Imaginea timpurilor în care trăim – Temps d’Images 2014: Cu ce ne hrănim corpul, sufletul, creierul?

0

La Cluj-Napoca începe astăzi festivalul Temps d’Images, ajuns la a şaptea ediţie. Dedicat demersului de a prezenta interacţiunea dintre dans, teatru şi video pe scena contemporană, festivalul pune în discuţie, anul acesta, o întrebare fierbinte a modernităţii: Ce ne hrăneşte? Temps d’Images este locul unde artiştii şi publicul dezbat teme care pornesc din cotidian şi ajung pe scenă, iar hrana noastră cea de toate zilele (materială, dar şi spirituală) este, cu siguranţă, un subiect generos, omniprezent şi extrem de complex.

 

 

de Camelia Jula

 

Festivalul lansează o serie de întrebări, invitând publicul să-i fie partener în a contura idei şi, poate, răspunsuri: Ce ne hrăneşte fizic? Ce ne hrăneşte spiritual? Cine sunt cei care produc hrana noastră şi care sunt problemele pe care le putem formula în jurul acestei teme? Timp de zece zile, între 6 şi 16 noiembrie, organizatorii festivalului şi artiştii participanţi vă invită să gustaţi din oferta bogată de filme, documentare, expoziţii, dezbateri, ateliere de gândire critică, spectacole de teatru, dans şi performance, sosite la Cluj din România, Serbia, Polonia, Coreea, Belgia, Republica Moldova.

În fiecare an, festivalul propune o temă diferită de dezbatere, prin manifestările artistice pe care le oferă publicului. De ce a fost aleasă tema hranei, pentru această ediţie? Le-am invitat pe Miki Branişte, directorul festivalului şi Corina Bucea, manager cultural, să răspundă întrebărilor TOTB.

Miki Branişte: Încercăm să luăm pulsul creaţiei contemporane în fiecare an, să ne inspirăm din căutările artiştilor şi ale publicului. Pentru mine, personal, e foarte important să înţeleg preocupările artiştilor şi să identific de unde vin acestea, pe ce fond se dezvoltă ele, să mă gândesc cum ar putea să se întâlnească cu ideile publicului. Eu cred în funcţia socială pe care un festival o are şi mi se pare că Temps d’Images, din acest punct de vedere, este un loc al întâlnirii ideilor, al punerii pe masă a unor subiecte dificile, cu care societatea contemporană se confruntă, este un loc în care ne putem privi în faţă şi ne putem contamina cu luciditate. Temele pe care le abordăm vin dintr-o necesitate a deschiderii acestor subiecte (am abordat tema viitorului în 2012, a solidarităţii în 2013) şi mi se pare cumva firesc că am ajuns la întrebarea-temă “Ce ne hrăneşte ?”, deschizând o perspectivă dublă, una asupra hranei spirituale, iar una asupra celei zilnice.  

Publicului larg îi sunt livrate impresii false despre lumea artistică şi ce ar trebui ea să facă şi să reprezinte. Personal, nu cred într-o artă inofensivă, care nu pune degetul pe nicio rană, dar, desigur, respect alegerile celorlalţi atâta vreme cât alternativa există pentru mine şi mă împlineşte. De asemenea, artiştii sunt şi ei oameni ca noi toţi, şi ei au nevoie de hrană fizică. Lumea artistică în jurul meu (scena independentă) nu o duce grozav, trăieşte într-un soi de un precariat mai mult sau mai puţin asumat şi cred că lucrurile acestea trebuie spuse. Festivalul este, pentru mine, un loc de enunţat idei, dileme, temeri, dar şi loc de întâlnire pentru a propune soluţii şi a încerca să ieşim din lamentaţii. Şi acum, că am amintit de lamentaţii, cred că e bine să vorbesc de motivaţii. Tema de anul acesta a venit în urma unei discuţii în echipă despre ce ne motivează să continuăm festivalul, ce ne hăneşte motivaţia de a-l continua, deşi vremurile sunt tot mai grele. Răspunsul a venit de la sine: ne hrăneşte reacţia publicului şi necesitatea de a vorbi despre temele pe care le abordăm.

Corina Bucea: Cred că un festival care îşi ia în serios rolul de platformă de prezentare şi cartografiere a scenei artistice îşi alege tema ţinând cont de misiunea dublă pe care aceasta poate să o aibă – pe de o parte, de reflexie a stării de fapt, pe de altă parte, ca deschizătoare de drumuri pentru reflecţii viitoare. Tema de anul acesta se justifică tocmai prin faptul că este, în mod egal, relevantă din ambele direcţii: pentru că, în mod evident, există artişti şi iniţiative în această zonă care se preocupă de tema hranei (zilnice sau ideatice) şi pentru că acest subiect se anunţă în mod evident unul şi al zilei de mâine. Întrebarea “Ce ne hrăneşte?” este una la care noi înşine, cei din interiorul festivalului, suntem interesaţi să răspundem şi credem că ea este pe buzele multora din jurul nostru, fie că sunt preocupaţi de artă sau nu.

 

Miki Branişte şi Corina Bucea (Foto: Roland Vaczi)

 

Dacă ne referim la hrana materială, la alimentaţie, observăm cu uşurinţă că trăim într-un secol în care se vorbeşte foarte mult despre mâncare (aproape obsesiv): de la curente alimentare la diete pline de promisiuni, de la mituri alimentare la cărţi despre vindecarea prin hrană, metode de slăbit ş.a.m.d. L-am întrebat pe sociologul Călin Goina, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, de ce lumea modernă este atât de preocupată de a dezbate alimentaţia:

Călin Goina: De vorbit, despre alimentaţie s-a vorbit întotdeauna, în diverse registre şi în contexte diferite. Nu ştiu dacă vorbim despre ea astăzi mai mult decât ieri sau alaltăieri. Prin hrană s-au marcat dintotdeauna limite, s-au menţinut distincţii, s-a ales între “noi” şi “ei”. Cu toatea acestea, obsesia dietelor, a metodele de slăbit, a “eliberării radicalilor liberi” pare să ne vină de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, când corpul încetează să fie neglijat sau ascuns: el este re-descoperit, făcut din nou vizibil. Acesta e momentul când ia naştere o cultură a mişcării fizice, a sportului, preluată, exaltată şi promovată, între altele, de mişcările fasciste. Aici se găsesc, cred eu, rădăcinile acestei înmulţiri a discursurilor publice despre corp şi alimentaţia “raţională”, “naturală”, care ne “însănătoşeşte”.

Una din trăsăturile dezbaterii moderne asupra alimentaţiei este referirea la timpurile de demult, la “vremea bunicilor”, când hrana era sănătoasă, naturală. De cele mai multe ori, concluziile care se formulează într-un astfel de spaţiu de discuţie sunt că locuitorii mediului rural, bunicii noştri, se hrăneau bine şi corect, în vreme ce urbanizarea ne-a adus alimentaţie proastă, care ne îmbolnăveşte. “Miturile” acestea apar, repetitiv, inclusiv în reviste, publicaţii de specialitate sau dezbateri.

Întrebarea care se naşte, firesc, este de ce avem această atitudine faţă de trecut şi faţă de rural, respectiv faţă de modernul urban (şi, în ciuda verbalizării atitudinii, fast food-urile sunt pline de clienţi)?

Călin Goina: Este loc, aici, de puţină istorie socială: să nu uităm că, în România interbelică, peste 80% din populaţie locuia la sat şi nici pe departe nu “mânca bine”. Bunica mea îmi povestea că, într-o familie de ţărani mijlocaşi din câmpia bogată a Aradului, se mânca, spre exemplu, carne de găină doar duminica: bărbaţii primeau pulpele, iar ei, că noră, nu-i revenea decât o aripă, alături de cartofi. În acelaşi sat, o fiică de ţăran şvab din Banat îşi aducea aminte că nu era deloc neobişnuit că dimineaţa să mănânce “lapte cu pâine, iar seara pâine cu lapte”. Odată cu industrializarea şi urbanizarea României, raportul dintre populaţia rurală şi cea urbană s-a modificat: mai puţini trebuiau să producă hrană pentru mai mulţi. Aceasta a însemnat trecerea de la o agricultură dominată de proprietatea ţărănească, de ferme mici, la una nouă, făcută pe suprafeţe mari, comasate prin confiscări şi colectivizare. Producţia a crescut (în raport cu cea interbelică) şi aceste schimbări au antrenat industrializarea producţiei de alimente, primită că un element nou, “modern”, în anii 60-70. Hrană produsă “în casă” îşi încetează dominaţia aproape completă asupra satului românesc şi devine parţial “demodată” în raport cu noile produse, ambalate, standardizate, exemple ale unei noi culturi a consumului. Fireşte că salamul de casă continuă să fie apreciat, dar devine mai prestigios să “serveşti” salamul de Sibiu produs în masă de întreprinderea socialistă (cu atât mai mult cu cât se găsea mai greu). 

Alimentele produse în masă, industrial (alături de răspândirea frigiderului), eliberează gospodina de o bună parte din efort şi sunt, fără îndoială, legate de emanciparea femeii. Prin urmare, este important să ne amintim că, pentru mulţi dintre noi, produsele industriei agro-alimentare au o conotaţie pozitivă, modernă, emancipatoare, dată fiind perioada relativ recentă în care şi-au făcut apariţia în societatea românească. Apariţia industriei agro-alimentare nu este, desigur, ceva specific României, care se încadrează, cu o oarecare întârziere, într-un curs care a debutat în Statele Unite şi care s-a răspândit pe glob. Această turnură către mâncarea procesată aduce cu sine şi o creştere a consumului anual de sare, zahăr, uleiuri vegetale (care se triplează în alimentaţia francezilor, de exemplu, între 1950 şi 1996), precum şi a conservanţilor, coloranţilor, potenţatorilor de gust. Prin urmare, România a descoperit târziu, mai ales după 1990, “bucuriile” consumerismului, ale fast-food-ului, ale semi-fabricatelor, în continuarea logică a dezvoltărilor variantei locale de gulaş-comunism din anii 70. Reacţia critică la pericolele pe care aceste ingrediente le aduc sănătăţii (şi care promovează hrană biologic pură, produsă local) a apărut mai întâi în societăţile în care ele au fost prezente un timp mai îndelungat şi abia în ultima decadă îşi face loc, relativ timid, în discursul public de la noi.

 

Foto: Temps d’Images

 

“A face un spectacol despre ţăranul român contemporan este un act de curaj artistic şi civic deopotrivă”

 

Provocările secolului 21 nu sunt doar în materie de hrană fizică, ci şi în materie de hrană spirituală. “Trăim un secol aşa de interesant, se întâmplă atât de multe lucruri sub ochii noştri de care nici nu ne dăm seama, fiind preocupaţi unii cu supravieţuirea, alţii cu mărirea sau cu altele, pur şi simplu”, consideră Miki Branişte. Care sunt, aşadar, provocările, în opinia ei? “Cred că artiştii au foarte multe surse de inspiraţie în jur şi, din acest punct de vedere, avem parte de o perioadă plină de inspiraţie şi total nesigură, în egală măsură. Mă bucur să lucrăm cu artişti interesaţi de înţelegerea unor mecanisme din societate desconsiderate valoric în zona culturală mainstream. Unii artişti pe care îi invităm în festival caută exact în ariile cele mai puţin explorate artistic, fiind curioşi să găsească vocile celor aproape niciodată ascultaţi, însă care reprezintă suportul societăţii noastre: muncitorii şi ţăranii. Cred că a face un spectacol despre ţăranul român contemporan este un act de curaj artistic şi civic deopotrivă. A aduce pe scenă aceste voci este o provocare ce mă bucură enorm şi deschide noi situaţii în care publicul îşi poate pune problema hranei din altă perspectivă decât cea de consumator, poate vedea condiţiile de producţie, poate aprecia efortul micilor producători pentru a cultiva plante sănătoase, fără OMG-uri sau pesticide. În festival vom avea parte de întâlniri cât se poate de reale cu producători locali din zona Clujului, artişti şi public. Din acest dialog putem să creăm o legătură între noi, consumatorii şi producătorii. Cred că aceasta este o provocare pe care festivalul şi-o asumă”, spune directorul festivalului.

În opinia Corinei Bucea, provocările legate de producţia hranei materiale sunt “tot mai grave. Cred că o provocare majoră, care ne priveşte ca societate, este urbanizarea tot mai intensă a populaţiei, ceea ce face ca acei care produc hrana, aşa cum ştim deocamdată să o facem, să fie tot mai puţini. Pe lângă acest fenomen, cred că asistăm la o tendinţă tot mai puternică de acaparare a spaţiului rural (din nou, aşa cum îl ştim şi în care am crescut) de mari proprietari de terenuri care propun o formă de agricultură în care eu, cel puţin, nu am încredere. Aceste două probleme combinate cu multe altele mă îngrijorează tot mai mult când mă gândesc la ce ne va hrăni mâine, dacă suntem capabili să ne permitem această hrană ori dacă va fi bună pentru noi. Desigur, pot să îmi imaginez şi soluţii, despre care vorbim şi în festival şi care oferă posibile răspunsuri la întrebarea “ce putem face?”. Filme despre grădinărit urban sau care explorează diverse modele de agricultură încearcă să ne sugereze câteva posibile scenarii de viitor, în timp ce alte evenimente, precum performance-ul 7 Promisiuni a lui Davis Freeman ne sugerează să ne asumăm individual câteva schimbări, care pot transforma lumea prin paşi mici”.

 

Foame – Paul Bargetto (performance culinar)

 

Cum anume va încerca festivalul să răspundă acestei întrebări: “Ce ne hrăneşte”?

Miki Branişte: Eu m-am obişnuit să lansez întrebări şi să nu aştept neapărat răspunsuri sau, oricum, să nu aştept imediat răspunsuri J. Cred că e important să ajungem să ne chestionăm obiceiurile, să evaluăm ceea ce ne hrăneşte, să vedem cât ne hrăneşte ceea ce credem noi că ne hrăneşte. Cred, de asemenea, că a te întreba te ajută să vezi şi ce te iluzionează, poate într-o primă etapă e bine să vezi şi atât! Nu facem retorică de dragul retoricii, vor fi cu siguranţă răspunsuri multiple şi încurajăm această multiplicitate, nu credem în răspunsuri unice care ne blochează într-o singură perspectivă. Cred că festivalul provoacă publicul să-şi găsească răspunsurile inspirat de evenimentele pe care le prezentăm şi e important să deschizi un spaţiu de dialog care să hrănească schimburi de idei. Alăturarea lumii culturale cu cea a agriculturii este bine venită şi cred că îşi găseşte locul perfect la Temps d’Images.

Corina Bucea: Festivalul în sine nu cred că oferă neapărat un răspuns, mai degrabă variante de răspuns. De altfel, nu cred că există un singur răspuns, în acelaşi fel în care întrebarea nu are un sens unic de înţelegere. Cred că ceea ce putem oferi este spaţiu de reflecţie în care, pe de o parte, să vedem care sunt declinările oferite de artişti acestei teme, iar, de pe altă parte, să descoperim împreună cu publicul care sunt răspunsurile la întrebare în acest moment sau, eventual, să îndrăzim să formulăm soluţii pentru viitor, acolo unde ne permitem să ne imaginăm cum vor arăta lucrurile peste câţiva ani. Oricum, direcţiile de descifrare ale temei sunt în mod egal îndreptate spre hrana fizică şi cea spirituală, iar hrana pentru corp şi cea pentru minte sau suflet fac, deopotrivă, parte din preocupările noastre. Ceea ce ne interesează în mod special este să aflăm, sub pretextul festivalului şi al evenimentelor pe care le propune, care sunt răspunsurile cât mai multor participanţi la festival – fie că sunt artişti, producători, jurnalişti sau publicul nostru.

 

Revenind la miturile României agricole (o etichetă cu care, cândva, cel puţin oficialii statului se mândreau), nu putem ignora discuţia despre pervertirea valorilor tradiţionale rurale: ţăranii nu mai cultivă pământul ca acum 50 de ani, ci folosesc chimicale, scot roşii pe bandă, ca fermele europene. Acest tip de acuzaţii este auzit destul de des în spaţiul public de dezbatere, iar ţăranii sunt priviţi oarecum acuzator; dacă îi întrebi pe ei, afli că altfel nu pot ţine pasul în competiţia cu produsele importate, cu legumele din supermarketuri, care arată bine, fură ochii, dar sunt mai degrabă fără gust şi crescute forţat. Iar consumatorii cumpără astfel de legume frumoase, caută cireşe fără viermi, mere perfect rotunde, conopidă fără pată ş.a. Şi atunci… de ce, totuşi, acuzele la adresa ţăranilor, că ar fi pervertit modul natural de cultivare a legumelor şi, astfel, “nici mâncarea de la ţară nu mai e ce a fost”?

Călin Goina: După 1989, producţia agricolă în România a suferit o transformare radicală: producţia “socialistă”, pe suprafeţe comasate, mari, fie în cooperative agricole de producţie, fie în întreprinderile de state, a dispărut prin de-colectivizare. Din exportatori de produse agricole am ajuns importatori. Tranziţia la ferme mici, care să producă pentru piaţă, a fost lungă şi grea şi nu s-a încheiat încă: unii s-au întors la agricultură de subzistenţă, iar cei care practică agricultură comercială au fost nevoiţi să facă faţă unei pieţe în care intrau în competiţie cu produse agricole care beneficiau de subvenţii (cele din SUA sau UE). În acelaşi context, o bună parte din proprietarii de ferme care produc pentru piaţă nu sunt educaţi, nu au cunoştinţe agronomice de specialitate şi mult prea des folosesc “prafurile” şi “soluţiile” care sunt puse în vânzare fără să ţină seama de recomandările agronomilor şi chimiştilor (ba chiar consumă ei înşişi propriile produse supra-chimizate). Lipsa de educaţie a producătorilor, necesitatea de a face faţă competiţiei şi goana după câştiguri mari şi în timp scurt, în contextul unei lipse a regularizării şi absenţei statului ca factor de control al calităţii alimentelor puse în vânzare, toate acestea explică, cred eu, lipsa de încredere a consumatorului educat că alimentele vândute de fermele româneşti (mai mici sau mai mari) “nu mai sunt ce-au fost cele dinainte de comercializarea şi chimizarea agriculturii.

De cealaltă parte a tejghelei, cumpărătorii vin dintr-o istorie recentă în care, la noi, există o conotaţie pozitivă a produsului modern, industrializat etc. Foarte des fotografiile pe care le văd pe Facebook de la petreceri sau mese în familie, de pildă, par nişte reclame ascunse ale Coca-Cola. România a intrat într-o logică a capitalului, în fluxul global de bunuri şi servicii, iar veniturile noastre ne califică (pe marea majoritate) doar spre bunurile aflate la baza piramidei de preţuri. De aici, impresia dezolantă pe care o ai ori de câte ori intri într-un magazin de cartier, de exemplu, şi vezi falsă varietate de pe rafturi. Aceasta vine, pe de o parte, din sărăcia noastră raportată la preţurile de pe piaţă UE şi, pe de altă parte, din quasi-monopolurile de distribuţie care controlează preţurile şi oferta unei bune părţi din piaţa românească. În aceeaşi logică, consumatorii nu sunt informaţi despre riscurile pe care le implică noile alimente. În sfera publică, mult prea des oamenii sunt expuşi mesajelor şi reclamelor (explicite şi implicite) plătite de industriile agro-alimentare şi mult mai rar unor emisiuni critice (sau măcar informative) la adresa practicilor unora dintre aceste industrii.

 

Pregătiri tehnice pentru Filme’n piaţă (Foto: Temps d’Images)

De la hrana fizică, la cea spirituală (în ton cu tema festivalului Temps d’Images): cu ce ne hrănim, în prezent, din această perspectivă?

Călin Goina: Aş spune şi eu, după Weber, că omul este un animal suspendat într-o pânză de semnificaţii pe care a ţesut-o el însuşi. Aceste semnificaţii se schimbă, istoric, iar cele de astăzi sunt în mare măsură, aş spune eu, legate de două procese înrudite. Pe de o parte, auto-poziţionaţi periferic, ne hrănim cu vise şi înţelesuri pe care le preluăm din cultura de consum dominantă, fie cea americană, fie cea vest-europeană: filme, reclame, jocuri video, cărţi etc., la fel ca iranienii sau paraguayenii, între alţii. Pe de altă parte, filtrăm, prin contextul nostru lingvistic, cultural şi prin implicaţiile trecutului nostru recent, aceste importuri. Cum are loc această interacţiune este un subiect care depăşeşte limitele acestei discuţii.

Mai demult, hrana avea ea însăşi o latură spirituală bine definită (de la momentul în sine al mesei, la gesturile făcute în legătură cu masa şi bucatele ei, de la consumarea anumitor alimente doar în anumite zile sau intervale ale anului la stabilirea unei conexiuni cu divinitatea, oricum ar fi ea înţeleasă, prin respectul acordat hranei; de la mulţumirea acordată pământului pentru că oferea hrana la aspectul vindecător al alimentaţiei), iar acum această legătură pare a fi pierdută sau pe cale de dispariţie. Acum mâncăm pe fugă, nu mai “relaţionăm” cu hrana sau cădem în extreme.

De ce s-a întâmplat şi se întâmplă acest lucru, unde va duce?

Călin Goina: Nu sunt dintre aceia care regretă spiritualitatea bunicilor. Timpul ciclic, structurat de sărbătorile religioase, ţine de o societate tradiţională de care cei între care am crescut la sat au fost bucuroşi să se rupă (de altfel, ea este regretată mai ales de cei care nu au trăit-o). Îmi amintesc şi acum senzaţia de mirare şi (neplăcută) surpriză cu care am văzut, pentru prima oară, la mijlocul anilor 90, un anunţ cu “Vindem produse de post”. Produsele comercializate, “moderne”, spre deosebire de cele făcute în casă, nu-mi păreau că pot fi asociate cu ideea de post, religie, tradiţie. Mă înşelam. Este drept că faptul de a mânca împreună e mult mai puţin prezent astăzi decât era în satul românesc dinainte de colectivizare – când a se întâlni însemna aproape obligatoriu a mânca laolaltă. Această dimensiune a comensualităţii a fost (parţial) “depăşită” în timp de forme considerate urbane sau moderne – îţi serveşti oaspeţii cu “o cafea” (mai nou cu “un ceai”) şi doar în cazuri excepţionale se mănâncă laolaltă. Să nu uităm că mai putem (încă) face o istorie orală a primei dăţi când “am băut cafea” în satul românesc, alături de “prima oară când m-am uitat la televizor” sau “când am urcat într-un autoturism”. Dacă mi-aş îngădui să vorbesc despre viitor, aş ghici că – poate – anii care vin ar putea cuprinde o întoarcere la comensualitate.

 

Gânduri despre “ce ne hrăneşte”, adunate de la trecători pe un panou în centrul Clujului

 

“Am dorit să scoatem publicul din ritmul de consumator şi să-l aducem mai aproape de felul omului de a fi gânditor”

 

Cum anume cred şi speră organizatorii festivalului de  la Cluj că va reacţiona publicul faţă de tema propusă de ediţia din acest an – un subiect atât de prezent în cotidian – ne spune Corina Bucea: “Da, aparent, tema este dezbătută, dar cred că sunt multe nuanţe ale acestei întrebări pe care sperăm ca publicul să le descopere sau definească împreună cu noi. Ceea ce sperăm, desigur, atunci când propunem astfel de reflecţii, este ca publicul să accepte provocarea de a explora înţelesurile pe care le putem da temei şi defini împreună posibilele soluţii sau răspunsuri. Ceea ce e greu de anticipat, cu siguranţă, sunt diferenţele de interpretări şi reacţii pe care oamenii le pot avea în funcţie de contextul din care vin. Desigur, mare parte din publicul festivalului este format din cei care deja îşi pun această întrebare şi care cu siguranţă sunt o sursă valoroasă pentru a identifica răspunsuri pe care poate nu le-am imaginat sau care, şi mai mult, au iniţiative concrete, fac ceva în această direcţie. Cred că noi înşine învăţăm multe din interacţiunea cu publicul şi este valabil, cu siguranţă, şi pentru artiştii din festival. Unde sperăm să fim surprinşi sunt secţiunile din festival unde intrăm în contact cu un public nou, căruia poate ne adresăm în alte momente prea puţin – oamenii din pieţe, tinerii din licee etc. Aici sperăm să avem parte de participare cât mai largă, care, în cele din urmă, se poate materializa în schimbări concrete”.

Şi cu ocazia ediţiilor anterioare, Temps d’Images a încercat să ia “pulsul societăţii”, propunând publicului “artişti observaţionişti preocupaţi de schimbările din societate”, explică Miki Branişte. “Aş aminti ultimele două ediţii ale festivalului, în care am încercat să propunem teme foarte concrete, precum “întrebări despre viitor” sau tema solidarităţii. Ca demers curatorial am întotdeauna grijă să folosesc locurile comune pentru a lăsa loc de alte descoperiri pe care poate singuri nu le putem avea. Proiectul meu curatorial este unul incluziv şi bazat pe viziuni artistice şi reacţii multiple la tema dată, pe preocuparea de a lăsa acasă preconcepţiile şi de a pune publicul într-o stare de deschidere, în care să-i facă plăcere să fie alături de alţii, să se bucure de prezenţa celorlalţi şi, de ce nu, să împărtăşească ceva cu ceilalţi. Eu văd un fir roşu în programarea artistică de la an la an şi, cumva, concluzia (dacă pot să zic aşa ceva) unei ediţii este dusă mai departe în următoarea. Mă interesează să avem un limbaj accesibil şi ca temele noastre să atingă cât mai multă lume, să ieşim din cercul publicului care ne frecventează. Temele propuse pot preocupa pe oricine, indiferent de statutul social, de locul şi mediul în care trăieşte. În martie 2013, când am ales tema solidarităţii, mi se părea că e o nevoie stringentă să deschidem acest subiect în România. Pe atunci mi se părea, însă, că publicul încă nu este pregătit pentru o abordare frontală a acestei teme. Dar evenimentele legate de situaţia de la Roşia Montană au pregătit publicul cum nici nu îndrăznisem să mă gândesc. Mă bucur că am putut anticipa nevoia dezbaterii acestui subiect”, consideră directorul festivalului.

 

Foto: Temps d’Images

 

Publicul clujean – şi nu numai el – se întâlneşte cu Temps d’Images de câţiva ani buni şi reacţia lui faţă de specificul evenimentului, temele şi spectacolele propuse, este un barometru necesar. Festivalul “a prins rădăcini foarte adânci la Cluj”, spune Miki Branişte, “venind pe un fond de deschidere şi nevoie a publicului de a vedea spectacole conectate la direcţiile artistice din străinătate. Am dorit, încă de la început, să avem un impact pe termen lung şi nu ne-am grăbit să dăm tot ce-i mai bun din prima sau să creştem foarte repede ca eveniment cultural. Am dorit să scoatem publicul din ritmul de consumator şi să-l aducem mai aproape de felul omului de a fi gânditor. Din aceasta cauză, cât şi din cauza spaţiilor de mărime medie în care prezentăm spectacolele şi toate evenimentele, numărul publicului nostru a fost constant în jur de 4.000 de spectatori anual, majoritatea fiind tineri între 20-40 ani. La fiecare ediţie ne bucurăm de prezenţa a peste 120 de artişti, încercând să-i implicăm mai mult decât în a avea doar o expoziţie sau o reprezentaţie, încurajându-i să intre în dialog cu clujenii, în cadre mai formale sau informale. De anul acesta, ne-am propus să atragem o plajă mult mai largă de persoane şi vom avea proiecte care se vor desfăşura în spaţii neobişnuite, cum ar fi pieţe agroalimentare sau şcoli. Evenimentele noastre sunt foarte diverse, de la spectacole interdisciplinare, la expoziţii video, la dezbateri şi discuţii cu artiştii, prezentări de iniţiative creative din ţară sau din străinatate. Clujenii participă activ la discuţiile cu artiştii, ne arată că le pasă de propunerile artistice pe care le primesc din partea noastră, că folosesc din plin cadrul de dialog pe care festivalul îl oferă. Temele noastre se dezvoltă înţelegând deopotrivă preocupările publicului şi ale artiştilor. Faptul că noi continuăm festivalul este răspunsul la feed-back-ul bun primit din partea publicului. Este destul de complicat să organizezi un festival fără multe fonduri, iar motivaţia puternică vine din primirea acestui eveniment de către public şi artişti”.

În spatele cortinei, desigur, există mereu provocări şi dificultăţi, pe care echipa festivalului le are de înfruntat de la o ediţie la alta. “Nu ştiu dacă e neapărat o dificultate, dar e cu siguranţă o provocare continuă să te asiguri că mesajul unui festival ajunge la oamenii pentru care acesta este cu adevărat relevant, iar aceasta este una dintre preocupările constante în munca noastră. Ideea este, cum spuneam, nu să ne adresăm întotdeauna aceleiaşi mase de oameni cu care ai aceste discuţii oricum şi care au oricum un oarecare privilegiu de a avea acces la informaţie, cu care deja împărtăşeşti un anumit spaţiu de reflecţie comun. Desigur că este important şi uneori dificil să păstrezi contactul cu acest public, care are nevoie de un conţinut cu sens, relevant şi provocator intelectual pentru a rămâne atent la propunerile unui festival, însă, pe de altă parte, ceea ce ne dorim este să şi lărgim cercul, iar asta uneori poate fi destul de dificil”, consideră Corina Bucea. “Mie mi se pare că o dificultate ar fi găsirea unui echilibru între un limbaj care să continue să atragă atenţia publicului pe care îl avem deja şi găsirea unor mesaje potrivite pentru medii cât mai diverse, unde dorim să ajungem. Căutarea aceasta este importantă şi mi se pare că ne defineşte, într-un fel. Schimbarea temei an de an este bine venită, nu cred că putem rămâne în acelaşi loc, încercăm să ţinem pasul cu timpul trăit. Titlul festivalului Temps d’Images ar însemna în română “timpul imaginilor”, însă prefer să profit de un joc de cuvinte pe care îl putem face şi să-i adaptăm traducerea la “imaginea timpului”. Publicul are nevoie de un spaţiu de reflecţie şi nu simt că ar fi o greutate să-l facem să primească mesaje artistice despre lucruri pe care el le vede  în jur. Mie mi se pare că tocmai vorbind despre lucruri care ni se întâmplă tuturor putem ajunge mai uşor la orice fel de public. De dificultăţile financiare nici nu vreau măcar să vorbesc”, zâmbeşte Miki Branişte.

 

Gianina Cărbunariu – De vânzare (teatru). Foto: Octavian Tibar

 

De astăzi şi până la sfârşitul săptămânii viitoare, la Cluj se dezbate, aşadar, problema hranei noastre materiale şi spirituale, în manifestări artistice inedite şi variate: 18 spectacole de teatru şi dans contemporan, prezentări şi dezbateri care vor oferi publicului ocazia să descopere artiştii din spatele spectacolelor prezentate sau să se întâlnească cu invitaţi care abordează, din punct de vedere social, politic sau artistic, tema hranei; trei ateliere – un atelier de gândire critică, un atelier de intermediere culturală şi dezvoltarea publicului şi un atelier interdisciplinar; expoziţia cu lucrări video ale artistului Ciprian Mureşan, proiecţii de film, între care “Paşaport de Germania”, care are premiera la Cluj în cadrul festivalului, în data de 12 noiembrie, dar şi spectacolul de teatru “De vânzare”, realizat de regizorul şi dramaturgul Gianina Cărbunariu, spectacol care vorbeşte despre fenomenul acaparării de teren din România şi formulează câteva întrebări importante pentru societatea românească – “Cum arată ţăranul român în anul 2014? În ce este silit să se transforme ţăranul român, în contextul unei noi ordini mondiale? Ce se vinde şi ce se cumpără, de fapt? Cine ne hrăneşte, cu ce ne hrăneşte şi cu ce preţ?”. Sunt doar câteva dintre propunerile festivalului, al cărui program complet îl puteţi studia aici. Spaţiile în care se desfăşoară festivalul sunt: Fabrica de Pensule, Sala Radio, Teatrul Maghiar de Stat, Cinema Victoria, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, ZUG.zone, Reactor de creaţie şi experiment, Casa Tranzit, Cafeneaua La Cizmărie, Piaţa Hermes (cartierul Gheorgheni), Piaţa Flora (cartierul Mănăştur), Liceul Teoretic Mihai Eminescu. Info point şi bar oficial: The Soviet. Biletele se pun în vânzare online prin Biletmaster.ro, dar se pot achiziţiona şi cu o oră înainte de începerea spectacolelor, la locul desfăşurării acestora. Mai multe informaţii, pe site-ul festivalului sau pe Facebook (profil, eveniment).

 

 

În urmă cu o săptămână, TOTB v-a provocat la o dezbatere despre risipa de hrană, un fenomen specific ţărilor bogate, dar cu consecinţe pentru ţările sărace, un fenomen care ia proporţii şi în România. Concluziile dezbaterii au evidenţiat, prin altele, faptul că România se află, în prezent, pe locul 9 între ţările europene, la capitolul risipă de hrană. Vă aşteptăm la Cluj, la Temps d’Images, pentru a descoperi alte aspecte ale problemei hranei în România modernă, în societatea în care trăim: de la producerea hranei la relaţionarea noastră, ca indivizi, cu hrana care ţine în mişcare, de la cum se reflectă discuţia despre hrană în artă la ce viitor ne aşteaptă, din perspectiva industrializării şi globalizării tot mai accelerate.

 

Foto main: Dan Susman – Growing Cities (film)

 

Puteţi citi şi:

Este păcat şi ridicol să importăm mâncare şi ideologii care nu ni se potrivesc

Responsabilitatea pentru sănătate nu mai este a omului, ci a industriilor care decid pentru el. Dar cu ce preţ?

Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu vegetarienii

Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu veganii

Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu locavorii

Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu raw veganii. Bucătăria fără foc (I)

Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu naturiştii. Bucătăria fără foc (II)

Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu freeganii şi fructarienii

Cum mâncăm în secolul 21: La masă cu Dumnezeu

Cum mâncăm în secolul 21: La masă în ritmul Slow Food

Cu ce ne hrănim sănătos creierul?


Leave A Reply