“Îmi plse să mjoc cu petni mei”. Cum pierd copiii instituţionalizaţi lupta cu educaţia

2

Unul dintre centrele de plasament din sectorul 1 se află într-o clădire nouă, curată, cu mobilă bine întreținută. Copiii de aici arată îngrijit, sunt veseli și energici ca toți copiii. I-am așteptat în sala amenajată pentru studiu, o cameră cu perdele frumoase, cu rafturi cu cărți și caiete, cu scaune noi și table de scris.

 

inst1

 

Au intrat val-vârtej în cameră și au început să răfoiască în viteză cărți, să se joace la o casă de marcat de jucărie sau să deseneze pe tablă, în timp ce ne trăgeau de limbă să afle cine suntem: “Doamna, da’ ai mamă? Da’ ai tată?”.

Le-am spus că ne cheamă Roxana și Hermina, că suntem voluntare la Ajungem Mari și că sâmbăta vom face împreună un curs de scriere creativă. D., un băiat de 10 ani din clasa a patra, s-a remarcat imediat ca vedeta grupului, care vrea mereu să ia cuvântul. Prietenul lui cel mai bun, C., în clasa a șasea, se ia mereu la întrecere cu D.. “El e cel mai bun prieten al meu. Eu sunt țigan”, spune C. la jocul de cunoaștere. A. și M. au șapte, respectiv cinci ani, nu știu să scrie sau să citească și se exprimă prin desene. A. nu tace o clipă, iar M. abia dacă scoate un cuvânt. A., o altă fată de la centru, are 20 de ani și încă e la casa de copii, într-un grup pentru adulți care sunt ajutați să se integreze în societate.

Încercăm să facem o compunere despre de ce ne place toamna, iar cea mai reușită lucrare este cu indulgență de nivelul clasei a doua. Copiii sunt însă entuziasmați de operele lor, vor să le citească în fața clasei cu voce tare și să primească note, ca să se întreacă cu ceilalți. După compunere, ne chinuim să scriem corect “câteodată”. Au trecut cu toții, pe rând, la tablă și și-au încercat norocul. Cea mai apropiată variantă a fost “câte o dată”. Ne-am pornit și la o dezbatere despre ce se găsește într-un oraș. Şi dacă tot am pomenit de oraşe, hai să vedem ce exemple știm: București, Bran, Spania! Nu, Spania nu este oraș! Ce e Spania? După un timp îndelungat de gândire, vine și răspunsul corect: Spania este țară! Bine, ce alte orașe mai știți? Constanța, Moldova… Nu, Moldova nu e oraș! Ce e Moldova? Mmmm, Moldova e regiune. Bravo! Ce altă regiune mai știți? Spania!

“Doamna, da’ mai veniți, da?” Am plecat de la orfelinat cu o mie de sentimente amestecate. M-am întors hotărâtă să fac puţină disciplină, să învățăm mai multe, să ne descurcăm mai bine la școală. Provocarea a fost și mai mare: o droaie de copii care alergau de colo colo şi pe care abia puteai să-i prinzi. Pe lângă elevii de data trecută, acum erau “acasă” și cei care data trecută fuseseră luați de familii pe timpul weekendului. Băieții erau afară la fotbal, iar înăuntru erau vreo șase-șapte fetițe între 5 și 8 ani care se jucau, desenau sau doar alergau pe holuri. Râdeau și țipau și se învârteau și erau foarte bucuroase că vom face lecții. Habar n-aveau de ce și nici nu le păsa. Băieții au venit supărați de la fotbal și după ce am împărțit foile de lucru, am început să citim un fragment din “Micul Prinț”. Cei care nu știau să citească au început să deseneze pe ele. Supărare mare că unii citeau propoziții mai scurte și alții mai lungi, unii s-au pus de plâns că alții au citit peste ei. Încercuirea greșelilor a fost misiune imposibilă. După ce am discutat cuvintele necunoscute, băieții au fugit la fotbal, în afară de A., care voia să mai discute cuvintele pe care nu le știa.

Noi, fetele, am rămas înăuntru și cum majoritatea nu știa să scrie sau să citească, am dat-o pe mimă. O fetiță tot spunea timid că ar vrea și ea vrea și ea să mimeze, dar deși încercam să o bag în față, A. reușea mereu să se impună și să mimeze un nou cuvânt. După câteva încercări nereușite, fetiţa a plecat supărată în cameră, unde am găsit-o plângand. “Lăsați-mă în pace. Eu mereu vă greșesc. Așa e că sunt țigancă și n-am treabă cu românii”.

Educarea copiiilor instituționalizați, o luptă abandonată

Peste 150 de voluntari fac lecții cu 300 de copii instituționalizați din București, în cadrul programului “Dă-ți pasiunea mai departe”, pornit în vară de Ajungem Mari. Iarina Ștefănescu, inițiatoarea și coordonatoarea proiectului, și-a transformat casa în birou și își dedică tot timpul copiilor abandonați sau fără părinți. Ea a reușit să convingă Direcțiile de Protecție a Copilului din București să primească voluntari care să facă lecții de română, matematică, engleză, biologie sau scriere creativă cu copiii instituționalizați. “Statisticile spun că sunt mii de ONG-uri în România și sub 1% din ele lucrează cu Direcțiile de Protecție a Copilului”, spune ea.

Unul dintre lucrurile pe care centrele le au de ascuns este incapacitatea de a înțelege nevoile ficărui copil în parte. “Centrele au personal puțin, iar mulți sunt destul de blazați. Dacă sunt copii care țipă în același timp, nu poți să lucrezi cu fiecare separat, să vorbești cu ei. Ai foarte mulți copii pe cap și e o luptă pe care la un moment dat o abandonezi. Zici ‘n-am ce să fac, așa sunt și ce pot eu să fac?’. Sunt depășiți de situație. Îi vezi după ochi pe cei implicați cu adevărat, care vor să facă ceva, să îi ajute pe copii, spre deosebire de cei care sunt acolo doar la muncă. Cei implicați sunt poate 10%. Și ceilalți sunt sau vor să facă ceva, dar nu mai au forță. O parte dintre copii sunt și pe tratament, e foarte, foarte greu să faci față”, mai explică Iarina.

Tinerii din centrele de plasament sunt învățați să profite puțin de pe urma instituționalizării lor. Se întâmplă, de exemplu, ca educatoarea să spună cu ei de faţă “lăsaţi-i, că-s de la casa de copii”, iar ei se bagă în față sau primesc lucruri pe gratis și ei rămân cu impresia că li se cuvine tot și se folosesc de asta. Cred orice, își fac prieteni instantaneu și îți spun pe loc că te iubesc, pentru că, în adânc, au o mare problemă cu afecțiunea. Sunt foarte vulnerabili.

Ce au observat voluntarii de la Ajungem Mari în unanimitate este că mai toți copiii din centre sunt în urmă la școală. În centrele de plasament, sunt tineri de 15-17 ani care nu știu să citească sau să își scrie numele, iar voluntarii sunt instruiți să pregătească lecții la un nivel cu cel puţin doi-trei ani sub vârsta copiilor. Iarina a constatat că educatorii din centre obișnuiesc să facă temele copiilor, fără să le dea explicații, iar în timp, ei refuză să mai înțeleagă. Unii dintre copiii instituționalizați cu care lucrează voluntarii de la Ajungem Mari sunt la școli speciale și urmează, de cele mai multe ori, să ajungă la școli de meserii. Dar mulți dintre ei sunt la școli normale. “Mă chinui să-i conving să dea la facultate, ei spun că e greu și că nu le trebuie. Nu sunt încurajați în centre. Unii ar vrea, dar le e frică și nu prea sunt siguri pe forțele lor. Singura lor șansă este să învețe. Altfel, se vor chinui foarte tare. Dacă nu rămân în învățământ până la 26 de ani, cât să se pună pe picioare, statul îi dă afară la 18 ani”, spune Iarina.

Rezultatele proiectului “Dă-ți pasiunea mai departe” încep să se vadă. “Am întrebat centrele dacă s-a îmbunătățit ceva. Unii au zis că s-a îmbunătățit performanța școlară, alții că sunt mai veseli copiii, mai bucuroși, iar alții au zis că relaționează mai bine – faptul că intră în contact cu voluntari îi ajută să învețe să se comporte. Alții zic doar că s-au distrat. Eu am observat că cei mici îi iau pe voluntari ca model. Eu cred că se îmbunătățește situația copiilor, dar e greu cuantificabilă”, spune Iarina.


2 comentarii

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger