În ce mai crede lumea: I don’t give a shit!

8

Pe bune, nu-mi pasă. Nu mă interesează dacă există sau nu Dumnezeu. O divinitate, oricare, oricum s-ar numi. Dacă au existat sau nu alţi zei, alte divinităţi, în alte timpuri şi locuri. Dacă Iisus Hristos vine la mine în casă şi-mi spune “Iată-mă, exist”, chiar nu dau doi bani pe asta.

 

 

Îi voi spune să fie sănătos şi gata. Nu o să îmi pierd timpul discutând cu unii şi alţii despre existenţa acestor prieteni imaginari despre care unii au scris cărţi (iar alţii acum se ceartă pe baza lor) sau în numele cărora s-au purtat tot felul de polemici şi războaie. Nu spun nici “cred”, nici “nu cred”, nu încerc să te conving nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Pe mine pur şi simplu nu mă interesează dacă există sau nu. Aleg să îmi trăiesc viaţa fără ca ea să fie influenţată de toată pălăvrăgeala iscată de problematica divinităţii. Sunt indiferent la această dezbatere. Sunt apateist.

Apateismul (uneori identificat cu ateismul pragmatic) constă în atitudinea indiferentă (apatică) faţă de credinţa sau necredinţa într-o divinitate, oricare ar fi aceasta. Un apateist va considera întotdeauna problema existenţei sau inexistenţei divinităţii drept irelevantă pentru viaţa sa şi parcursul său prin această lume. Va considera existenţa sau inexistenţa unui Dumnezeu irelevantă pentru viaţa planetei. Şi dacă ar fi o modalitate de a demonstra existenţa divinităţii (sau inexistenţa ei), comportamentul său nu s-ar schimba: apateistul ar rămâne indiferent faţă de această problemă. Rădăcinile apateismului sunt destul de vechi: mulţi filosofi au scris despre această atitudine încă din anii 1700, când religia era un subiect fierbinte pentru societate. Termenul de apateism, însă, a apărut înspre finalul secolului 20, ca o combinaţie între apatie şi teism (sau ateism). Criticii apateismului spun că aceasta ar fi modalitatea mai uşoară de a scăpa („the easy way out”), care constă în lipsa de interes faţă de probleme de ordin religios şi neimplicarea în vreo discuţie de acest gen. Pentru un apateist, însă, religia este un concept abstract care poate prezenta interes, dar nu semnificaţie: apateistul consideră că religia nu are importanţă pentru viaţa sa şi că, indiferent dacă există sau nu Dumnezeu, el nu influenţează viaţa lumii, mai ales că nu pare să-şi fi asumat vreun rol activ în acest sens.

 

 

Reprezentanţii religiilor au exprimat, de-a lungul timpului, îngrijorarea că adoptarea atitudinii apateiste duce la slăbirea moralităţii oamenilor. Este „un rău moral, o completă rebeliune la adresa legii”, spunea şi Étienne Borne, filosof francez, catolic. Un apateist celebru în istorie a fost filosoful francez Denis Diderot, care, „acuzat” că ar fi ateu (în secolul 18), a răspuns că pur şi simplu nu îi pasă dacă Dumnezeu există sau nu. „Este foarte important să nu confundăm cucuta cu pătrunjelul, dar nu este deloc important a crede sau nu în Dumnezeu”, a scris Diderot. În secolul 21, un secol ceva mai pragmatic, apateismul este îmbrăţişat de diverşi oameni, din diverse colţuri ale lumii, inclusiv de personalităţi publice. „Apateismul reprezintă celebrarea unei evoluţii a civilizaţiei. Religia, cu nenumăratele sale acte de violenţă comise în numele Domnului, rămâne cea mai volatilă şi dezbinatoare frică socială. Prin urmare, apateismul nu este un repaus leneş, ci chiar opusul: este o realizare, produsul unor eforturi culturale hotărâte să schimbe mentalitatea religioasă” (Jonathan Rauch, jurnalist).

 

 

Apateismul nu este o religie în sine sau un curent religios, nici o negare a vreunei religii sau a vreunui curent religios. Nu este o biserică, virtuală sau reală, nu are sărbători sau calendare aparte. Este o opţiune personală a fiecărui individ, o atitudine asumată, indiferent de motiv şi pe care şi-o poate exprima în public sau nu. Atitudinea se poate aplica nu doar problemei divinităţii, ci religiei (religiilor) în mod extins – de la indiferenţa faţă de concepte, doctrine, până la cea faţă de sărbători şi manifestări specifice. Totuşi, în anumite scrieri explicative despre această opţiune, s-a dezvoltat ideea că ar exista mai multe „secte” de apateişti: non-practicanţi, latenţi (cei care sunt apateişti, dar încă nu ştiu asta), ascunşi (cei care pretind că aparţin unei religii din motive sociale, dar în realitate chiar nu le pasă). Există şi o formă organizată de apateism, apateismul evanghelic (prezentat sub numele de Biserica Apateistă), care încearcă, în mod non-invaziv, să împrăştie în lume gândirea specifică apateismului şi să ofere „sanctuar intelectual” apateiştilor de pretutindeni. Singura manifestare care adună laolaltă apateişti (în afara de mese de discuţie despre viaţă, existenţă sau alte subiecte, în general) este „the Grey Mass”, un eveniment care constă în spargerea ceremonială a bulelor ambalajelor pentru obiecte fragile. Spargerea bulelor are rolul de a arăta lipsa de interes a participanţilor la eveniment faţă de orice divinitate atotputernică sau cum ar fi ea.

 

 

Hemant Metha este preşedintele Foundation Beyond Belief, profesor de matematică lângă Chicago, SUA, care, din 2006, scrie un blog intitulat „The Friendly Atheist”. Într-unul din articolele sale, a vorbit despre apateişti, citând, la rândul său, un material publicat de USA Today despre oameni care recunosc că nu le pasă de religie sau divinitate. Metha arată că, în sondajele efectuate în SUA, numărul persoanelor care se declară ca neaparţinând unei religii a crescut de la 8% în 1990 la 15% în 2008. Aceştia sunt numiţi „the nones” (cei fără nicio religie). În interiorul acestui grup, însă, s-a dezvoltat sub-grupul „so whats” (cei cărora nu le pasă), de aproape 50% din total. Motivele pentru care o persoană îmbrăţişează apateismul pot fi variate: absenţa unei motivaţii religioase (morala face parte din societatea umană şi nu se bazează pe religie, putem duce o viaţă cu principii şi fără ca ele să fie inoculate religios); indiferenţa (mai exact, indiferentismul, un concept potrivit căruia toate religiile sunt la fel, o formă extremă de scepticism, după cum îl definea filosoful german Immanuel Kant în „Critica Raţiunii Pure”), exemplificată cel mai simplu prin fraza: „Cum nici existenţa, nici inexistenţa unui Dumnezeu nu pot fi demonstrate, nu îmi voi pierde timpul punând întrebări fără răspunsuri”; lipsa probelor (o perspectivă mai degrabă ştiinţifică asupra lucrurilor, care critică credinţa oarbă, adică fără dovezi concrete şi raţionale care să o susţină. Susţinătorii argumentului spun că, dacă o zeitate ar fi dorit ca oamenii să creadă în ea, atunci şi-ar fi demonstrat existenţa, fără echivoc – din moment ce se presupune că ar fi atotputernică).

 

 

Deşi poate părea paradoxal, apateismul nu exclude credinţa sau necredinţa în zeităţi, în divinitate. Atitudinea apateistă este compatibilă şi cu ateismul, şi cu credinţa. Un apateist ateu nu crede în nicio divinitate şi nu consideră că această opţiune a sa are vreo importanţă pentru viaţa lui. Un apateist credincios crede, într-un fel, în existenţa unei forme de divinitate, dar nu consideră că existenţa acesteia are vreo relevanţă pentru viaţa lui. Chiar dacă termenul în sine (apateism) nu este larg cunoscut şi răspândit, atitudinea nu este o excepţie: revenind la statisticile din SUA, acestea arată că 40% dintre adulţi declară că merg regulat la biserică, dar monitorizarea prezenţelor la slujbe arată că numai 20% fac asta (aceste cifre l-au făcut pe jurnalistul Jonathan Rauch să afirme, în 2003, că „americanilor le pasă de religie cât să se declare religioşi, dar nu cât să meargă efectiv la biserică”). Situaţia nu este diferită nici în România, dacă stăm să privim statisticile şi realitatea: ca exemplu, în comunităţi rurale (religioase prin tradiţie) de aproximativ câteva sute de persoane, prezenţa regulată la biserică este de până în 50 de oameni (se ia în calcul prezenţa la slujbele obişnuite, duminicale, nu la cele care marchează sărbători importante, precum Crăciunul, Paştele etc.).

 

 

Apateiştii consideră că aşa-numitele avantaje ale religiei (confortul psihic, moralitatea) pot fi regăsite foarte bine (dacă nu chiar mai bine) în alte surse, laice, astfel că religia nu prea mai este necesară. Mai mult, prejudecăţile născute pe motive religioase, divizările între comunităţi, popoare, familii, toate pornite din astfel de motive, sunt un rău adus societăţii de către religie, nicidecum un avantaj. În articolul său „Cum să fii apateist”, Jonathan Rauch scria: „Într-o lume răvăşită de fanatismul religios, a nu-ţi păsa de credinţele altor oameni sau ale tale poate fi o virtute. (…) Obişnuiam să îmi spun ateu şi în continuare nu cred în Dumnezeu, dar adevărul mai complex este că sunt ani buni de când nu mi-a mai păsat în mod real de asta. Aşa mi-am dat seama că şi eu sunt apateist”. Rauch nota că există multe motive pentru a merge la biserică, altele decât credinţa: socializarea, conexiunea cu comunitatea, expunerea copiilor la fenomenul religios, familiaritatea unor ritualuri etc. Şi, mai spunea jurnalistul, de fapt mulţi credincioşi declaraţi sunt apateişti, într-un fel sau altul, prin acţiunile lor sau lipsa lor de acţiune. Criticii apateismului spun că acesta poate fi un fel de capcană, pentru că respinge, prin atitudinea de indiferenţă afişată, faptul că religia este şi a fost un factor extrem de important pentru mulţi oameni pe Pământ, de-a lungul istoriei. În cazul unor comunităţi, religia a însemnat supravieţuirea acestora; în alte cazuri, acte făcute în numele unei divinităţi au ajutat oameni. A respinge aceste lucruri poate avea efecte precum neînţelegerea culturii sau a comunităţii în care trăieşte un apateist, dată fiind influenţa semnificativă pe care religia o are în prezent peste tot în lume.

Comicul american Bill Maher (cunoscut publicului ca actor de comedie, moderator TV, comentator politic) este unul dintre apateiştii declaraţi, din rândul persoanelor publice, cu influenţă asupra maselor (şi care a fost crescut în religia catolică). Invitat într-o emisiune realizată de Piers Morgan, el a vorbit despre această opţiune a sa şi despre cum rugăciunea este o „negociere” cu o divinitate (prietenul imaginar) de la care aştepţi să primeşti ceva, când ai nevoie:

 

 

Ca să rămânem în nota umoristică, iată şi o explicaţie hazlie a diferenţelor dintre credincioşi, atei, apateişti, agnostici şi panteişti (sursa – forumul Atheist Nexus):

Credinciosul: Creierul nostru este prea mic pentru această lume complexă. Cerem explicaţii simple şi un Dumnezeu rău, răzbunător şi ciudos, care nu are imaginaţie, ceva după chipul şi asemănarea noastră.

Ateul: Credincioşii sunt proşti. Agnosticii sunt idioţi. Noi avem dreptate şi voi nu. Târfelor.

Agnosticul: Suntem prea deştepţi pentru a fi siguri de ceva, de orice. Şi îl putem cita pe Socrate, deci cam asta ar fi.

Panteistul: Nu suntem hippie. Dar universul este o mare, unică, conştiinţă cosmică, omule…

Apateistul: Mă leşi? Hai să bem!”

 

 

Surse documentare: Apatheism, About Atheism, Forum Romanum, Patheos, Beliefnet, Atheistnexus, Wisegeek, Wikipedia,

Surse foto: Media Photobucket, Arnizachariassen, DeviantArt, SpeedBallzee, Sodahead

 

Din aceeaşi serie:

În ce mai crede lumea: Jediismul. Forţa fie cu noi!

În ce mai crede lumea: Biserica Spaghetelor Zburătoare. Pastafarianismul

În ce mai crede lumea: Biserica lui Maradona. Sfânta minge, sfântul henţ

În ce mai crede lumea: Biserica lui Ed Wood



8 comentarii

  1. ”O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor…” – Petre Tutea
    Nu sunt un fanatic al religii si nici nu cred ca una e mai buna decat cealalta, dar o ignoranta totala e cu siguranta o gresala.

  2. Autorul acestui articol cu o documentare atat de complexa, mai bine, s-ar numi mai simplu ignorant. Tipic american..o intreaga poveste plictisitoare un jurul unui … nimic. Vorbe goale care nu sustin nimic. E mai bine sa ma joc pe X box sau ma uit la orice ce alta prostie decat sa am o parere pro sau contra..cum o fi ea. Macar unii dintre noi incearca sa gandeasca intr-o directie.

  3. Aha. Deci sărăcia spirituală ridicată la rang de concepție de viață. Băi, să-mi trag una, cât de fin lucrează Șeitan. Maestru, nu alta. Da. Deci dormiți liniștiți băieți, nu există nimic, nici Dumnezeu, nici diavol, nici bine, nici rău, nici salam, nici rucola, nu existați decât voi cu apateismul (și nici de asta nu sunteți chiar siguri). Cea mai șmecheră modalitate de a scoate pe cineva din luptă e să-i șoptești duios în timpane că nu există nici o luptă. Blegului care crede asta nu îi rămâne decât să zburde pe câmpii, fără să știe că a intrat în knock-out tehnic.

  4. n-am auzit de asta pana acum
    Constiinta de sine nu evolueaza linear si global

    Lipsesc multe din inceputurile (educatia) unui individ care se intituleaza astfel.
    Am cunoscut unul, era pe moarte in spital (asa mi-a zis), nu-i pasa nici de asta
    nici ca traieste sau moare, ii era mila numai de nevasta-sa ca ramane singura
    si ca n-o sa se descurce acolo la tara fara ajutor si a zis ca totusi n-ar muri inca. Apoi s-a dus acasa.

  5. Pingback: În ce mai crede lumea: Şi dacă sufletul ar fi un frisbee după ce murim...? | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger