spune că, de fapt nimeni, nici industria, nici guvernul, nici adepţii, nici criticii, nu tratează în mod adecvat una dintre cele mai insemnate probleme ale mineritului: Ce se întâmplă atunci când mina se închide?

Dezastrul din Munţii Stâncoşi

Un răspuns al acestei întrebări tăioase se află într-o zonă rurală, salbatică din nord-estul statului Montana, SUA, numită Little Rocky Mountains.

Într-o zonă abandonată din vecinătatea minei de aur dezafectate de la Zortman-Landusky, Dale Ployhar vine des să planteze puieţi de pin pe dealurile goale. „Aduc seminţe de pin şi le împrăştii de jur împrejur, sperând că vor veni înapoi”, spune Dale, privind în depărtare către micuţul oraş Zortman, cu o populaţie de 50 de locuitori.

Zortman-Landusky a fost prima operaţiune la scară largă din SUA, în 1979, bazată pe tehnologia cu cianuri. Amprenta lăsată asupra mediului, psihicului şi politicului din statul Montana mai continuă încă şi astăzi.

Ce s-a întâmplat acolo – un dezastru pe mai multe niveluri, implicând falimente, știință manipulată, pagube catastrofale pentru mediul înconjurător şi lacune de reglementare – a reprezentat prefigurarea unui drum riscant pe care aurul l-a avut în anii ce au urmat, spun experţii în probleme de exploatare auriferă, autorităţile reglementărilor de stat şi specialiştii în probleme de mediu.

Dale Ployhar, un cetăţean în vârstă de 65 de ani, operator de echipamente de mare tonaj, al cărui fiu a cumpărat o parte din terenurile minei la licitaţie, după falimentul companiei în urmă cu patru ani, se plânge în numele comunităţii: „A rămas multă amărăciune”.

Experţii spun că minele Zortman-Landusky (combinaţia dintre două cariere din apropierea orăşelului Zortman şi vecinătatea satului Landusky), au reprezentat o etapă din lecţia dură dată tehnologiilor mineritului aurifer, legată de folosirea sau evitarea metodelor chimice.

Alţii spun că au fost de vină programele de producţie prea ambiţioase ale proprietarilor de mină de la  Pegasus Gold, Canada. Lansarea unui pachet bonus de mai mult de 5 milioane dolari pentru directori, anunțat după ce compania a cerut protecție pentru faliment în 1998, nu a ajutat.

Exploatarea cu cianuri poate fi dificilă chiar şi în cele mai bune condiţii. La Zortman, compania a făcut greşeala de a construi groapa de cianuri în vârful muntelui ce urma să fie stropit cu acid. Cianurile şi acidul, amestecate, au intrat în reacţie chimică generând un cocktail toxic ce s-a infiltrat din movile în tot mediul înconjurător.

Oprirea mineritului a avut loc în 1996 şi oficialii companiei au insistat în observaţiile lor făcute public pe parcursul unui întreg an ce a urmat, cum că au dorit să se comporte ca cetăţeni responsabili şi să rămână în teritoriu pentru a curăţa proprietatea. Dar cum preţul aurului a scăzut apoi sub 280 de dolari/uncia, Peagsus a fost nevoită să închidă porţile.

“Acest caz a devenit unul dintre cele mai grave cazuri din Montana”, a declarat Wayne E. Jepson, manager al proiectului Zortman la Departamentul pentru Calitatea Mediului al statului Montana.

Din nefericire, conform unor studii recente, riscurile de mediu provenind din exploatarea minelor din stâncă se dovedesc adesea a fi subestimate şi relatate în mod superficial.

Roberto Repetto, economist al Universităţii din Colorado, a examinat 10 mine, atât din Statele Unite cât şi din străinătate, având aceeaşi particularitate de a fi conduse de companii cotate la Bursă. Toate acestea, cu o singură excepţie,  nu au dezvăluit integral riscurile pentru investitori.

Grupul ecologist Earthwork a examinat situaţia a 22 de mine pentru un raport publicat în luna noiembrie a anului 2009. Studiul a constatat că aproape toate minele au avut probleme legate de apă, de unde a rezultat că „efectele apei au fost mereu subestimate” chiar înainte de a se începe exploatarea propriu-zisă.

„Combinaţia dintre o abordare a reglementărilor şi ştiinţa mineritului este sursa preconizărilor inexacte”, spune unul dintre autorii studiului, James R.Kuipers, consultant şi fost inginer minier.

Pentru mina Zortman-Landusky guvernul a scris un studiu asupra impactului pe care îl va avea mina asupra mediului bazat însă pe informaţiile primite de la compania exploatatoare, mai spune inginerul Kuipers.

Montana şi alte state miniere mari depind deseori de companiile miniere pentru o mare parte din datele ştiinţifice despre impactul asupra mediului, sau de banii destinaţi plăţii unui astfel de studiu, spun autorităţile de reglementare guvernamentale sau federale, în primul rând din cauza faptului că agenţiile guvernamentale sunt lipsite în general de resurse pentru a face ele însele cercetări aprofundate.

Unele autorităţi de reglementare a minelor apără practica, spunând că mai multe date ştiinţifice furnizate de companiile care au cel mai mare interes financiar în rezultatele exploatării nu sunt chiar de aruncat atât timp cât studiul este riguros.

„Cel mai important aspect pentru a face sistemul de lucru să funcţioneze este ca agenţiile de stat şi federale să aibă mijloacele necesare şi expertiza pentru a citi aceste informaţii”, declară purtătorul de cuvânt al biroului E.P.A. din Denver, dl. Wireman.

Dar lecţia de la minele Zortman-Landusky arată faptul că adesea informaţiile sunt ignorate. La începutul anilor 90, fostul inginer miner, consultantul Orville Kiehn, a avertizat într-o notă adresată şefilor lui faptul că nu sunt puşi deoparte suficienţi bani destinaţi tratamentului apei după închiderea minei.

Observaţia inginerului Kiehn nu a dus nicăieri. Atunci – ca şi acum, de altfel –   Agenţia Europeană de Mediu nu avea autoritatea sau alte modalităţi legale pentru a putea proteja populaţia de operaţiile de exploatare ale unei mine, în afară de intentarea unui proces, aşa cum s-a întâmplat în 1995, după ce compania Pegasus a încălcat standardele legale ce prevedeau curăţarea apei.

Compania a stabilit la proces să plătească 32,3 milioane dolari destinaţi în cea mai mare parte pentru extinderea şi modernizarea tehnologiilor pentru tratarea apei.

La acea dată, funcţionarii de stat au respins ideea de a presa compania Pegasus pentru o sumă mai mare de bani. În primăvara lui 2010 legislaţia statului Montana a creat un fond special pentru a compensa curăţarea apei pentru următorii 120 de ani, tratament ce costă mai mult de 19 milioane dolari.

Washington-ul se confruntă, de asemenea, cu lipsa planului pentru costurile de exploatare. The Government Accountability Office, Direcţia ‘Investigaţii’ a Congresului, a criticat aspru EPA în august 2009 pentru faptul că nu a cerut minelor de metal obligaţia de a oferi asigurări că pot plăti tratamentele de curăţare, eşec ce a condus expunerea contribuabililor la datorii de peste câteva miliarde de dolari.

Pentru Montana, exploatarea minelor Zortman a îngheţat. În 1998, cum catastrofa a înnegrit titlurile de pe prima pagină a multor ziare din toată ţara, alegătorii au votat ca una dintre interdicţiile de prim interes ale naţiunii să fie stoparea  exploatărilor miniere pe bază de cianuri, de asemenea stoparea oricărui proiect nou de exploatare auriferă. Toate aceste interdicţii au fost reînnoite în 2009.

Profit şi sărăcie

Companiile aurifere îşi extind activitatea în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii conduse de un ghid puternic: Banca Mondială.

Banca Mondială, cea mai mare instituţie pentru eradicarea sărăciei în lume, a susţinut că societăţile miniere multinaţionale ar aduce investiţii, precum drumuri, şcoli şi locuri de muncă, în ţările care au altceva de oferit decât resursele lor naturale. Pentru bancă, care încearcă să atragă investiţii private pentru terenurile subdezvoltate, logica a fost simplă.

„Noi investim pentru a contribui la eradicarea sărăciei şi a aduce o contribuție la îmbunătăţirea vieţii populaţiei”, a declarat Rashad-Rudolf Kaldany, şeful direcţiei de profit din petrol, gaze şi minerit al International Finance Corporation.

Banca a luat în considerare ambele feţe ale monedei. La îndemnul său, mai mult de o sută de acţiuni legate de numerar au fost convenite de guvernele ţărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare privind reducerea taxelor şi redevenţele pentru a atrage interesul marilor companii miniere, spune unul dintre profesorii Școlii de Drept a Universităţii din Denver, James Otto.

În acelaşi timp, banca a asigurat cu sume importante de bani mai mult de 30 de proiecte miniere pentru exploatarea aurului, în vederea profitului.

Deşi mineritul a constituit o mică parte din portofoliul băncii, nu au lipsit controversele privind accidentele.

Într-unul din cele mai grave dezastre, în 1995, o mină din Guyana asigurată de către bancă a deversat mai mult de 790.000 galoane de steril cu cianură într-un afluent al râului Essequibo, sursa principală de apă a ţării.

Până în 2001, preşedintele Băncii Mondiale, James D. Wolfensohn, a impus un moratoriu de doi ani privind investiţiile miniere şi a ordonat o revizuire a implicării sale în industrie.

Emil Salim, un fost ministru al mediului din Indonezia, a condus studiul. “Eu am spus că până acum International Finance Corporation nu a făcut altceva decât afaceri”, a declarat fostul ministru într-un interviu în Jakarta, continuând, “acum este cazul să ascultăm şi vocea societăţii civile”. Salim recomanda reducerea folosirii cianurilor în mineritul aurifer, interzicerea deversării deşeurilor în râuri şi oceane, şi acordarea dreptului de veto comunităţii asupra planurilor companiei miniere.

Dar industriaşii s-au plâns. Iar guvernele ţărilor în curs de dezvoltare au agreat împrumuturile Băncii Mondiale pentru minele de aur. În cele din urmă, banca a avut de câştigat ceva mai mult decât un modest profit.

Aceasta s-a angajat să facă declaraţii de impact asupra mediului, pe înţelesul localnicilor şi  să susţină proiecte numai cu sprijinul larg al comunităţii. Şi a cerut guvernelor acestor ţări să cheltuiască impozitele companiilor miniere şi a redevenţelor în ajutorarea comunităţilor din apropierea minelor.

Însă criticii şi grupurile de mediu spun că cererile băncii de la companiile miniere sunt mici în schimbul banilor şi a ştampilei sale pentru aprobarea exploatării.

Normele Băncii Mondiale pentru nivelul cantităţii de arsenic din apa potabilă sunt mai puţin stricte decât cele ale Organizației Mondiale a Sănătății, iar nivelul de contaminare cu mercur este mai permisiv decât cel impus de EPA, a spus Andrea Durbin, consultant al organizaţiilor non-guvernamentale ce militează pentru standarde mai riguroase.

International Finance Corporation lucrează la elaborarea unui set nou de norme, care va clarifica ceea ce se aşteaptă de la companiile miniere, spune directoarea direcţiei de Dezvoltare Socială şi de Mediu, Rachel Kyte.

Dar proiectul pune la latitudinea companiilor miniere şi mai multe norme de reglementare, spune Manish Bapna, directorul executiv al Bank Information Center, un grup ce monitorizează banca. Proiectul, aşa cum este gândit de bancă, va face mai uşoară sarcina companiilor miniere de a evacua comunităţi întregi de locuitori indigeni şi a mina în cele mai preţioase situri şi habitate de pe întregul glob, spune el.

În ciuda celor doi ani de moratoriu, s-au schimbat foarte puţine lucruri, spune alt fost director al băncii în probleme de mediu. “ca de obicei, Banca insistă în a pune accentul doar pe afaceri”, mai spune el.

Rezistenţa din Guatemala

Primul exemplu în noile afacerile miniere în care banca a investit după estimările studiilor sale poate fi găsit astăzi pe dealurile verzi şi umede din vestul Guatemalei.

Episcopul Alvaro Ramazzini, un om ce amestecă politica şi religia cu uşurinţă, nu înţelege de ce Banca Mondială a împrumutat 45 milioane dolari unei bogate companii multinaţionale pentru a mina într-o mină de aur dintr-o regiune săracă de agricultori mayaşi. “De ce să nu cheltui banii direct pentru a ajuta oamenii?” a întrebat el.

Întinsă de-a lungul unei profunde văi împădurite, noua mină construită de Glamis Gold, o companieră minieră canadiană, a fost aleasă de către Banca Mondială acum doi ani ca un nou model de ajutorare pentru populaţia săracă, prin exploatarea auriferă.

În ciuda intenţiilor declarate, mina s-a confruntat cu o mulţime de proteste la fiecare pas.

În cadrul reuniunii Consiliului International Finance Corporation din iunie 2004, exista deja scepticismul cu privire la considerabilă sumă de 45 milioane dolari împrumutată companiei  Glamis Gold.

Membrii au fost întrebaţi de ce un proiect de 261 milioane dolari a creat doar 160 de locuri de muncă pe termen lung şi de ce au oferit totuşi bani unei companii “bine capitalizate”, ca Glamis Gold, toate fiind întrebările unui grup neguvernamental ce s-a opus proiectului, conform The Times.

Alţii au fost îngrijorat de faptul că I.F.C. s-a bazat prea mult pe informaţiile date de Glamis cu privire la potenţialul de poluare.

Banca Mondială s-a angajat să susţină doar mine a căror exploatare se bazează pe sprijinul local. Dar la faţa locului, în Guatemala, opoziţia fierbea din luna decembrie a lui 2009.

Agricultorii mânioşi au blocat drumurile pentru a opri camioanele ce transportau remorci încărcate cu utilajele necesare mineritului. După 40 de zile începuseră luptele între poliţie şi protestatari, astfel încât echipamentele a trebuit să fie escortate de soldaţi.

Pentru a convinge sătenii de beneficiile minei, compania Glamis Gold i-a încărcat pe fermieri în 19 avioane şi au zburat până în Honduras să viziteze o mină funcţională asemănătoare.

Dar sătenii din Sipicapa au ţinut cu orice preţ ca vocea lor să fie auzită. Într-o dimineaţă rece de sâmbătă din luna iunie, peste 2.600 de bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în hainele lor cele mai bune, cu copiii în cârcă, înghesuţi în curţile comunităţii, în verandele bisericii, au votat un referendum benevol.

“Noi regretăm deja în numele strămoşilor noştri faptul că au permis conquistadorilor spanioli să ne cumpere pământul în schimbul unor brelocuri şi oglizi”, a spus Fructuoso López Pérez, primarul satului. “Aşa că trebuie să votăm, pentru ca odraslele noastre să ne mulţumească în viitor pentru că am făcut ce era drept”.

La auzul acestor cuvinte, o mulţime de oameni adunaţi în biserică au ridicat mâinile într-un spectacol unanim îndreptat împotriva exploatării minei.

O mare parte din furia ţăranilor s-a datorat informaţiilor  hidrogeologului american, Robert E. Moran, care a fost rugat de către Madre Selva, o organizaţie nonguvernamentală din Guatemala, să viziteze mina şi să formuleze o declaraţiei despre impactul minei asupra mediului.

Robert Moran, care a făcut parte din consiliul consultativ al studiului minier făcut de băncă, a constatat că studiul avea lipsuri grave. Studiul nu menţiona, spre exemplu “cantităţile foarte mari de apă” pe care mina le-ar folosi, sau nu oferea informaţii elementare cu privire la “volumele masive” de deşeuri pe care mina le-ar produce.

În urma acestor observaţii, Tim Miller, vice-preşedintele operaţiunilor din America Centrală pentru Glamis, a afirmat că declaraţia de impact de mediu a fost doar un “document de lucru”.

În orașul Guatemala, ministrul adjunct al Minelor, Jorge Antonio García Chiu, a apărat aprobarea minei, declarând că aceasta a urmat în urma a patru luni de consultări şi discuţii.

Dl Kaldany, official al IFC, a declarat că atât investiţiile, cât şi declaraţia de impact de mediu sunt solide. “Suntem o bancă, mergem pe baza unui proiect de dezvoltare”, a spus el. “Compania Glamis Gold a cheltuit deja 1.3 milioane dolari pentru programele sociale desfăşurate în sate, ca parte a cerinţelor băncii”, a adăugat.

La mină, noile utilaje începeau să fie deja testate, făcând ecouri în întreaga vale. Producţia începea mai devreme de noiembrie 2010.

Tim Miller, de la Glamis Gold, a declarat că a mina a fost un câştig pentru populaţia indigenă, şi pentru compania sa. “De fapt, a spus el, Glamis nu ar fi avut nevoie de sprijinul Băncii Mondiale, dar banca a fost cea care şi-a oferit serviciile companiei Glamis”.

Oficialii Băncii Mondiale “au fost nerăbdători să facă unele investiţii în regiune”, a mai spus el. Compania se aşteaptă să aibă un câştig brut de 1 miliard dolari pe durata de viaţă a minei, cu profituri de la 200 la 300 milioane dolari. “Acest profit înseamnă un randament de aproximativ 25 până la 30 procente”, a spus el.

Ghana, costuri sociale

Oamenii din localitatea Binsre, Ghana, aflată pe străvechea Coastă de Aur, se ocupă cu propria lor vânătoare de aur. Aproape goi, cu braţele şi picioarele adâncite în mâlul gri, ei cern noroi într-o groapă mare, folosind găleţi şi pălării tari, căutând şi verificând orice rest rămas în sită.

Până în prezent, mineritul industrial nu a însemnat o promisiune socială pentru acesţi oameni şi familiile lor. Ei sunt minerii ilegali care nu-şi găsesc de lucru în cadrul exploatărilor miniere ultra-mecanizate ale investitorilor din lumea civilizată, dar căutătorii aceştia scormonesc în deşeurile lăsate în urmă de cea mai mare companie auriferă din lume, AngloGold Ashani, cu sediul în Africa de Sud.

Şase dintre aceşti mineri au murit în ultimii ani, cei mai mulţi dintre ei s-au înecat cu praf atunci când deşeurile de la mină au ţâşnit, deversându-se în groapă, a spus Hannah Owusu-Koranteng, un avocat al minerilor ilegali.  Mina a încercat în zadar să ţină oamenii afară.

“Pentru a-i îndepărta folosim de obicei câini”, a declarat şeful Biroului Financiar al AngloGold Ashanti, Kwaku Akosah-Bempah. “Apoi s-au plâns că am folosit câinii ca să-i muşte, atunci mina a încetat să mai folosească câini pentru a îndepărta minerii ilegali în momentul descărcării deşeurilor şi ei s-au întors”.

Într-un sat din apropierea localităţii Sanso, câţiva oameni au declarat că şi-au pierdut ţara pentru o mină. Acum ei taie piatră într-un munte de roci sterile, unde sparg, ciocănesc, aruncă şi cern.
“Te trezeşti într-o bună zi şi-ţi dai seama că ferma ta este distrusă”, a declarat Benjamin Assemblyman Annan, un politician local. “Ei spun ca vor plăti despăgubiri, dar este nevoie de unul sau doi ani, astfel, oamenii sunt obligaţi să meargă la minele ilegale şi să lucreze aşa cum făceau strămoşii noştri.”

Mineritul la dimensiuni industriale există în Ghana de mai bine de un secol, dar odată cu creşterea preţului aurului, tot mai multe companii sosesc acum , aducând cu ele tehnologii de incizare a carierelor şi leşiere cu cianuri. Şi investiţiile lor au fost primite cu căldură de către guverne.

Newmont, de exemplu, şi-a propus să cheltuie un miliard de dolari pentru o nouă mină pentru anul 2011, şi pentru o a doua mină într-una dintre cele mai prost defrişate ţări unde pădurea totuşi se mai păstreză – în 2007.

Şi aici Banca Mondială este pregătită să împrumute companiei 75 de milioane de dolari. Împreună, Newmont şi Banca spun că vor să arate cum dezvoltarea socială şi mineritul aurifer merg mână în mână.

Newmont oferă despăgubiri compensate fermierilor pe care i-au expropriat. Între altele oferă cursuri de formare pentru noi locuri de muncă în alte diverse domenii, cum ar fi creşterea melcilor comestibili sau fabricarea săpunului. Newmont construieşte, de asemenea, case construite din prefabricate de beton armat şi acoperişuri de tablă zincată, pentru a înlocui vechile case făcute din chirpici şi pământ.

Dar mina va crea doar 450 de locuri de muncă cu normă întreagă. Aşadar, mai mult de 8.000 de persoane vor fi strămutate.

“Casa este ok”, a spus mama a cinci copii, Gyinabu, divorţată, în vârstă de 35 de ani, care s-a mutat împreună cu copiii ei într-o casă proaspăt zugravită cu două camere, cu toaletă în spate, cu privelişte înspre mai multe zeci de case identice, semănând cartierului de săraci Levittown, dar “imi lipseşte pământul meu unde puteam să-mi cultiv propria hrană”.

Lângă mina concurenţei companiei Newmont, AngloGold Ashanti, în Oubasi, doar o jumătate din casele nou construite au baie înăuntru şi doar 20 la sută au şi apă curentă. Cu excepţia unei vile de cărămidă ce aparţine executivului companiei, oraşul Obuasi arată acum ca o întindere nesfârşită şi sordidă de cocioabe.

Şeful serviciului Financiar, Akosah-Bempah, a spus că s-a simţit ofensat de condiţiile precare de trai din acest baracopolis. “Cele mai multe taxe şi redevenţe au rămas în capitală, a mai spus el, şi a lăsat oraşul şubrezit şi lipsit de beneficiile promise în urma exploatării aurului”.

“Uneori, doar gândul la Obuasi ne pune în încurcătură, ne simţin stânjeniţi. Nu este deloc suficient ce a fost înapoiat la schimb comunităţii”.

Articol apărut în New York Times, 14 iunie 2010 / Traducere Bianca Predoi, Campania Salvați Roșia Montană


Un comentariu

  1. Pingback: Cât de toxică e cianura

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger