În ”depozitele de oameni,” legea se joacă de-a viața și moartea

2

Când am ajuns la poarta Complexului de Servicii Comunitare pentru Copilul cu Nevoi Speciale, era o vreme cenușie, la fel ca zidurile clădirilor din curte. Câțiva copii cu haine ponosite și fețele triste s-au apropiat imediat de după gard: ”Îmi dai un leu? Un leu, vă rog.” Așa se întâmplă mai peste tot, mi-au spus cei de la Centrul de Resurse Juridice, pe care-i însoțeam în vizita de monitorizare a centrului. Motivul care-i adusese aici erau mărturisirile unei fetițe cu dizabilități mintale, care susținea că ar fi fost abuzată sexual de educatorul ei, angajat al complexului.

În curtea cimentată, ca de fabrică, vreo doi-trei copii se plimbau fără țintă, în vreme ce toți ceilalți erau la ore, în școala specială din curte. În cantina goală, doi angajați jucau ping-pong. Vizita neanunțată a monitorilor de la București a pus în mișcare căutarea domnului director. Bărbatul cu față bonomă a intrat în biroul unde îl așteptam, pufnind a exasperare zâmbitoare în fața ONGiștilor care-i fac probleme și îi trimit ”controale pe cap”. Cazul fetei a fost dezbătut timp de două ore: a fost sau n-a fost abuz? Irina avea 14 ani și îi povestise unui alt monitor că a întreținut relații sexuale cu educatorul ei, cel în îngrijirea căruia se afla o bună bucată din zi. ”Ce să-i ceri, dom’le? Nu demult, fata era-ndrăgostită de Salman Khan. După aia visa c-o să vină voluntarul din Croația s-o ia cu el,” explica directorul centrului. Cu toate astea, avea dovada că făcuse totul ca la carte: anunțase poliția, poliția îl pusese sub supraveghere pe educator – ”om la casa lui, însurat” -, ba chiar încercaseră să-l prindă în flagrant. Împreună cu juristul și alți colegi, o convinseseră pe Irina să-l sune pe bărbat, dar nimic din ce i-a spus el nu dovedea acuzațiile. Chiar în acel moment, cazul era pe picior să fie rezolvat.

Un singur amănunt fusese însă omis: faptul că, potrivit legii, chiar și în cazul unor suspiciuni de abuz sexual, potențialul agresor trebuie înlăturat de lângă potențiala victimă. În timp ce Georgiana Pascu, de la Centrul de Resurse Juridice, îi reamintea asta, educatorul urma să ajungă dintr-o clipă-n alta la serviciu. Adică în aceeași clădire unde Irina petrecea zilnic în jur de 10 ore, la școala specială.

Irina discută cu Georgiana Pascu (CRJ), în timpul unei vizite de monitorizare

Irina discută cu Georgiana Pascu (CRJ), în timpul unei vizite de monitorizare

Irina nu știa să scrie și să citească prea bine, după cum avea să spună, roșind, după ce a fost adusă în birou să zică adevărul. Se încurca la primele litere și cifrele aveau alte legi. ”Uit mereu.” Fata era înduioșător de frumoasă și de blândă, avea părul blong și lung, prins cochet, iar corpul ei de adolescentă stătea învelit sub un pulover verde, strâns într-o curea. Ținea mâinile împreunate și-și freca degetele terminate-n unghii tot verzi, ca pictate de o liotă de fetițe. Înconjurată de adulți care o bombardau clinic, diplomatic sau sarcastic cu întrebări foarte personale, Irina privea ca prin noi, trepidând a neliniște. Zâmbea mereu, ca imediat să se-ncrunte.

Dosarul ei spunea că suferă de tulburări emoționale și că familia, dintr-un sătuc din apropiere, o adusese la centru după ce fetița avusese difiultăți în școala de masă. Doar ”mamaia” mai venea pe la ea, singura bună, care-i adusese și oja. În foarte scurtul timp, cât am rămas doar în prezența fetei, Irina a început să povestească precipitat, ridicând vocea. Educatorul se purtase foarte frumos cu ea, era atent, uneori îi aducea dulciuri și era singurul care-o scotea din centru, la plimbare. Și l-a iubit mult. ”A fost bun cu bine,” zâmbea visătoare Irina, revoltându-se imediat că nimeni din centru nu o crede când povestește de dragostea lor. ”Nimeni nu mă crede, doamna, pentru că sunt săracă.” După ce a început ancheta poliției, fata a fost consultată de un medic ginecolog, care nu observase nicio urmă de raport sexual recent. Ci doar că își pierduse virginitatea pe la 12 ani. ”Atunci a fost altcineva, un băiat de la noi din sat,” s-a-nfuriat Irina pe mama ei, care din acel moment i-a spus că e ”curvă.” Tot stând de vorbă, a recunoscut că n-a făcut sex cu educatorul, închizând ochii când își amintea de sărutările lor sau de zilele când bărbatul o dusese la el acasă, unde îi cunoscuse și familia.

”Pot să vă rog să-mi dați 20 de lei, vă rog?” ne-a întrebat dintr-o dată fata. ”Vă rog mult, am mare nevoie de niște lucruri.” De când i-am spus că vom merge împreună la magazin, pe care-l așteaptă cu entuziasm de descoperirea Americii, Irina mi s-a încleștat bucuroasă de mână. Acum ori niciodată, parcă părea să spună când mă mângâia nerăbdătoare pe braț și pe păr. Își refăcea mereu lista de cumpărături. ”Săpun, șampon parfumat, două tampoane, suc și ceva dulce.” Ba nu, balsam, deodorant, șervețele moi, suc și ceva dulce. Când ne-am întors cu punga de cumpărături, Irina era alt om. Expresia care i-a rămas în selfie-ul pe care ni l-am făcut e senină. Ajunsă aproape de dormitorul ei cu alte 5 paturi, strânge însă plasa la piept și se strecoară printre ceilalți copii, care-o privesc curioși. Nu vrea să-mpartă nimic din lucrurile ei.

Am rămas afară, printre copiii dintr-o dată dezmorțiți de camera foto, în fața căreia se perindau frenetic, pozând cu cei mai buni prieteni, ba chiar invitându-i și pe cei mai retrași. Ana e băiețoasă, are 19 ani și nu vede bine cu un ochi. Așteaptă să termine școala specială, să se facă ajutor de bucătar și să se ducă la prietenul ei, care acum e internat într-un spital de psihiatrie din altă localitate, cu schizofrenie. A încercat să-și taie venele. În afară de el, nu mai are pe nimeni pe lume, de când mama ei, pe care n-o cunoaște, a abandonat-o după naștere.

La finalul vizitei, după ce ne-a făcut turul centrului, explicându-ne cât de greu îi e să clintească rotițele sistemului, directorul le-a întins triumfător monitorilor decizia pe care nu se uscase însă tușul. În ultima oră, dăduse telefoanele necesare și obținuse semnăturile pentru a-l muta pe educator de la centrul unde învăța Irina. O mică victorie.

Centrele de recuperare unde nu se recuperează nimeni

În România, trăiesc în acest moment, în peste 300 de instituții ale statului – centre de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică, centre de plasament pentru copii cu dizabilități, centre de recuperare a copiilor cu handicap, complexe de servicii de recuperare, centre rezidențiale pentru copii cu deficiențe neuropsihiatrice ș.a. – mai bine de 7.000 de copii și tineri cu dizabilități. Deși multe astfel de centre au fost renovate și reabilitate, dincolo de termopane, dincolo de zidurile lor, timpul pare să fi încremenit. Instituțiile moștenite din regimul comunist și-au schimbat numele din spitale, în centre de recuperare și pacienții au devenit beneficiari. Cu toate astea, cei 25.000 de copii, tineri și adulți cu dizabilități care își duc zilele în ele sunt îndopați cu sedative și neuroleptice, dar psihoterapia lipsește în cele mai multe cazuri sau e făcută pe hârtie. Uniunea Europeană insistă pentru închiderea instituțiilor de tip vechi și crearea unor servicii comunitare, prin care acești oameni să poată locui alături de semenii lor, nu în izolare, să-și poată găsi de lucru și să-și poată întemeia o familie. Dar între directivele europene și realitatea din teren, se cască un hău care înghite vieți pe bandă rulantă.

Dormitor dintr-un centre de reabilitare neuropsihiatrică. Foto: Odeta Catană

Dormitor dintr-un centre de reabilitare neuropsihiatrică. Foto: Odeta Catană

”Am fost într-un mare centru de recuperare și reabilitare pentru persoane cu dizabilități, din care nicio persoană nu s-a recuperat sau reabilitat vreodată. I-am întrebat pe cei de la conducerea centrului dacă oamenii aceia au venit acolo să moară. Mi-au spus că da,” povestește Philip Alston, raportor special al Națiunilor Unite pentru combaterea sărăciei extreme și drepturile omului, după o vizită recentă în România.

Viața instituționalizată înseamnă, pentru copiii cu dizabilități, o viață petrecută într-un mediu unde nu au parte de afecțiune, de atenție și de îngrijirea necesară: sunt crescuți în camere cu multe paturi, cu hrană neadecvată, suprasedați, adesea legați de pat ”pentru a se liniști”, uneori agresați și chiar violați, străini de jocuri și activități prin care să descopere lumea. 43% din copiii cu dizabilități din România nu urmează nicio formă de învățământ, iar atunci când merg la școala specială, majoritatea abia dacă învață cu greu să scrie și să citească.

Adolescența trăită în astfel de centre, sub privare de libertate, nu face decât să amplifice problemele și să consolideze neadaptarea la o viață autonomă. Majoritatea celor care trăiesc în centre nu au intrat niciodată într-o bucătărie și nu știu să-și pregătească un senviș, nu au avut niciodată șansa de a alege ce vor să mânânce sau să se joace, nu au fost niciodată la cumpărături. Cel mai grav, nu au știut niciodată că au dreptul de a se plânge de abuzurile și condițiile de viață. În ”Aziluri”, cartea revoluționară a lui Erving Goffman din anii ‘60, sociologul observa o trăsătură care, la mai bine de 50 de ani, este extrem de actuală în instituțiile românești: ”Elementele speficice unei închisori se regăsesc în instituții ai căror membri nu au încălcat nicio lege.” În astfel de medii, individul cu multiple roluri este redus, în cele din urmă, la unul singur: acela de prizonier.

După ce împlinesc 18 ani, tinerii cu dizabilități mintale aflați sub custodia statului sunt transferați în alte centre, pentru adulți, unde pot rămâne pentru totdeauna, prizonieri ai ”depozitelor de oameni,” după cum numea sociologul Peter Townsend acest tip de instituții. În ultimii cinci ani, peste 4.000 de persoane cu dizabilități aflate în ”grija” statului au murit în condiții suspecte, dar singurii care au făcut investigații în unele cazuri au fost jurnaliștii.

 

Deși, în ultimii ani, presa a scos revoltător de frecvent la iveală povești ale unor copii sau adulți cu nevoi speciale care au fost bătuți, legați de pat, uitați în camere de pedeapsă, abuzați sexual sau traficați pentru prostituție și cerșetorie, gardurile instituțiilor au rămas la fel de înalte, iar de ele au reușit să treacă cu greu organizațiile de drepturile omului. Angajații centrelor, cei care au grijă zilnic de persoanele cu dizabilități sunt, după cum spune Georgiana Pascu, directoarea programului ”Pledoare pentru demnitate,” derulat de Centrul de Resurse Juridice, ”depășiți de probleme cu care se confruntă.” Instituțiile duc lipsă de personal de îngrijire și personal de specialitate, iar salariile mici nu anunță prea curând o schimbare. Cei 850 de lei pe care îi poate primi lunar un asistent social nu atrag profesioniști dispuși să lucreze la țară, unde e cea mai mare nevoie de ei, iar lipsa deconturilor de transport îi împiedică pe asistenți să meargă pe teren. Managerii de caz, care reprezintă interesele copiilor în raport cu autoritățile, nu au bani de benzină pentru a-i vizita îndeajuns pe copii, iar în multe instituții, după cum arată rapoartele de monitorizare, medicul psihiatru vine foarte rar.

Vieți versus locuri de muncă

”Aceste instituții au rămas în aceleași locuri, deși de 20 de ani conducerile se plâng încontinuu că nu au specialiști, cum sunt logopezii, psihologii, asistenții sociali, kinetoterapeuții, educatorii specializați etc.,” spune Georgiana Pascu, a cărei experiență numără sute de vizite de monitorizare în centrele pentru persoane cu dizabilități. După părerea ei, principala problemă care stă în calea dezinstituționalizării este cea a locurilor de muncă, în condițiile în care Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), care administrează centrele, este cel mai mare angajator la nivel județean. Numărul de copii asigură numărul de joburi. Prețul celor 30 – 35.000 de locuri de muncă pe care le oferă DGASPC  sunt astfel cele 25.000 de vieți ale persoanelor cu dizabilități care trăiesc în centre.

Imagini surprinse cu camera ascunsă, cu paturile unde erau legați cu lanțul pacienții de la Centrul  din Bolintin Vale. Centrul a fost închis în 2015. Sursa: Raport de monitorizare al CRJ

Imagini surprinse cu camera ascunsă, cu paturile unde erau legați cu lanțul pacienții de la Centrul din Bolintin Vale. Centrul a fost închis în 2015. Sursa: Raport de monitorizare al CRJ

”Am avut cazuri, cum ar fi centrele de la Bolintin Vale și de la Poiana Mare, când, atunci când s-a pus problema închiderii centrelor, angajații au venit de acasă cu vopsea, să renoveze, au adus de acasă mâncare și haine pentru beneficiari, amenințând că-și vor da foc dacă își pierd locurile de muncă. În cazul Poiana Mare, când noi făceam plângeri penale pentru 100 de oameni morți de foame și de frig, la propunerea Ministrului Justiției de a muta spitalul, autoritățile locale au refuzat inițial, fiindcă circa 500 de oameni din comunele din Dolj și-ar fi pierdut locurile de muncă,” povestește Pascu. Un caz recent care scoate la lumină cercul vicios al insituționalizării este cel al  Centrului de Primire Urgențe din Ghimbav pentru adolescenți care au săvârșit fapte penale, unde monitorii Centrului de Resurse Juridice au observat că soseau, pe termen scurt, copii care nu săvârșiseră fapte penale și nu aveau hotărâre de plasament pentru acel centru. Directorul GASPC Brașov le-a confirmat această ”tranzitare” a unor copii din alte centre, făcută chiar din ordinul lui, pentru că altfel, centrul de la Ghimbav nu ar fi fost eficient pe timpul iernii. Cum numărul de copii de la Ghimbav este mic, șefii altor centre sunt rugați să mai transfere copii și aici, astfel încât numărul lor să justifice funcționarea centrului.

În vreme ce reforma dezinstituționalizării trenează dramatic și, din păcate, chiar și multe dintre complexurile rezidențiale de tip familial unde sunt mutate persoanele din centre sunt, de fapt, instituții mai mici, bilanțul victimelor crește cinic. La fel cum Irina și Ana nu făcuseră în viața lor o plângere despre viața din centrul de recuperare, unde caietul obligatoriu de plângeri era intact și bine păzit, niciunul din copiii, tinerii sau adulții care trăiesc închiși nu-și pot apăra drepturile. După cum sunt așezate legile românești, chiar dacă ar ști că se pot plânge și cum s-o facă, beneficiarii ar fi nevoiți să reclame abuzurile către șefii de centre sau către directorii DGASPC, aceiași care se ocupă de managementul instituțiilor acuzate. Conflictul de interese nu e luat în calcul, într-un sistem care alege să-și protejeze iresponsabilitatea, în defavoarea vieții și demnității celor mai vulnerabili dintre cetățeni.

În acest context, statul român a ratificat în 2009 Protocolul Opțional la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (OPCAT) și a Convenția ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (CRPD), un an mai târziu. Deși întregul sistem de protecția copilului și a persoanelor cu dizabilități din România duduie de corpuri de control, atât la nivel național, cât și local, prevenirea abuzurilor din instituții a înregistrat progrese infinitezimale. Ratificarea OPCAT și a CRPD impune, printre altele, crearea unui mecanism independent de monitorizare a instituțiilor, obligatoriu potrivit legislației internaționale, prin care drepturile persoanelor cu dizabilități să poată fi apărate nu doar pe hârtie. Deși guvernanții amână de peste patru ani înființarea acestui mecanism independent, anul trecut, printr-o ordonanță de urgență a Primului-Ministru, Legea 35 a Avocatului Poporului a fost modificată, iar la Ombudsman a fost creat Mecanismul Național pentru Prevenirea Torturii. Acest mecanism ar trebui, teoretic, să funcționeze ca mecanism independent, sub prevederile OPCAT, în vreme ce Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO) răspunde, tot teoretic, de respectarea Convenției ONU.

Fotografie realizată de tinerii cu dizabilități mintale, într-un proiect de documentare a vieții lor de zi cu zi Cât de independent înseamnă ”independent”

Fotografie realizată de tinerii cu dizabilități mintale, într-un proiect de documentare a vieții lor de zi cu zi
Cât de independent înseamnă ”independent”

Cu toate acestea, în hățișul instituțional, esența acestui mecanism, și anume independența lui, e în continuare problematică, iar în vreme ce comisiile, comitetele, direcțiile și conducerile duc bătălia birocrației, știrile despre condițiile inumane din multe centre devin fapt cotidian. Luna trecută, în timpul vizitei în România, raportorul special Philip Alston, a explicat concis acest paradox: ”Avocatul Poporului nu funcționează, la fel cum alte instituții nu au funcționat și nu funcționează. Un lucru important care lipsește României sunt grupurile cu adevărat independente de monitorizare și cu atât mai mult trebuie să încercați să creați un astfel de mecanism eficient. Cred că drepturile persoanelor cu dizabilități ar fi mult mai bine reprezentate și respectate dacă un astfel de mecanism ar urmări realmente instituțiile unde trăiesc. Guvernele nu se pot monitoriza singure.”

Aceasta este, de altfel, și una din mizele campanieiLagărele de lângă tine,” lansată la începutul anului de Centrul de Resurse Juridice (CRJ): nu doar să reamintească societății că, undeva în cotoloanele ei, trăiesc izolați zeci de mii de oameni, cât mai ales să impulsioneze înființarea unui mecanism de monitorizare cu adevărat independent. Campania a adunat până în prezent peste 10.000 de semnături din partea cetățenilor, la o petiție care cere Senatului să adopte proiectul de lege înaintat de CRJ. Proiectul propune un mecanism independent, pus în mișcare de specialiști în diferite domenii (asistență socială, psihologie, studii juridice etc.), după o metodologie clară, din care să facă parte și persoane cu dizabilități. Legea va fi supusă votului mâine, în Senat, iar de rezultatul lui atârnă drepturile celor 25.000 de copii, tineri și adulți din instituții.  Proiectul de lege a fost votat unanim ieri, 8 decembrie, de trei comisii de specialitate ale Senatului, urmând să fie votat în plen.

În spatele acestui proiect de lege, stau 12 ani de experiență în monitorizarea centrelor și de advocacy pentru drepturile persoanelor cu dizabililități, traduși, printre altele, în rapoartele celor câteva sute de vizite spontane în instituții începând cu 2003. Pe atunci, România nu ratificase OPCAT, CRPD nu exista, legea sănătății mintale nu avea norme, iar ideea ca organizațiile neguvernamentale să poată pătrunde neanunțat în aceste instituții privative de libertate părea absurdă. Cu toate acestea, Gerogiana Pascu, expert în psihologie socială, cu specializare în advocacy pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, a obținut un document semnat de reprezentanți ai Ministerului Muncii – Autoritatea Națională a Persoanlor cu Handicap, și ai Ministerului Sănătății, prin care a obținut accesul în centre. ”La acel moment, făceam vizitele singură și, după aproximativ un an, am format un număr de experți, in rândul psihologilor, asistenților sociali și juriștilor, dintre care unii sunt alături de noi și în ziua de azi. În același timp, am creat și o metodologie și un chestionar, prin care încercam să determinăm cât mai multe informații despre condițiile din centre. Am organizat apoi și vizite de follow-up, să vedem ce anume se schimba în urma vizitelor noastre,” își amintește Pascu. Accesul, deși permis egal, a însemnat o muncă uriașă de negociere cu administratorii străini transparenței.

Foto: Odeta Catană

Foto: Odeta Catană

”Cum să iau eu legumele-astea?”

Cu toate acestea, vizitele de monitorizare au produs, aproape de fiecare dată, schimbări. Exemplul ”de manual” este cel al unei vizite neanunțate la un spital psihiatric din Brăila:

Eram într-o vizită de monitorizare la Chercea Mare, o secție exterioară a spitalului psihiatric din Brăila, unde se aflau adulți. În acei ani, exista obiceiul ca, după ce împlineau 18 ani, persoanele cu dizabilități din centrele pentru copii și tineri să fie trimiși în centre pentru adulți, dar cum în aceste centre, nu mai erau locuri, mulți ajungeau în spitalele de psihiatrie. Erau așa-numitele cazuri sociale: nu aveau locuință, nu aveau loc de muncă, necesitau recuperare și terapie. La Chercea Mare am aflat că cei aflați acolo proveneau de la Chercea Mică, o secție pentru copii a spitalului psihiatric din Brăila, despre care nu se mai știa nimic – Ministerul Sănătății credea că este închisă, Ministerul Muncii nu știa de existența ei.

Când am ajuns acolo, la marginea orașului, am găsit ușile deschise, am intrat și, când am ajuns la etajul unu, cât vedeai cu ochii, erau așezate pătuțuri. 59 de pătuțuri într-o liniște de mormânt. Am aflat că acei copii nu fuseseră niciodată ridicați din pat. Cei mai mulți erau legați, înfășați ca niște bebeluși, iar când i-am desfăcut pe câțiva dintre ei, aveau răni până la oase. Nu mâncaseră decât mâncare mixată în biberoane și, deși aveau între 5 și 10-12 ani, înălțimea și greutatea lor erau ale unor copii de grădiniță.

Am trimis imediat o mulțime de adrese către autorități, iar timp de luni bune, nimeni nu a făcut nimic; autoritățile naționale și locale își pasau unul altuia responsabilitatea. Directorul DGASPC Brăila de atunci ne-a și întrebat: ”Cum să iau eu legumele-astea?” Așa că, deși noi nu eram furnizori de servicii sociale sau medicale, am continuat să căutăm soluții. Am găsit un partener în America, prin intermediul căreia am găsit o specialistă foarte bună în recuperarea copiilor cu dizabilități mintale severe, pe care am adus-o la Brăila. A luat fiecare copil în parte, de față cu angajații, cărora le-a arătat ce trebuie făcut în fiecare caz, pentru ca acel copil să fie recuperat.

Cum lucrurile trenau și după un an nicio instituție nu lua măsuri pentru mutarea acestor copii, i-am arătat președintelui Autorității Naționale filmul cu acești copii legați, sedați. Și așa s-au găsit imediat soluții și copiii au fost repartizați la Motivation și alte organizații sau centre. După ce au fost transferați, cei care i-au primit au continuat să le aplice planul medicamentos găsit la spitalul unde fuseseră internați. Dar, cum după ce au început să ia pastilele, copiilor li s-a făcut rău, a ieșit la iveală că, de fapt, copiilor nu li se administraseră niciodată acele medicamente. La scurt timp după ce copiii au plecat de la Chercea Mică, ne-a sunat șeful unui centru public din județul Brăila unde ajunseseră o parte din ei, să ne spună că unii copii au învățat să spună poezii. Deși când i-am găsit nu știau să meargă și abia dacă vorbeau. Pe unii din acești copii, i-am vizitat vara trecută, la un centru de tip rezidențial.

O metodă ”în curs de formare” împotriva torturii

La prima vedere, un proiect de lege pentru a înființa un mecanism independent de monitorizare, prin care grupuri de specialiști și activiști cu experiență să viziteze neanunțat centrele, pentru a preveni abuzurile la adresa celor închiși în ele, nu ar avea niciun temei să primească aviz nefavorabil. Cu toate acestea, a primit în primă instanță un astfel de aviz negativ din partea Ministerului Muncii, pe motiv că, în România, există Mecanismul de Prevenire a Torturii de la Avocatul Poporului, proaspăt înființat, și Institutul Român pentru Drepturile Omului.

Acesta din urmă răspunde de Convenția ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, iar pentru a proteja drepturile acestor persoane, ”IRDO organizează și participă la întâlniri cu organizațiile persoanelor cu dizabilități, publică atât volume privind cele mai importante documente internaționale, regionale și naționale, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la România, jurisprudența instanțelor naționale și a Curții Constituționale în materie, cât și  serie de cercetări privind aspecte punctuale ale implementării CDPD în România,” după cum arată reprezentanții Institutului. Ca să ne lămurim mai bine despre ce face, concret, acest organism pentru persoanele cu dizabilități aflate în instituții și care, prin urmare, nu se pot organiza ca să participe la întâlniri pentru a-și apăra drepturile, am intrat pe pagina IRDO, la secțiunea Activități. Din păcate, e încă în construcție. În schimb, ”Biblioteca virtuală” e plină de tratate, volume și anexe: ” Nediscriminare. Autonomie. Incluziune. Instrumente privind drepturile persoanelor cu handicap și jurisprudență în materie,” ”Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte – Volumul I – Instrumente universale – Ediţia a 8-a” etc.

Cum IRDO nu are contact direct cu instituțiile pentru persoane cu dizabilități, iar studiile și volumele de jurisprudență nu pot duce prea curând la o viață mai bună în centrele statului, această responsabilitate ar reveni astfel Avocatului Poporului. Mecanismul pentru Prevenirea Torturii, care funcționează de un an în cadrul acestei instituții, deși nu poate fi considerat realmente independent. ”Potrivit recomandărilor ONU,” spune Georgiana Pascu, ”acest mecanism ar trebui să aibă buget autonom, iar angajații săi să nu se afle în același sediu cu cei ai Avocatului Poporului, ceea ce în prezent, nu se întâmplă.

Dar o problemă și mai mare a MNT este lipsa personalului de specialitate în psihologie, asistență socială, sociologie etc., necesar pentru realizarea unei metodologii a monitorizării și a unei strategii pentru rezolvarea situației dramatice din instituțiile de reabilitare. Potrivit răspunsului trimis de Avocatul Poporului la o solicitare a Centrului de Resurse Juridice, pentru moment, în cadrul mecanismului, nu activează decât personal cu specializare juridică. ”Pentru ocuparea posturilor vacante de consilieri specialiști-medici, psihologi și asistenți sociali au fost organizat 8 concursuri. Din păcate, până în prezent, nu s-a reușit ocuparea acestor posturi.

Fotografie realizată de tineri cu dizabilități mintale, în centrul unde trăiesc

Fotografie realizată de tineri cu dizabilități mintale, în centrul unde trăiesc

Mecanismul din cadrul Avocatului Poporului prevede, într-adevăr, protocoale de colaborare cu asociații profesionale și organizații neguvernamentale. Cu ajutorul acestora, MNT ar trebui să elaboreze o metodologie de monitorizare (și) a centrelor pentru persoane cu dizabilități mintale și probleme de sănătate psihică, să realizeze vizite de monitorizare, în urma cărora să adune observațiile în rapoarte, publicate și înaintate autorităților. Pe site-ul Avocatului Poporului există 20 astfel de rapoarte, majoritatea pentru centre de recuperare și instituții psihiatrice, iar concluziile lor reiau, în mare parte, concluziile rapoartelor publicate în ultimii ani de Centrul de Resurse Juridice.

Cum reprezentanții Avocatului Poporului nu ne-au răspuns solicitărilor, am luat legătura cu membrii unora dintre organizațiile neguvernamentale care au semnat aceste protocoale, pentru a înțelege cum s-a elaborat metodologia de lucru și cum funcționează aceste vizite de monitorizare.

Dintre organizațiile care au acceptat să răspundă la întrebări legate de colaborarea cu Avocatului Poporului, doar Vișinel Bălan, președintele Asociației Desenăm Viitorul Tău spune că a participat la întâlniri pentru stabilirea metodologiei de lucru. Pe de altă parte, Teodor Rațiu, președintele Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului Timișoara, spune că ”până acum nu am avut o întâlnire cu Avocatul Poporului pentru metodologia Mecanismului, deși am cerut, dar noi ne facem treaba și-așa, și-așa.

Potrivit lui Teodor Rațiu, ”colaborarea [cu Avocatul Poporului, n.r.]a decurs foarte bine și am văzut Centrul de reeducare de la Buziaș, unde totul este OK. Vom da un spectacol la acest centru pe data de 10 și vom continua Protocolul pe linie de educație. Aceste vizite sunt anunțate, pentru că vrem să fie de față și conducerea unității. Nu prea avem expertiză în instituțiile pentru persoanele cu dizabilități și pătrundem foarte greu în anumite astfel de instituții.” Lipsa expertizei a fost adusă în discuție și de Călin Pop, director executiv la Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copii. ”Noi nu suntem o echipă de specialiști și reprezentăm interese a 84 de asociații și fundații din întreaga România – vă dați seama că nu avem expertiză tehnică sau de specialitate,” spune Pop, precizând că ”protocolul a fost, într-adevăr, semnat de fostul președinte al Fundației, dar nu s-a efectuat niciun fel de activitate. Am fost convocați o singură dată de Avocatul Poporului, dar persoana care a semnat protocolul era plecată din țară, iar la Federația lucrează doar patru persoane, așa că am declinat.”

În cele trei luni de la semnarea Protocolului cu Avocatul Poporului, nici Fundația ”S.O.S. Copiii Gorjului” nu a fost convocată să participe la vizite de monitorizare. Doina Cristea, președintele Fundației, cu experiență în coordonarea unei echipe de monitorizare a condițiilor din toate instituțiile pentru copiii cu dizabilități pentru două județe vecine Gorjului, crede totodată că e nevoie de bună definire a ”torturii”: ”Dacă nu există o expertiză în domeniu, riscul unor interpretări eronate este de luat în considerare. Pe de altă parte, condițiile precare și mai ales lipsa îngrijirii specializate din unele instituții, pot fi asimilate torturii? Pot fi considerate acte intenționate?”.

Reprezentanta Transparency International România, Diana Nechita, consilier la Centrul de Asistență Legală Anti-Corupție, a participat la una din cele două vizite la care organizația a fost invitată ca urmare a protocolului semnat cu Avocatul Poporului, organizată ”de test” în Penitenciarul Rahova. ”La Transparency nu am primit sesizări legate de cei din instituțiile pentru persoane cu dizabilități. Dacă primim astfel de sesizări, recomandăm persoanelor respective să se adreseze ONG-urilor care au în domeniul de activitate acest sector, cum ar fi Centrul de Resurse Juridice,” spune Nechita, explicând că ONG-urile semnatare participă la realizarea raportului de către Avocatul Poporului. ”Nu știu exact ce se întâmplă cu acest raport, odată ce e publicat. Procedura prevede că, dacă se constantă necesitatea impunerii unor măsuri, se transmit către instituția avizată. Sunt mai mult niște sfaturi, care cumva ar fi obligatorii.”

”Ce să fac, doamna, dacă sunt săracă?” spune Irina.

”Ce să fac, doamna, dacă sunt săracă?” spune Irina.

Mihaela Mangu, din partea Asociației ANAIS, ne-a declarat că nu poate furniza ”nici un fel de informații legate de vizitele efectuate și constatările făcute, întrucât acestea sunt confidențiale.”

Din discuțiile avute cu reprezentanții societății civile, care au semnat protocolul de colaborare cu Mecanismul Național de Prevenire a Torturii, reiese destul de limpede că funcționarea lui nu are la bază o metodă stabilită colaborativ cu organizațiile de profil și cu specialiștii în domeniu. Potrivit Avocatului Poporului, instrumentele folosite pentru monitorizare ”sunt în curs de formare.” În același timp, deși multe din aceste organizații au experiență consistentă în domeniile în care lucrează, majoritatea duc lipsă de expertiză în prevenirea torturii și în monitorizarea instituțiilor pentru persoane cu dizabilități. Mai mult, vizitele organizate de acest Mecanism sunt, până la acest moment, anunțate în prealabil, ceea ce influențează semnificativ rezultatele găsite în teren de monitori.

Mâine, pe 8 decembrie, Senatul României va decide dacă va crea sau nu un mecanism independent ”de tip nou,” care să urmărească viața miilor de persoane cu dizabilități închise în instituții ”de tip vechi.” Drepturile acestor oameni depind de votul politic, chiar după prea mulți ani în care singurele schimbări pentru acești oameni au fost la nivel de vocabular – handicapul a devenit dizabilitate și nevoi speciale -, de formări de personal, nesusținute însă de reforme reale ori, în cazurile fericite, de renovare strict a infrastructurii.

UPDATE: Ieri, trei comisii ale Senatului – Drepturile Omului, Muncă și Sănătate – au votat unanim înființarea acestui mecanism independent de monitorizare. Proiectul de lege va fi supus votului în plen.

Epilog

În cazul Irinei, ancheta poliției a decis, în absența probelor, neînceperea urmăririi penale, astfel încât educatorul despre care fata susține că a sărutat-o nu a fost îndepărtat din instituția unde trăiește și învață adolescenta. Nici Irina, nici Ana nu sunt numele reale ale celor două fete, care ar fi putut fi orice ”beneficiar” din orice instituție de reabilitare a statului. În timp ce scriam acest articol, o adolescentă din Dolj s-a sinucis după ce a fost trimisă de la familia unde a crescut, în asistență maternală, la un centru de plasament. În ziua publicării acestui text, un alt tânăr, din același centru de plasament unde s-a sinucis adolescenta din Dolj, și-a pus capăt zilelor. Băiatul nu a fost lăsat să participe la înmormântarea fetei, cu care era prieten apropiat, și s-a aruncat de le un bloc în construcții. În urma tragediei de la Craiova, mai mulţi copii din casele de tip familial au ajuns la Spitalul de Psihiatrie din Craiova cu gânduri suicidare.

***

Acest material a apărut în cadrul proiectului „Lagărele de lângă tine”, inițiat de Centrul de Resurse Juridice și finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org.


2 comentarii

  1. Pingback: Lágerek mellettünk: begyógyszerezett gyerekek a zárt intézményekben – 2015 elején a Jogi Források Központja (Centrul de Resurse Juridice – CRJ) elindította a ”Lagărele de lângă tine” | HumansinShadow.wordpress.com

  2. e ingrozitor.
    Dar cum multe schimbari nu se intampla din interiorul Romaniei… e in regula sa promovez linkul mai departe catre presa internationala, sa il traduca?

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger