În casa lui Gaddafi Jr.

0

La trei săptămâni după ce găștile de rebeli anti-Gaddafi au început să se adune în deșerturile Libiei, o altă formă de protest a început să ia formă în suburbia Finchley din nordul Londrei. Aici, într-o vilă ce valorează zece milioane de lire, cel de-al doilea fiu al lui Muammar G, Saif Gaddafi, își întemeiase baza operațiunilor sale (afaceri cu petrol și shoturi de tequila încruntate cu familia Blair).

de Henry Langston

Prin comparație cu sălașurile împărătești în care familia Gaddafi era obișnuită să-și facă de lucru prin Tripoli, aceasta este o modestă reședință de burlac – doar zece dormitoare completate de o piscină și o saună – însă pentru Răsturnarea Tiranilor (Topple the Tyrants), care și-au primit accesul pe 9 martie, squattingul e un fel de răsturnare de situație.

Grupul – ai cărui membri au cu toții o cantitate mai mică sau mai mare de sânge libian care le curge prin vene – au revendicat casa pentru poporul libian. Acum este un fel de școală pregătitoare și casă de tranzit pentru imigranții libieni. M-am dus până acolo ca să văd ce pot cumpăra banii făcuți drept compensație de pe urma crimelor din ziua de azi.

Când am ajuns acolo, casa era înconjurată de un roi de jurnaliști freelance, echipe de TV și squatteri iritați care încercau să ajungă înăuntru. După o oră, sau așa ceva, un tip pe nume ‘Oz’ a apărut la una din ferestrele de la parter ca să spună maselor că aceasta nu e “un squat de party”, asta înainte să se facă destul de bine înțeles că exista și o politică strictă a locului de tipul TJSN (Toți Jurnaliștii Sunt Nenorociți) . Nu intra nimeni.

După o lună de emailuri și telefoane, totuși, am reușit să-i conving pe cei de la Răsturnarea Tiranilor să mă lase să vin în vizită la draga lor reședință. După cum puteți vedea, sunt destul de severi în privința regulilor, și mi s-a spus rapid că nu mi se va răspunde la întrebări punctuale legate de casă și că voi avea acces doar în anumite camere.

Am fost escortat prin grădină, unde mi s-a făcut cunoștință cu doi dintre oamenii care ocupă acum casa și ajută la organizarea protestelor zilnice de la ambasada Libiei. Billy*, originar din Benghazi, și Azrah*, care e pe jumătate englez și lucrează pentru o bancă de investiții din Mayfair. Billy a explicat că au preluat controlul casei, astfel încât oamenii care-și doresc să meargă și să lupte în Libia să aibă un loc în care să stea înainte să meargă la aeroport.

Am întrebat dacă grupul a avut vreo discuție cu susţinători regimului, iar Billy mi-a povestit despre un tip libian cu un accent englezesc ireproșabil și cu un costum de 5000 de lire care a venit să-i vadă pe la începuturi. “Când am început să discutăm părea foarte de treabă, însă după aceea tonul lui s-a schimbat și a început să ne acuze de hoție și ne-a spus că familiile noastre vor avea de suferit din cauza a ceea ce vom fi făcut. Apoi, brusc, mi-a oferit 40,000 de lire ca să plec imediat. I-am spus că nu pot accepta oferta pentru că nu e casa mea, și nu e nici a lui Saif – poporul libian decide ce să facă cu ea. A plecat destul de repede.”

În bucătărie fusese lăsată o farfurie cu chilli, ori din pură coincidență, ori ca o glumă destul de subtilă. De-a lungul conflictului, Gaddafi i-a caracterizat constant pe rebeli ca fiind niște nebuni devianți care nu sunt în stare să lupte împotriva forțelor sale decât dacă-și umplu gurile cu LSD înainte. De fapt, singurele substanțe halucinogene pe care rebelii le-au ingerat sunt cantități copioase de ardei iuți verzi care le alterează mințile. Mi-au oferit și mie o gură, însă, după ce m-am sfătuit cu gusturile mele timide de englez, am decis să refuz polticos.

Atât Billy, cât și Azrah au familii în Libia. Unchii și frații lui Billy se luptă în prezent în Misurata, ferindu-se de lunetiști și găzduind copiii-soldați pe care Gaddafi i-a folosit ca să-și apere mandatul ferfenițat. Familia lui Azrah sunt în prezent închiși în Tripoli, unde regimul îi are pe toți sub supraveghere constantă iar arestări se fac în fiecare zi.

“Ceea ce trebuie voi să înțelegeți este că acesta nu este un război”, explică Billy. “E genocid. Când Aliații au atacat Irakul și Afganistanul, ei nu au fost invitați de către popor – ăsta e război – dar în Libia, oamenii pledează pentru ca Vestul să se implice. Nu e mereu vorba doar de petrol, așa cum cred mulți critici de aici. Am ceda cu plăcere petrolul, dacă asta ar însemna că Vestul ar putea salva mai multe vieți de civili.”

Toți cei care trăiesc în prezent în acest sângeros testament al lui Mamon își rezervă un anume dispreț pentru omul care a adus boxele Bose și frigiderul Smeg, Saif. El a fost considerat de către mulți ca fiind cel mai puțin nebun criminal dintre toți Gaddafi, dar asta poate fi și din cauza faptului că se îmbracă de pe Saville Row.

“Saif a fost de fapt cel care a rezolvat compensațiile de 2 miliarde de lire pentru familiile victimelor de la Lockerbie”, spune Azrah. “Îmi aduc aminte că s-a plâns că sunt lacomi – ‘ce nenorocit,’ am gândit eu la momentul respectiv. În mod clar Gaddafi a ordonat [bombardamentul Lockerbie]. Acum putem vorbi deschis despre asta, dar înainte ca Abdelbaset Ali al-Megrahi [singurul om care a fost condamnat pentru bombardament]să fie eliberat, nu puteai spune că el era cel vinovat. Telefoane și apeluri făcute în afara țării au fost înregistrate, și SIM-uri “Pay As You Go” sunt date oamenilor care sunt norocoși să li se autorizeze pașapoartele mai întâi. Libertatea de exprimare este un lucru foarte nou în Libia.”

“Saif trebuia să fie speranța noastră pentru o Libie mai bună” continuă Azrah. “El a fost educat în Vest și vorbea mereu despre reforme, dar când a apărut acel film cu el mânuind o pușcă de atac, numindu-i pe rebeli ‘câini’ și spunând că al-Qaeda sunt toți drogaţi, speranța respectivă a murit destul de rapid. A făcut ca ocuparea acestei case să pară atât de îndrepătățită.”

Conversația a ajuns la un final natural când l-am rugat pe Billy să-mi spună care ar fi finalul ideal al întregii lupte. “Cel mai bine ar fi dacă regimul actual s-ar retrage și s-ar preda imediat”, a spus el, “dar dacă asta nu se întâmplă, atunci aș fi mulțumit să-l văd pe Gaddafi și pe toată familia sa înconjuraţi și împușcaţi. Aș fi atât de fericit să se întâmple asta. Asta e ce merită.”

*numele au fost schimbate pentru protejarea identităților. Tipul din fotografie nu e nici‘Billy’ nici ‘Azrah’, dar e foarte prietenos și gătește o porție diabolică de chilli.

Traducere de Daria Dinu

Acest articol a fost preluat de pe site-ul partener Vice România. Puteţi citi articolul integral aici.

 

 

 

Tags:



Leave A Reply