Cristina Ispas vine din tradiția latină a artiștilor care își ascund arta. Filmul nou românesc are același program – și versurile de mai jos au ceva și de film minimalist, de Dogma ; arta e în controlul tonului, în selecția elementelor (selecție polemică față de senzaționalismul discursurilor media dar și a celor literare – viața mică versus marile drame) și în scurt-circuitările aproape poetice, foarte fin lucrate.
weekend la mare
în dobromir mă trezeşte portiera
un bărbat cu o pălărie de paie şi o pâine în mână
traversează strada pe muzica noastră
în faţa unui bloc pe jumătate prăbuşit
un alt bărbat urmăreşte ceva la televizor
puţin mai încolo, dani cere indicaţii
în limanu ne sorbim în tăcere dozele energizante prea dulci
un băieţel de 4-5 ani în pantaloni scurţi
desenează ceva în aer
când pornim iar aleargă şi sare zâmbind
în apele din oglinda retrovizoare
la feribot mai avem două ţigări
una pentru el şi una pentru mine
doi biciclişti blonzi trec obosiţi pe lângă maşinile oprite în soare
un călugăr trece şi el pe bicicletă, urmărit de un câine lup
într-un tractor parcat pe marginea drumului,
două spinări arse de soare par zeităţi
când ajungem dincolo, vântul s-a înteţit
de sub umbrele decolorate, învelite în nori denşi de praf,
bulgăroaicele vând napolitane şi detergenţi
nişte capete de copii sfârâie fericite prin apă,
într-o piscină de plastic aruncată pe mal
la 30 de ani, orice atitudine trebuie să fie cât se poate de exactă
din vamă, îmi cumpăr ochelari de soare,
cu o ramă megastrălucitoare
înapoi la ostrov cafeaua e împuţită
iar muştele bâzâie parcă cu superputeri
galeria
mă opresc pe scări îmi deschid geaca ştiu că eşti
scot pachetul argintiu rup foiţa caut bricheta
îmi zburlesc părul aştept poate mai vine cineva
să fumăm ceva împreună să schimbăm o vorbă
mult timp nu vine nimeni, iar când în sfârşit apar,
devin repede invizibili şi mor, dincolo de uşă
cât reuşesc să văd pe geam,
un tip cu o glugă neagră lipită pe spate, cu obrazul neras,
ocupă o canapea cu o tipă tunsă foarte scurt
tipa se ridică face câţiva paşi îşi aminteşte ceva se întoarce
dar tipul se ridicase între timp şi el
las ţigara să cadă şi intru direct în mulţime
vorbesc şi cu tine, normal
eşti obosit, iar eu nu mai nimeresc filmul
îţi povestesc cum am văzut într-o spărtură în zid un şoricel
şi la doi paşi mai încolo o pisică
care mânca ceva dintr-o farfurie
de fapt, nu prea are sens ce-ţi spun
iar interesele noastre sunt, oricum, diferite
apoi mi se pare că sunt o mizerie luxoasă
mi se pare că se vede că m-am aranjat
că se vede, în general, tot
acasă nu e nimeni. vincent gallo se uită în gol, sprijinit de o maşină,
într-un stop cadru
furtună amicală
„A house somewhere on foreign soil / Where ageing lovers call / Is this your goal – your final needs?” (Joy Division, A means to end)
când ies de la bibliotecă începe furtuna
laptop-ul mi se bălăngăne greu pe umăr cureaua muşcă din piele
vântul îmi ridică în faţă insecte amorţite
creierul îmi zumzăie de oboseală
şi e clar că nici cerul, când mă uit la el, nu pare un loc prea bun
în care să-i treacă cuiva prin cap să se refugieze
o sun pe miky ca să fiu sigură
e ok pentru ea şi la fel pentru mine
tipa de la terasă tocmai strânge în grabă
alergăm după ea
localul e strâmt iarna nici nu funcţionează
comandăm trei beri se aprinde lumina ne aprindem ţigările vine şi doina
miky e într-o pereche de jeanşi şi într-un tricou negru
pe care scrie cu litere mari no, I’m not on the fucking facebook
deşi în cazul ei e fals
doina vine direct din multinaţională
poartă un deux-piece roz fucsia şi pantofi cu toc
ne ameţim chicotim în timp ce doina narează apoi miky ne simţim bine
numai tipa de la bar împrăştie până la noi, direct din plămâni,
semnale că se plictiseşte
pe măsură ce trece timpul realizez însă că discuţia despre sex
se umflă ca spuma de la bere
şi îmi apăr tot mai rănită relaţia de lungă durată
la plecare doina se urcă în skoda
miky are mai puţin de 50 de m până la scară
eu îmi sun relaţia de lungă durată
în timp ce vorbesc întruna ameţită de alcool
dani mă conduce ferm de mână printr-un labirint de scurtături,
printre blocuri
pe cer clipocesc milioane de stele
weekend la corabia
scândura se balansează, dar nu se întâmplă nimic,
cana nu se varsă
adun fusta largă sub mine şi mă fac ghem sub şopron
când mi se pare că aud pisica pe acoperiş
am deja cafeaua într-o mână
şi-n cealaltă ţigara
a început să plouă din senin,
chiar după ce ai pleca tu
mult timp daisy nu s-a dezlipit de lângă poartă
acum însă o văd venind, printre rondurile de flori,
învelită-n aburi
urmărim o vreme picăturile care aţâţă pământul încins
mai sus caisele din grădina vecinei, care freamătă de lumină
şi mai sus, la norii negri care se învălmăşesc spre oraş,
rămân din nou singură
în câteva ore, soarele arde ca şi cum nimic
numai merele continuă să cadă, în vârtej de frunzuliţe
o mulţime de părinţi şi copii se întorc pe stradă
de la grădiniţă
copiii îmi par supermici
şi manevrabili
2 comentarii
http://vladbenea.wordpress.com/2012/01/06/test/
mda, mai ales asta “pe cer clipocesc milioane de stele”…. marea traditie latina.