În slujba celor care nu cuvântă: oamenii care salvează urşi

7

Ursul a obosit. Se zbate de două zile, dar laţul nu vrea să se rupă, ba chiar s-a strâns mai tare pe gâtul său. A săpat cât a putut în jur, doar – doar găseşte o cale să fugă, a răscolit pământul, a scos tufe din rădăcini, sperând să scoată şi copacul de care e legat laţul. Însă nu are de unde să ştie că laţul e legat de trei copaci. Sârma tare i-a intrat în carne. Îl dor ghearele şi răsuflă aproape resemnat. S-a oprit din zbatere şi se uită în jur. Când îşi va mai aduna puterile, o va lua de la capăt. Cumva, trebuie să scape.

 

de Camelia Jula

 

La distanţă de el, apare cordonul de vânători şi jandarmi. Cu puştile în mâini. Înaintează până la limita de siguranţă. Linia de oameni cu puşti se opreşte. Mai în faţă vin doar doi tineri, care îşi pregătesc armele. Cu tranchilizante. Sunt medici veterinari şi misiunea lor este să adoarmă ursul, pentru a fi scos din capcana laţului, să îi trateze rănile şi să îi redea libertatea.

Canalele media de tip mainstream ne-au obişnuit cu prezentarea în fraze pline de „senzaţional” a cazurilor în care urşi mânaţi de foame au ajuns aproape de grădinile sau livezile oamenilor, iar uneori s-au prins în laţuri puse de mai marii sau mai micii braconieri ai zonelor. Că aşa e la români: un braconaj micuţ nu strică. Nimeni nu se întreabă cum ajunge cârnaţul de căprioară ori pastrama de mistreţ pe mese sau la vânzare, cu atât mai puţin când alături de ele se oferă şi o bucată de pastramă de urs. Laţurile puse pentru prinderea animalelor sălbatice sunt o metodă veche şi crudă, dar, în ciuda eforturilor reprezentanţilor fondurilor de vânătoare şi ale autorităţilor de a le tăia şi a le înlătura din calea animalelor, braconajul cinegetic rămâne o mare problemă pentru România. Toamna, în special, acestui braconaj îi cad victime urşii.

„Ursul nu este cel mai mare vânător de pe faţa pământului. El mănâncă în proporţie de 80% verdeţuri, fructe, iarbă; carne mănâncă numai dacă găseşte un animal mort. Dar toamna, când fructele de pădure nu mai sunt, ei vin aproape de grădinile oamenilor, de livezi şi se prind în laţurile puse, de obicei, e drept, pentru alte animale, mai cu seamă pentru mistreţi sau căprioare. În cazurile fericite în care oamenii care observă ursul prins anunţă autorităţile despre situaţie, suntem chemaţi să îl salvăm”, spune medicul veterinar Bogdan Brehar. În celelalte cazuri, însă, fie nimeni nu află vreodată de soarta ursului capturat, fie, aşa cum s-a mai întâmplat, braconieri ori săteni încearcă să ucidă ursul şi ajung să sfârşească tragic, devenind breaking news pentru câteva minute.

„Doi bărbaţi din Moroieni care l-au însoţit pe Ilie Leotescu, dâmboviţeanul de 63 de ani ucis de un urs, au fost reţinuţi pentru 24 de ore, sub acuzaţiile de complicitate la braconaj cinegetic, respectiv favorizarea infractorului. (…) Cei doi bărbaţi au recunoscut că l-au ajutat pe Leotescu în încercarea sa de a ucide ursul. Aceştia au declarat anchetatorilor că animalul a fost prins în laţ încă de marţi, iar miercuri dimineaţă s-au dus toţi trei ca să-l omoare şi să transporte corpul acestuia cu o căruţă. Ilie Leotescu a fost ucis atunci când a vrut să străpungă ursul cu o lance din lemn, ce avea în vârf o lamă de cuţit. Animalul a scăpat din laţ şi s-a năpustit asupra pensionarului. Localnicii au declarat anchetatorilor că Ilie Leotescu era un braconier cunoscut în zonă. El ar fi răpus, de-a lungul timpului, cel puţin şase urşi” (Sursa: Evenimentul Zilei)

Bogdan Brehar (31 de ani) şi Bogdan Zoica (27 de ani) sunt amândoi medici veterinari la Spitalul Veterinar Andivet din Deva, judeţul Hunedoara. Amândoi fac, pe lângă munca lor zilnică, de multe ori plină de situaţii dificile, de neprevăzut, salvări de urşi prinşi în laţuri, atunci când este nevoie. Bogdan Brehar face asta deja de 3 – 4 ani, iar Bogdan Zoica a intrat mai recent în echipă. Sunt singurii medici din judeţul Hunedoara care se ocupă cu acest gen de acţiuni. „Sunt convins că, mai demult, urşii care erau prinşi astfel sfârşeau împuşcaţi”, spune Bogdan Brehar. „Între timp, lumea s-a mai deşteptat şi administratorii fondurilor de vânătoare au realizat că lucrurile se pot face altfel”, susţine Bogdan Zoica. Timpul de intervenţie, în astfel de cazuri, este diferit în funcţie de cât de repede vine vestea că un urs are nevoie de ajutor şi de zona unde se află. Uneori, medicii ajung într-o oră la el. Alteori, durează mai mult. „Am avut un caz de urs la Vulcan, era o ursoaică, de fapt, care s-a chinuit două zile. Am avut nevoie de două seringi cu tranchilizante pentru ea, săpase tot pământul în jurul ei”, rememorează Bogdan Brehar. Imaginile, de altfel (foto jos), vorbesc de la sine: spaţiul răvăşit de ursoaică nu spune decât un singur lucru – cât de mult s-a luptat pentru a scăpa din strânsoarea capcanei, care o ţinea de gât.

 

Acţiunea de salvare a unui urs prins în capcana unui laţ pare simplă, dacă stai să o asculţi povestită: se pregăteşte arma cu tranchilizante (dozajul fiind aproximat în funcţie de cât apreciază medicii că ar fi greutatea ursului), se aşteaptă momentul când ursul, extenuat, nu se mai zbate, se trage (într-o zonă cu masă musculară, pentru minimizarea traumei), se aşteaptă încă vreo zece minute, pentru ca tranchilizantul să îşi facă efectul („cel mai periculos moment e în secunda doi după ce ai tras, animalul simte corpul străin în el şi riscul să rupă atunci laţul este cel mai mare”, explică Bogdan Brehar), apoi cei doi medici se duc lângă urs (laţul se scoate ori se taie), îi tratează rănile, îi fac injecţiile necesare şi trec la procedura de trezire, după care ursul devine, din nou, liber.

La faţa locului, însă, nimic nu este simplu.

Un urs rănit şi speriat este într-adevăr periculos. Chiar şi cu cordonul de vânători cu puşti în spate, medicii se expun unor riscuri serioase. Cunoştinţele lor în materie de medicamente care să aibă efecte pe animale atât de mari trebuie să fie solide. Facultatea de Medicină Veterinară nu îi învaţă cum să trateze animale sălbatice: cei doi medici au învăţat asta singuri, din pasiune pentru ceea ce au realizat că pot face, din pasiunea pentru animale şi natură. Tot timpul trebuie să fie doi, niciodată nu se merge de unul singur la un astfel de caz. Iar frica… Frica, inevitabilă, trebuie învinsă, iar asta ţine de fiecare în parte. „Ideea este să poţi să o învingi. Să ajungi la 10 metri de urs. Da, îţi vezi toată viaţa în faţa ochilor atunci. Dar, de nevoie, învingi frica. Eu aşa m-am obişnuit: am fost la primul caz, mi-a fost foarte, foarte frică. La al doilea, deşi ştiam ce se întâmplă, iar mi-a fost foarte frică. La al treilea, am mers mai încrezător. Apoi, te obişnuieşti. Îţi controlezi emoţiile. Pe mine recunosc că m-a atras întotdeauna sălbăticia, tatăl meu a fost vânător, aşa că am crescut de mic într-un mediu din acesta, am fost obişnuit cu animale sălbatice”, spune Bogdan Brehar.

„Este riscant ce facem noi, nu am cum să neg asta. Adrenalina pe care o simţi este foarte mare şi, într-adevăr, nu mulţi medici se înhamă la a face aşa ceva… când stai la câţiva metri de urs şi el rage, nu ţi-e totuna. Dar noi asta facem, pentru că putem; pentru că aşa cum putem trata sau opera un animal mic şi drăguţ, aşa putem merge la un urs sau la un zimbru. Dacă facem meseria asta, o facem de la A la Z, nu doar pe broscuţe sau păsări”, spune şi Bogdan Zoica (la rândul său, copil de fermier, crescut de mic printre animale). „La urşi”, mai spune el, „sentimentul este ca şi când ai sta în faţa unei mari prăpastii, dar ţie ţi-e frică de înălţime. Trebuie stăpânire de sine. Tupeu. Curaj. Eu aşa trec peste sentimentul de frică”.

Ursoaica adormită de tranchilizante

Cei doi medici veterinari intră în acţiune

 

Medicul Bogdan Brehar

Medicul Bogdan Zoica

În cazurile pe care le-au rezolvat până acum, a existat şi un moment în care lucrurile ar fi putut lua o întorsătură gravă: „Era un urs captiv în zona Haţeg. Ne-au sunat într-o duminică, am ajuns acolo, ursul era prins de un picior din spate. Până să ne pregătim noi arma cu tranchilizante să tragem, ursul, cumva, s-a eliberat din laţ şi a venit fix spre noi. Vânătorii care erau în spatele nostru au tras în aer, ursul s-a speriat şi a fugit în partea opusă, că, dacă nu, cred că trecea prin noi ca prin popice”, rememorează Bogdan Zoica. Dar, la celelalte cazuri, nu au fost surprize. Odată ce ursul este adormit, medicii îl tratează de rănile vizibile, îl deparazitează, îi fac injecţii, vitamine şi, după ce procedura este gata, îl trezesc. „Noi mergem pregătiţi cu trusa medicală să intervenim şi chirurgical, dacă este nevoie. Am avut un caz cu un urs care avea un canin rupt, spre exemplu. Niciodată, până acum, nu ni s-a întâmplat să ne moară ursul; plăgile făcute de laţuri erau mai degrabă superficiale, nu le puneau în pericol sănătatea”, spune Bogdan Brehar.

Dar, susţin cei doi medici, de fapt nu urşii sunt problema în astfel de situaţii, ci oamenii. De la oamenii care pun laţurile (şi care rămân neidentificaţi, neamendaţi şi, cel mai probabil, vor face în continuare acelaşi lucru) la cei care vin şi stau, vorba zicalei, „ca la urs”, ignorând sfaturile medicilor şi ale jandarmilor legate de zona de siguranţă pentru că… vor să îşi facă poză cu ursul. „Este adevărat că ursul este sedat, dar se poate trezi spontan din anestezie, şi numai pentru o jumătate de minut şi este suficient să fie un pericol. Noi le tot spunem să nu se apropie, dar ei trec pe lângă jandarmi, vor poze”, spune Bogdan Brehar. „Ceea ce facem noi este o treabă din umbră, dar oamenii nu înţeleg nici atât, că trebuie să ne lase să ne facem treaba asta, pentru că de noi depinde, acolo, şi viaţa noastră, şi a lor, a celor din jurul nostru, la acel moment. Ar fi bine dacă lumea ar conştientiza lucrul acesta. Şi mai bine ar fi să nu mai pună laţuri, că pentru noi nu este o plăcere să mergem să rezolvăm astfel de situaţii”, afirmă Bogdan Zoica. „În fiecare sat, mai ales din zonele de munte, este câte un individ din acesta, un deştept care se ocupă de aşa ceva, ştie trecătorile animalelor şi acolo pune laţuri. Vânătorii le găsesc, le taie şi le iau, apar altele la loc. Nici nu vrem să ne gândim ce se întâmplă cu animalele care se prind şi de care nu zice nimeni nimic”, oftează cei doi medici.

„Un urs prins în laţ în Dâmboviţa a reuşit să omoare braconierul (care îl lovea cu o rangă)… Acest gest frumos şi natural de autoapărare a ursului este rezultatul disperării unei vietăţii aflate în stare critică, prinse în laţul în care se chinuia de o vreme. (…) Câţi alţi urşi au fost omorâţi ilegal, braconaţi, murind în chinuri groaznice, ca rezultat al acţiunii braconierilor, la care se adaugă sutele de urşi protejaţi şi, totuşi, omorâţi anual, legal, de vânători? (…) Cât poate oare populaţia de urşi să suporte un asemenea masacru? Oare câţi dintre “urşii-problemă”, care uneori au ajuns să atace sau să ucidă câte un om fără vină aflat în habitatul ursului, sunt, de fapt, urşi răniţi de braconieri/ vânători, scăpaţi din laţuri sau din capcane de fier sau cu un glonţ în spate, cu o rană infectată, incapabili de a duce o viaţă normală de urs, dar având o furie imensă asupra speciei umane care le-a provocat atâta suferinţă?” (Peter Lengyel – Liber la braconieri)

În pofida riscurilor, momentul în care ursul se ridică şi pleacă pe picioarele lui spre libertate este cel mai frumos, pentru medicii care l-au îngrijit: „Uiţi de frică, uiţi de tot. Este o bucurie pentru noi să vedem că animalul este liber din nou. Ceea ce facem noi, în astfel de cazuri (dar şi în altele, cu animale domestice, spre exemplu) seamănă, într-un fel, cu ceea ce fac medicii SMURD, care se supun mereu unor riscuri foarte mari, ajung la cazuri diferite, chiar ciudate şi trebuie să fie mereu apţi, capabili să ia deciziile cele mai bune într-un timp foarte limitat. Exact aşa este şi la noi, mai ales în cazurile care implică animale sălbatice. Pe mine nu mă lasă sufletul să nu mă duc, dacă ştiu că pot să fac asta şi să fac un bine. Dacă ştii că poţi să faci ceva şi nu o faci, e grav, mai ales când eşti conştient că altcineva nu merge şi nu face”, consideră Bogdan Zoica. Fiecare caz al lor este un alt examen, în fapt, unul dat contratimp; nevoia îi învaţă şi îi obligă să gândească rapid, iar studiul autodidact îi ajută să înţeleagă cu ce se confruntă. „Relaţia noastră cu urşii sau alte animale sălbatice pe care le tratăm nu este de pacient – medic, ci de care pe care. Pentru animalul sălbatic, eu, medic sau nu, sunt o ameninţare. Totul ţine de reacţiile noastre de moment, uneori de instinct, dincolo de tot ce studiem, de tot ce învăţăm. Mă bucur să văd că generaţiile tinere de studenţi la Medicină Veterinară care vin la noi în practică sunt interesate de munca aceasta cu animale sălbatice. Mă face să mă gândesc că atunci când noi nu vom mai face asta, vor fi alţii care vor învăţa de la noi şi o vor face, poate chiar mai mulţi”, speră Bogdan Zoica.

DSC08091

Tăierea laţului care a prins un pui de urs

Alături de alt urs salvat, medicul Bogdan Brehar

 

Bogdan Brehar şi Bogdan Zoica sunt cei care se ocupă, în prezent, şi de zimbrii aflaţi în Rezervaţia de la Haţeg (Pădurea Slivuţ), adică cinci adulţi şi cinci pui, după refacerea populaţiei din această rezervaţie. Ei asigură asistenţa medicală pentru animale, fac controale periodice, verifică hrana, iar depozitul veterinar al Spitalului Andivet asigură distribuţia de furaje. „La zimbri, femela nu intră în călduri dacă nu are o alimentaţie corectă, iar zimbrii de la Haţeg aveau raţii deficitare, noi am echilibrat raţiile şi, iată, deja avem pui. Ţinând cont că o femelă de zimbru dă naştere unui pui numai la trei ani, cred că avem o situaţie fericită. Intervenţiile la zimbri sunt de acelaşi calibru: ei sunt animale care arată ca bovinele, dar se comportă ca şi caii, sunt nărăvaşe. Când e nevoie să intrăm în ţarc, să tratăm un animal, îl sedăm cu tranchilizante. Nu demult, spre exemplu, am avut intervenţie chiar la un pui, care şi-a rupt un corn şi a trebuit să îi oprim hemoragia”, îmi arată Bogdan Brehar imaginile.

Rezervaţia de la Haţeg a avut, la un moment dat, numai femele, după ce masculul murise de bătrâneţe, astfel că a fost nevoie să fie adus un mascul din rezervaţia de la Bucşani (Dâmboviţa). „Am fost trimis de către spital, alături de îngrijitorul zimbrilor, să supraveghez transportul lui la Haţeg. Acolo iar am trecut printr-o experienţă mai interesantă, să spun aşa: zimbrul iniţial tranchilizat urma să mai primească o injecţie, tot tranchilizantă, când era pe jos; un coleg i-a pus o pătură pe cap, urma să îi facă un tratament la ochi, altul a verificat să vadă dacă doarme şi eu stăteam în faţa zimbrului. Şi… brusc, pătura s-a ridicat, cu tot cu zimbrul de peste 700 de kilograme, care a fost instant în picioare, iar noi în două secunde la maşină; noroc că avea pătura pe cap, altfel cred că ne lua pe toţi în coarne. A trebuit să aşteptăm o vreme, să alegem alt mascul şi acela este acum la Haţeg. Noi mergem când ne cheamă, dacă sunt probleme, facem controale anuale, supraveghem condiţiile în care trăiesc. Însă sunt bine îngrijiţi, cel care se ocupă de ei le este ca un tată. Am învăţat să lucrăm cu zimbri citind cărţi de anesteziologie pe animale sălbatice şi tot aşa, cu mult curaj”, spune Bogdan Zoica.

Prin mâinile celor doi medici veterinari (pe care i-am găsit într-o duminică, de gardă la spital, printre urgenţe, între care şi o căţeluşă care tocmai începea să nască) au trecut animale fel de fel: de la cele mai exotice – diverse reptile – la ulii, berze sau fazani (găsiţi răniţi şi aduşi de oameni la spital); de la cele de la circ (lei) la cele domestice mari (vaci, cai) cu diverse probleme. Bogdan Brehar a tratat reptile şi lei la circ, iguane, cameleoni, păsări de tot felul, găsite rănite şi aduse de oamenii care le-au cules de pe şosele sau câmpuri. Toate costurile investigaţiilor şi tratamentelor pentru astfel de sălbăticiuni sunt suportate de spital. În materie de păsări sălbatice, medicii colaborează cu asociaţia Peregrinus, care se ocupă de preluarea păsărilor după ce au fost tratate şi de eliberarea lor. De la ce au învăţat în facultate, pe animale domestice şi de companie, tinerii veterinari au ajuns să lucreze cu animale sălbatice de mici, mari sau foarte mari dimensiuni, pentru că şi-au dorit să poată face asta.

„Ne întâlnim în practică cu specii pe care nu le cunoaştem, aşa că trebuie să ne documentăm. Există internet, există informaţie, totul e să vrei. Informaţia este specializată, pe feline, pe păsări de pradă, pe orice. La fel, medicaţia există, nu este ieftină, dar există, nu mai putem invoca absenţa ei. Nu există nu se poate face. Totul se poate face, contează să vrei”, este concluzia lui Bogdan Brehar. „Dacă oamenii s-ar informa şi ei sau ar asculta mai degrabă de medicul veterinar decât de vorbe din vecini, ne-ar uşura şi mai mult munca. Avem atât de multe resurse de informare la îndemână acum! Şi când vine vorba de animale sălbatice, şi când vine vorba de cele domestice, aflate în proprietatea cuiva, eu simt că dau un examen pe care nu am voie să nu îl iau, nu poate fi restanţă şi trebuie şi să îl iau cu notă mare; în facultate, dădeam examene numai în sesiune, acum dau examene în fiecare zi”, accentuează Bogdan Zoica. Dar, mai spune el, „cred că noi, oamenii, nu ştim, de fapt, nici 10% despre animale din ce ştiu ele despre noi. Noi suntem cei care mai avem de învăţat”.

***

Între copacii pe care a vrut să îi doboare, ursul se trezeşte, ameţit. Primul lucru pe care îl simte e mirosul pământului, amestecat cu mirosuri străine care vin din blana lui. Apoi, altceva. Laţul care îi strângea gâtul nu mai este. Nu îl mai ţine nimic captiv. Scutură capul. Ridică privirea. Undeva, la distanţă, rândul de oameni cu puşti şi genţi medicale aşteaptă. Vânătorii stau pregătiţi să tragă în aer, dacă este necesar să îndepărteze ursul. Dar acesta nu are nevoie de vreun alt stimul decât chemarea pădurii, care îi trece prin tot corpul. A înţeles ce s-a întâmplat. E liber.

Fotografii: Arhiva personală Bogdan Brehar, Bogdan Zoica / Spitalul Andivet

Foto main: Peter Lengyel


7 comentarii

  1. Pingback: semnalplus.ro » Editorial – În slujba celor care nu cuvântă: oamenii care salvează urși

  2. Una din numeroasele trimiteri de adancime ale autoarei este paralela SMURD cu tot ce fac cei doi MEDICI. Cred ca o fundatie spre care se pot directiona 2 procente ar fi un prim pas.
    Reiterez ,,suspiciunea,, privind autoarea doamna/domnisoara Camelia Jula, care cred ca se gaseasca pe o platforma media mult mai mare.

  3. Pingback: Trăind cu zimbrii | TOTB.ro - Think Outside the Box

  4. Pingback: Şi urşii se împuşcă, nu-i aşa? | TOTB.ro - Think Outside the Box

  5. Bravo! Rar gasesti asa oameni, care sa faca o meserie riscanta. E periculos rau ce faceti voi, dar, daca va place si aveti satisfactii, restul nu mai conteaza. Eu m-am dus cu fetita mea la circ sa vada leii, in cusca – eram la circa 10 m departare, ne desparteau vreo doua garduri si cand au iceput sa raga s-a speriat putin – dar, voi care stati langa ursul ce se poate trezi oricand, plus ca mai este ranit si speriat… Toata admiratia pentru voi! Ce este mai rau – unii fac prostii si voi trebuie sa indreptati lucrurile.

Leave A Reply