În centrul Parisului, la capătul lumii. De vorbă cu oamenii fără adăpost

1

Un Paris pe timp de noapte, frumos ca în cărțile poștale. Pe acest fundal, oamenii străzii din capitala Franței își spun povestea simplă, dar impresionantă. Regizorul francez Claus Drexel a încercat în filmul lui, Au Bord du Monde, să dea voce oamenilor pe lângă care trecem zi de zi fără să-i vedem sau să-i auzim. Oameni pe care viața i-a adus în stradă și care caută, mai mult decât 1-2 euro, considerația trecătorilor. Claus Drexel a petrecut un an cu protagoniștii filmului său și a văzut ce le aduce un zâmbet pe buze, ce îi întristează și ce așteaptă de la ziua de mâine. Departe de a fi o investigație despre motivele pentru care oamenii ajung în stradă, Au Borde du Monde ne arată niște oameni singuri, pentru care trăitul în societate a fost copleșitor.

 

christineChristine (foto Sylvain LESER / Haytham Pictures)

de Roxana Bucată

Filmul a fost proiectat, în afara competiției, în cadrul celei de-a treia ediții de Pelicam – Festivalul Internațional despre Mediu și Oameni, care a avut loc între 13 și 15 iunie, la Tulcea.

De ce ați ales să faceți un documentar despre oamenii fără adăpost?

Când am început, în mai 2012, nu am știut ce fel de film vreau să fac, știam că vreau să fac ceva foarte frumos, estetic, filmat noaptea, dar conținutul nu-l știam. Timp de două luni m-am întâlnit cu foarte, foarte mulți oameni și am descoperit multe probleme care există pe străzile din Paris despre care puteam să vorbesc – alcool, droguri, copii etc. Dar am fost foarte impresionat de oamenii care erau foarte singuri și am ales această temă. Am stat cu ei timp de un an și am filmat câteva ore pe seară. Totul a fost foarte emoționant, pentru că ei sunt foarte sensibili. Christine, una dintre persoanele fără adăpost care apar în film, stă mereu așezată pe o bordură, nu doarme niciodată întinsă. A renunțat la tot, la toate lucrurile pe care le căra, inclusiv la pozele cu copiii ei. În timpul zilei se plimbă puțin, dar noaptea stă în același colț, pe o bordură lângă o gară și asta e casa ei. De obicei, oamenii fără adăpost au un loc de zi și unul de noapte, dar mereu același.

Cât de “prietenos” este Parisul cu oamenii străzii?

Avem și în Paris locuri unde oamenii au făcut tot posibilul să descurajeze homeleșii – bănci pe care nu se pot întinde, țepușe puse în locuri plate etc, dar nu e o chestie generalizată. Mai mult decât “neprietenos”, orașul este indiferent. Asta e mai groaznic. Arătând filmul, observ totuși că mulți oameni sunt impresionați de subiect. Jean-Michel – un alt protagonist din film – are un cort în care stă pe străzile din Paris, iar în timpul iernii când am filmat, poliția i-a luat cortul de două ori, din cauză că autoritățile vor ca orașul să fie frumos ca un muzeu. Locuitorii sunt și ei indiferenți, ca peste tot, dar în unele cartiere e altfel. Am observat că termenul clochard, care este vechi și nu mai e folosit din cauză că unii cred că are o conotație negativă, acum revine într-un context foarte afectuos. În unele cartiere, locuitorii au clochard-ul lor. Vorbesc cu el și este foarte important, mai important decât banii. Dacă vorbești cu ei cu considerație și îi tratezi ca pe niște oameni normali, e foarte important.

 

claus

Claus Drexel, la Pelicam (foto: Lucian Muntean)

Unul dintre protagoniștii din film spune că vor exista mereu oameni fără adăpost, pentru că nu poți schimba sistemul. Credeți la fel?

Da, cred că mereu vor fi oameni fără adăpost pentru că nu poți schimba sistemul. Cred că sistemul pe care îl avem acum agravează această problemă și avem mai mulți oameni fără adăpost, dar cred că au fost oameni ai străzii în toate sistemele și vor fi. Există oameni care nu se adaptează, noi trebuie să acceptăm că nu toți trebuie să trăiască așa cum credem noi că e bine să trăiești. E foarte trist, dar cred că sistemul de acum se gândește doar la bani, că tu trebuie să fii o parte a mașinăriei, trebuie să produci, trebuie să cumperi, iar mentalitatea e că oamenii fără adăpost sunt inutili dacă nu participă în această mașinărie. Este oribil pentru că în opinia mea omul are valoare în sine, nu trebuie să fii un soldățel al societății de consum.

Ce credeți că așteaptă oamenii fără adăpost?

Cred că nu așteaptă nimic. Ei trăiesc de pe o zi pe alta. Am vorbit în timpul documentării cu mulți specialiști, unul dintre ei mi-a zis că sunt foarte puține sinucideri în rândul homeleșilor. Mulți dintre noi am spune “dacă rămân pe străzi, mă omor”. Dar niciun om fără adăpost nu se sinucide. Specialiștii cred că dacă dacă te sinucizi înseamnă că te proiectezi în viitor și nu poți suporta perspectiva. Dar oamenii fără adăpost nu se gândesc la viitor, de asta spun că nu așteaptă nimic, doar trăiesc.

Totuși ei vobesc în film despre speranță.

Da, nu așteaptă ceva material, dar ce vor este considerație din partea celorlați, iar noi suntem obligați, ca parte din societate, să le dăm asta. Este mai mult decât să le dăm 1-2 euro.

Filmul nu pune deloc accent pe motivele pentru care au ajuns ei în stradă. Totuși, v-a interesat acest lucru?

În zilele noastre, din cauza situației economice, sunt tot mai mulți oameni în stradă, casele sunt scumpe etc. Dar majoritatea oamenilor, chiar dacă sărăceşte, nu ajunge în stradă, supraviețuieşte foarte greu, în condiții foarte grele, dar are o viață normală în general. Cei din stradă, însă, au de cele mai multe ori și probleme mentale care provin dintr-o traumă, am aflat de la un alt specialist.

E interesantă și legătura între ce fel de adăpost își fac pe stradă oamenii și problemele psihice. Unul dintre protagoniștii filmului locuiește sub un pod, și-a organizat un loc, altul și-a construit un adăpost. Dar cele două femei din film nu se protejează cu nimic, deși au la îndemână locuri unde se pot adăposti. Cred că este o legătură între cum e “casa lor” și problemele mentale. Christine vorbește foarte bine franceză, are un vocabular mai bogat decât al meu, e căsătorită, are trei copii, a locuit în Mexic, soțul ei este mexican, iar copiii încă locuiesc în Mexic. Ea spune în film că fiii ei sunt și ei pe stradă, dar nu este adevărat, cred că e paranoică. Părerea mea este că, din cine știe motiv, a fugit de acasă. Am văzut poze cu ea, era o mamă normală, aveau o casă normală. Costel, un român care locuiește pe stradă în Paris, este singurul din film care nu are probleme psihice. El are un pat improvizat sub un pod. Am vrut să îl introduc în film pentru că e foarte emoționantă povestea lui. El spune că își sună mama, o amăgește că se descurcă bine, nu îi spune că e pe străzi. De obicei, romii din Paris fac copii ca să îi pună la cerșit, dar el spune că nu vrea copii, pentru că nu are ce să le ofere ca homeless.

 

costel

Costel (foto: Sylvain LESER / Haytham Pictures)

 

În film, Costel e indignat că poliția îl trimite la adăposturile sociale.

E o problemă a societății de azi care impune oamenilor soluții despre care crede că sunt bune pentru ei. E frig, exită un adăpost cald, unde ai un pat, o supă caldă, deci trebuie să te duci, nu e niciun motiv pentru care să nu vrei să te duci. Dar el nu vrea, din motivele lui, și trebuie să respectăm asta. Unii se duc la adăposturile primăriei, alții nu se duc niciodată. Noi ne gândim la ei ca la un grup de oameni la fel, dar ei sunt la fel de diferiți între ei ca și toți oamenii.

Unul dintre oamenii de pe stradă vorbește despre fiica lui. Ea este un exemplu fantastic de înțelegere, am întâlnit-o, are 18 ani, e la liceu, locuiește cu mama ei și vine și-și vizitează tatăl împreună cu prietenul ei. Imaginează-ți să-i spui iubitului tău: “vino să-l vizităm pe tata, e un vagabond”. Și ea face asta fără rușine și cred că e minunat.

Cum a fost relația cu ei în acest an?

Camera rula mult timp în fiecare seară, dar vorbeam și în afara filmării, mâncam împreună, discutam… Am avut multe momente în care am fost foarte impresionat, cele mai multe se găsesc în film. La un moment dat, am întrebat-o pe Christine dacă îi e frig și ea a zis că voia să mă întrebe același lucru. Deși eu urma să plec de acolo, mă duceam acasă și dormeam în patul meu călduros. Unul dintre protagoniști spune cum el își găsește fericirea în natură, în pace, nu în lucruri materiale, sau, bine, poate dacă sunt niște haine călduroase. Ei sunt foarte filosofici, toată experiența asta a devenit o lecție de viață și pentru mine.

 

henri

Henri (foto: Sylvain LESER / Haytham Pictures)

 

Cine îi ajută, totuși, pe acești oameni?

ONG-urile fac treabă foarte bună cu oamenii fără adăpost și mă simt vinovat că nu apar în film, dar am vrut să creez acest Paris post-apocaliptic unde nu există viață decât cea a homelșilor, iar dacă începi să filmezi ONG-urile oamenii încep să se întrebe de unde au ei bani, ce fac de fapt și se mută atenția de la oamenii fără adăpost la ONG-uri.

Ce feedback ați primit din partea publicului la proiecții?

Filmul a fost foarte bine primit, mă bucur. Oamenii mai râd, mi se pare ok, nu mă supăr. În Franța, spectatorii râd de Michel, tipul de la metrou care zice același lucru la nesfârșit, iar românii au râs de Costel. Se râde mai ales când ei spun lucruri fără sens, lucruri despre care eu nu cred că sunt fără sens, ci doar nu le înțelegem noi. Jenny este protagonista cu cele mai grave probleme psihice, care vorbește lucruri fără niciun sens. Ea știe ce spune, îmi place de ea, dar oamenii râd. E foarte amuzantă și îi place să râdă și ei. Are teorii interesante, eu nu înțeleg nimic din ele, dar ea e foarte convinsă de adevărul lor.

 

Puteți citi și:

Activiștii au turnat beton pe țepușele anti-oameni ai străzii din Londra

VIDEO Un experiment social despre importanţa aparenţelor

Experiment social: Oameni deghizaţi în persoane fără adăpost, ignoraţi de persoanele dragi

 

 


Un comentariu

  1. ” Dar majoritatea oamenilor, chiar dacă sărăceşte, nu ajunge în stradă, supraviețuieşte foarte greu, în condiții foarte grele, dar are o viață normală în general.” – Inainte sa va laudati, va rog sa va exprimati corect in limba romana si sa corectati textele.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger