“Sunteţi pe cale să intraţi în Biserica lui Ed Wood. Suntem o biserică online care practică religia cunoscută drept Woodism. Aceasta este o religie de tip pop-culture, creată în 1996 de către reverendul Steve Galindo. Urmăm principiile regretatului regizor de film Edward D. Wood Jr. şi îl considerăm un mântuitor. La Biserica lui Ed Wood, folosim filmele lui şi moştenirea lui pentru a insufla spiritualitate celor care nu se regăsesc în alte religii (spre exemplu, creştinismul). Privindu-i filmele şi analizându-i viaţa, învăţăm să ducem, la rândul nostru, o viaţă fericită, pozitivă. Luptăm pentru acceptarea celorlalţi şi a sinelui”.
Ed Wood este faimos în cinematografie pentru că este unul dintre cei mai slabi regizori din istoria filmului (în 1980 a primit titlul de cel mai prost regizor al tuturor timpurilor, de până atunci). După moarte, s-a ales cu un cult care îi poartă numele (cunoscut ca şi woodism); acesta se prezintă ca o mişcare de tip pop-culture, care speră să readucă spiritualitatea celor care nu o regăsesc în religiile clasice, de tip mainstream (i se mai spune şi o religie punk – libertariană). Adepţii duc mai departe idealurile şi valorile lui Ed Wood şi mesajul său de acceptare şi înţelegere totală. Pe numele său complet Edward Davis Wood, Jr. (a trăit între anii 1924 – 1978), americanul a fost, de fapt, scenarist, regizor, producător de filme, actor, autor de cărţi şi editor (uneori „performând” multe dintre aceste funcţii simultan). Semnătura lui stă pe o serie de filme, multe realizate în perioada anilor 1950, filme ieftine şi proaste, dar care au devenit, în timp, umoristice, tocmai pentru erorile lor tehnice, replicile slabe sau scenariul slab. Printre titlurile marca Ed Wood se numără: The Sun Was Setting (1951), Glen or Glenda (1953), Crossroad Avenger: The Adventures of the Tucson Kid (1953), Jail Bait (1954), Bride of the Monster (1955), Final Curtain (1957), Plan 9 from Outer Space (1959), The Sinister Urge (1960), ‘Necromania’: A Tale of Weird Love! (1971), dar şi altele.
Imagine din filmul “Ed Wood” (1994)
Personalitatea lui Ed Wood şi modul său de a lucra au ieşit şi ele în evidenţă: istoria hollywoodiană a păstrat informaţii potrivit cărora acesta turna şi peste 30 de scene de film într-o zi, cu o singură dublă per scenă. Chiar dacă existau erori tehnice, el prefera să invoce realismul şi susţinea că publicul nu este interesat de detalii, ci de imaginea de ansamblu. Ed era heterosexual, dar iubea travestiul şi avea un fetiş pentru puloverele de angora. A fost prieten cu actorul Bela Lugosi, căruia i-a încredinţat diverse roluri în filmele sale şi pe care l-a ajutat în perioada în care acesta se lupta cu dependenţa de morfină. Au rămas prieteni până la moartea lui Lugosi. Şi alţi prieteni ai regizorului au fost distribuiţi în filmele sale, la fel şi actriţa Dolores Fuller, cu care a avut o relaţie, pentru o vreme. În toţi anii săi de activitate, Ed Wood nu a atins niciun fel de succes sau moment culminant remarcabil şi nici nu a primit vreo recunoaştere pentru munca lui (premii, distincţii etc.). S-a orientat, ulterior, înspre a regiza filme pentru adulţi, de multe ori cu teme horror şi s-a luptat cu propria-i dependenţă de alcool. A scris peste 80 de povestiri cu teme horror, crime şi sex. Moartea lui a fost, oarecum, ironică: pentru că de multe ori mima atacuri de cord şi striga după ajutor, ca să îşi necăjească soţia, în noaptea morţii sale aceasta i-a ignorat strigătele timp de 90 de minute, crezând că regizorul se preface din nou. În ciuda faptului că, la doi ani după moarte, Wood a fost declarat cel mai prost regizor al tuturor timpurilor, atât el, cât şi filmele lui au devenit simboluri în cultura pop, dând naştere inclusiv unei religii. În 1994, regizorul Tim Burton a realizat un film despre Ed Wood, în care regizorul a fost interpretat de către actorul Johnny Depp (foto mai sus). Filmul a obţinut două premii Oscar şi a fost adorat de critici.
Fondatorul curentului religios numit woodism şi liderul Bisericii lui Ed Wood este Esteban Christian Galindo (născut în 1977), acum cunoscut sub numele de Reverend Steve. Iniţial, a fondat pagina de internet a woodismului ca o glumă, în 1996, dar în 1997 a transformat totul într-o religie legală, iar de atunci şi-a dedicat viaţa propovăduirii mesajelor de iubire, fericire, acceptare şi gândire pozitivă ale lui Ed Wood. Reverendul Steve îşi petrece timpul ca şi actor, scriitor, comerciant de carte, este implicat în viaţa familiei sale şi descris, peste tot, ca un tip de treabă. Slujba lui „de zi” este de manager al raionului de cărţi pentru copii din cadrul unui magazin Barnes and Noble din Sacramento, California, SUA. Are două fete, Emerald şi Isabela (cea din urmă, botezată cu acest nume după Bela Lugosi). Singurul drog de care se face vinovat (şi admite asta) este cafeaua: „Beau în fiecare zi suficientă cafea cât să ucidă, probabil, o capră mică”. Desigur, pentru a fi mai aproape de idolul său, bea şi alcool, din când în când. Conduce un grup de lectură (bazat pe seria Harry Potter) pentru copii şi a cochetat cu lumea filmului. Woodismul este viaţa, mândria şi bucuria lui, după cum o spune chiar pe site-ul oficial al bisericii. De altfel, de cum intri pe acest site te întâmpină, foarte serios, mesajul că toată povestea este serioasă. Mesajul a ajuns, cum altfel, şi în media de peste ocean, care s-a înghesuit să catalogheze: „Woodismul este o treabă serioasă”; „Woodismul ar putea fi cea mai normală religie din câte avem”; „Să iubiţi filmele proaste”. Sloganul, simplu şi la obiect: „Eliberăm oamenii şi îi enervăm pe alţii din 1996 încoace!”. Cel puţin 3.000 de adepţi înregistraţi ai religiei se află în întreaga lume (biserica oferă şi certificate de botez, aşa că este uşor să ţină numărul celor care se înregistrează cu acte în regulă ca fiind woodişti).
Certificat de botez în woodism
„Biserica lui Ed Wood susţine idealurile şi principiile lui Edward D. Wood şi încearcă să ducă mai departe mesajul lui de acceptare totală şi înţelegere, indiferent de ce spune societatea modernă. În acest scop, discutăm deschis chestiuni legate de sex, rasă, droguri sau travesti. Din acest motiv, am supărat, uneori, persoane puritane şi care se atacă uşor, care consideră că deţin adevărul absolut. Dacă eşti o astfel de persoană, locul tău nu este aici. Dacă eşti deschis la minte şi crezi că poţi să te descurci cu woodismul, atunci poţi merge mai departe”, se prezintă religia. „Noi îl considerăm pe Ed Wood un mântuitor, nu Mântuitorul. Woodismul este o dispoziţie, o stare a minţii şi a sufletului, nu o listă de reguli. Premisele woodismului sunt cele care erau, credem noi, premisele existenţei lui Ed Wood însuşi: căutarea permanentă a fericirii, urmărirea viselor şi a fi mândru de ceea ce eşti. Nu există alte practici specifice woodismului decât a fi mereu mândru de cine eşti, a-i accepta pe ceilalţi aşa cum sunt şi a nu lăsa pe nimeni să îţi spună vreodată ce ar trebui să faci sau să nu faci. Este o religie punk-libertariană, spiritualitate mixată cu realism. Şi da, suntem foarte serioşi în legătură cu tot ce am spus”. Pentru că orice religie care se respectă are câteva idei călăuzitoare, şi Biserica lui Ed Wood are un manifest, o serie de lecţii de viaţă desprinse din învăţăturile lui Wood şi diverse sărbători, precum şi un calendar specific.
„Dumnezeu ne-a pregătit înainte să ne naştem. Exact ca un producător de filme. Şi-a făcut munca pregătitoare, a construit decorurile, a găsit distribuţia şi a finanţat acest film operă-de-artă. Dar nu Dumnezeu este regizorul. Nu el vă conduce filmul. Noi suntem regizorii vieţilor noastre. Dumnezeu nu trage sforile. El vrea ca noi să ne distrăm, să facem un film bun şi să ne urmăm visurile. Această analogie a devenit parte a culturii pop din lume, pentru că cultura pop este locul unde există religia mea. La Biserica lui Ed Wood, noi privim lucrurile diferit şi alegem un alt drum decât majoritatea religioasă a restului lumii. Biblia este un lucru uimitor şi a ajutat mulţi oameni. Dar noi, woodiştii, ne câştigăm tăria prin noi înşine şi ne iubim filmele, cărţile şi faptul că încercăm să ne împlinim visurile. (…) Suntem o generaţie crescută cu cultura pop în loc de părinţi. Biblia a fost înlocuită de televizor. De aceea consider că o religie bazată pe cultura pop, precum woodismul, este atât de importantă, pentru că religiile lumii vechi sunt uitate într-un vârtej nebunesc înspre Războiul Stelelor şi Stăpânul Inelelor. Suntem într-o eră nouă, unde cele zece porunci sunt înlocuite de internet şi American Idol, la fel şi Iisus şi este vremea ca religiile lumii să se adapteze noului ritm în care societatea evoluează, altfel religia, aşa cum o ştiam, va dispărea ca şi filmele pe 8 milimetri. (…) Da, suntem o religie serioasă. Nu suntem un cult sarcastic precum Biserica Spaghetelor Zburătoare, Shatnertologia sau Scientologia. (…) Dumnezeu nu vine în fiecare zi să salveze lumea precum Batman şi nu ia orice decizie pentru noi, ca şi când am fi într-un uriaş joc pe calculator. Dumnezeu, de oriunde este, ne priveşte şi speră că ne simţim bine cu vieţile noastre şi facem lucruri care să ne aducă fericire. Aşa că, precum Ed Wood, care nu şi-a dorit toată viaţa altceva decât să facă filme, ar trebui să ne urmăm şi noi visurile şi să nu lăsăm realitatea să ne pună piedică. Dacă vrei să fii cântăreţ, cântă. Dacă vrei să fii actor, joacă. Fii tu însuţi, acel „tu” care simţi că eşti şi nu îţi face probleme dacă te simţi prost sau te faci de râs. Ed Wood era un realizator de filme travestit şi alcoolic, într-o perioadă de maxim puritanism din istoria Americii. A fost cine a fost şi, ca şi el, ne luptăm să fim cine suntem şi să ne urmăm visurile, oricare ar fi ele. Şi când ne atingem visurile, cred că Dumnezeu este undeva, acolo, urmărindu-ne şi zâmbind. La fel ca Ed Wood, cel mai probabil”. (Reverend Steve)
Un woodist entuziast spune, despre „botezul” său în această biserică: „M-am născut a doua oară!”. Axel Howerton a descoperit lumea filmelor lui Ed Wood pe când avea 10 ani şi, în liceu, ca şi realizator aspirant de filme (în cadrul proiectelor pentru şcoală), a creat filme similare celor marca Ed Wood. În onoarea regizorului, îşi aminteşte el, a purtat o haină de angora la un Halloween (asortată cu mustaţa subţire care-l caracteriza pe regizor, într-o anumită perioadă). Are toată colecţia de filme semnate Ed Wood pe dvd-uri şi a scris o bună perioadă de timp critici de film pe site-ul canadian www.eyecrave.net. Este un susţinător al producţiilor cu buget redus, dar impulsionate de o mare pasiune şi o imaginaţie fără limite. Mai ales dacă sunt în genul celor semnate de Ed Wood. „Ed Wood nu a fost doar un om, un realizator de filme, el a devenit o filosofie. Este filosofia trăirii vieţii la maxim, din plin, a prinderii oportunităţilor, filosofia de a fi tu însuţi şi de a vedea lumea plină de minuni. Aşa că voi, toţi cei din lumea asta mare, ciudaţi, indie, tocilari, maniaci, vicioşi, eretici, copii ai nopţii, discipoli ai filmelor proaste, creaturi ale erei negre a cinema-ului în descompunere, haideţi alături de noi şi celebraţi-l pe unul dintre cei mai mari realizatori independenţi de filme din istorie, inimitabilul Ed Wood”.
Surse documentare şi foto: Wikipedia, Biserica lui Ed Wood, Reverend Steve, Huffington Post, Axel Howerton
Din aceeaşi serie:
În ce mai crede lumea: Jediismul. Forţa fie cu noi!
În ce mai crede lumea: Biserica Spaghetelor Zburătoare. Pastafarianismul
În ce mai crede lumea: Biserica lui Maradona. Sfânta minge, sfântul henţ
2 comentarii
Dap, și nepoțica mea școleră, românco – grecoaică, a picat într-o școală cu profil… cvazireligios, *orthodox*; cel mai probabil, finanțată de vreun pedelist fervent. 😛 Bineînțeles, *se predă* religia… 8) Și bineînțeles, sunt la Adam și Eva. 😀 Degeaba încerc eu să-i spun că lucrurile n-au stat chiar așa, că oamenii și-au imaginat povestea. o.O N-am cum să-i schimb școala sau curiculara deși religia, chiar și aici, e opțională; nu depinde de mine, iar altă școală aproape,… n-avem. 🙁
Pingback: În ce mai crede lumea: I don’t give a shit! | TOTB.ro - Think Outside the Box