În plin sezon rece al războiului sau despre filosofia informației (I)

0

Nu e pentru prima dată când spun că suntem într-un soi de transfigurare a Războiului Rece. Există anumite schimbări, mai curând tehnologice, însă principiile de abordare și acțiune sunt aproximativ aceleași. Una dintre marile schimbări e adusă de situarea în fluxul de date, o poziție facilă utilizatorului de rând. Ca atare, dacă în anii ’60, de exemplu, accesul la arhive era o chestiune imposibilă, iată că în zilele noastre serviciile de securitate vorbesc despre transparență, adică despre unul din elementele de care se tem cel mai mult.

 

681626

 

de Rareş Iordache

 

Accesul la arhive nu se dobândește doar printr-o lege de tipul 544 / 2001 privind liberul acces la informații de interes public, ci și prin procesare de date, prin activism sau hackerism (să nu credeți că cei doi termeni sunt sinonimi), prin ieșiri mediatice de tipul celei realizate de Edward Snowden. A schimbat un astfel de eveniment cursul lucrurilor sau a presupus o turnură paradigmatică?

Dacă dăm timpul cu câteva decenii în urmă, putem scoate din arhive cazuri de agenți secreți care au scos la iveală acțiuni fantastice. Să fie doar un caragialesc “ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… ”? Mai exact, serviciile de informații au operat anumite practici de-a lungul timpului, la unele au renunțat, însă altele au dăinut sub masca tehnologică. Nu este nimic nou sub soare în multe cazuri. Vladimir Vetrov sau Oleg Gordievsky, spioni ruși care au scos la iveală practicile KGB-ului, au cotrobăit prin arhivă, au dat peste dosare importante ale securității din URSS. Din această cauză, ei încă poartă titulatura de trădători. În prezent, National Security Agency (NSA) supraveghează rețeaua.

Da, este interesant de spus astfel, mai ales în contextul în care monitorizarea presupune, la un moment dat, și excavarea și procesarea datelor. Este cunoscută tehnica, a fost așezată pe hârtie de Jussi Parikka prin a sa arheologie a rețelei (network archaelogy), un soi de particularizare a arheologiei media. Ca să ajungi la sens, adică să oferi sens, navighezi prin arhive și deconstruiești datele reconstruind informații. Acesta este apanajul informației în prezent: să o privești într-un sens structuralist, situându-te în flux, în dinamismul acestor schimbări. Lev Manovich ne propune să surprindem clipa, nu într-un sens chiar goethean, să nu lăsăm loc invizibilității într-o situare în fluxul de date. Ca atare, nimic dat uitării, căci informația poate recăpăta un alt sens. Ei bine, dacă stăm și privim prea mult informația, vom ajunge implicit și indirect să medităm prea mult asupra ei, să o filosofăm. E cunoscută procedura, mai ales celor care prinși de acest domeniu. Da, s-a gândit cineva și la acest aspect: o filosofie a informației, adică să o privești din toate unghiurile, să privești spre colțul nevăzut de nimeni. Luciano Floridi a scris în 2011 despre filosofia informației și a scos câteva remarci interesante. Unghiurile sale ar privi astfel informația: Information about something (e.g. a train timetable); Information as something (e.g. DNA, or fingerprints); Information for something (e.g. algorithms or instructions); Information in something (e.g. a pattern or a constraint).

Informația a devenit de ceva vreme elementul viral numărul unu. Să te ocupi de informație înseamnă să te situezi în plin tărâm al viralității, adică să observi cum anume ies la iveală unele informații în detrimentul altora, să vezi cum reacționează publicurile la lucrurile care se fac publice (mai multe despre asta, într-un alt episod). Edward Snowden este informație, și încă una virală, una dintre cele mai virale din prezent. Cercul se va închide în momentul saturației acestui viral, când piața va fi atât de plină de el, încât publicul îl va ignora, respectând o idee a saturației despre care vorbea Jean Baudrillard.

Există distincții în plin război rece, fără majuscule de această dată, căci vorbim despre o transfigurare.

1. Viralitatea mediatică a lui Snowden a blurat aspectul / aportul altor defectori din istoria Războiului Rece, însă a fost susținută de un mobil moral pentru mase. Snowden a ieșit puternic la rampă tocmai datorită paradigmelor mediatice curente, adică a semnificațiilor new media. Tocmai din această cauză putem vorbi despre cel mai cunoscut, Snowden fiind un simpatizant al interviurilor acordate diferitelor publicații prestigioase. De altfel, fostul agent NSA nu a făcut drumul înspre alte agenții de spionaj, cum a făcut Vetrov, ci a ieșit public. Vetrov a rămas un trădător autentic, însă și-a prezentat serviciile altor corporații specializate în operațiuni secrete și de spionaj. Meritul, să-l numesc așa, al lui Snowden este că, cel puțin aparent, el a ieșit în media cu povestea lui, argumentând astfel mobilul prim al acțiunii: relevarea în fața publicului a tuturor acțiunilor NSA care-l vizează direct.

2. Acest statut de one-man-show a însemnat o adevărată patogenitate pentru NSA și un semnal pentru alte agenții: vedeți, posibil să fiți următoarele victime, dacă vă țineți de prostii! Publicul a incriminat NSA pentru practicile sale, lumea a văzut, de parcă ar fi făcut-o prima dată sau nu ar fi avut cunoștință de astfel de lucruri, ce anume presupune o agenție de informații. Astăzi, marele pericol pentru orice agenție nu este ca un agent să fie dublu-spion, căci aici intervin contrainformațiile, ci ca el să iasă public, să se facă vizibil pe sine ca agent și să ofere informații despre activitatea agenției.

3. Snowden, trădător de țară sau eliberator? Orice agent secret care-și oferă serviciile unei alte agenții este un trădător! De ce? El cunoaște cum operează agențiile secrete și, cu toate acestea, se pune al dispoziția unei alte agenții dintr-o țară străină. Sigur, istoria ne confirmă că Vetrov sau  Gordievsky au avut un impact major în evitarea unor conflicte internaționale sau a unor situații riscante. Acest fapt asumă o conștientizare a propriilor acțiuni, a propriei agenții și a intențiilor propriei țări. Vetrov a vrut să se răzbune pe KGB, a vrut chiar să se răzbune prin a-l distruge. Gordievsky a sesizat că este ceva putred la Moscova și a acționat. Ei sunt niște trădători din perspectiva Rusiei. Ce este Snowden? Din perspectiva administrației Obama, este ceva similar, făcând rău unei agenții care mergea bine. Aici, însă, intervine mobilul acțiunii lui Snowden.

4. Ce știm noi și ce știu ei. O dilemă de cunoaștere în care subiecții sunt trimiși la socraticul Știm că nu știm nimic! Ei bine, pentru a reuși să mă cunosc, este nevoie nu de întoarcerea la mine, ci la ceilalți. Cam așa: eu știu că ei știu, însă nu știu ce anume. Ei știu că eu nu știu și știu tot despre mine! În perioada noilor tehnologii, analiștii de servicii secrete sunt puși ei înșiși în fața unor probleme reale, căci fluxul informațional nu poate fi oprit. Ei, noi, cu toții suntem în el. Operațiunile clasificate pornesc de la o arheologie media, vorba lui Jussi Parikka, parcurg tărâmul medialității și ajung la datele – informații ascunse vederii. Aici mai intervin și muncile grele prestate hackeri, cei care pătrund în sisteme clasificate, securizate. Medialitatea lor este virulentă nu în sensul patogenității sistemului, ci în sensul viralității acțiunii și informațiilor desecretizate în fața vederii maselor.

Rareș Iordache este doctor în filosofie, autor pentru mai multe reviste și jurnalist. Este interesat de filosofia informației, teoria viralului, arheologia media, new media, realitatea virtuală, teoria software și alte asemenea domenii.  A publicat diverse articole în diverse reviste din țară și străinătate. Site personal: viralitativirtuale.wordpress.com 

 

Puteţi citi şi:

Dreptul la viaţă privată nu este un bun economic

 

 

 

 

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger