Iluzia sărăciei

4

V-am făcut cunoştinţă cu TEI – Traduceri Ecologice Indepenente – chiar la începuturile acestei iniţiative, odată cu publicarea primului titlu tradus, un ghid practic de permacultură. Astăzi, vă propunem să citiţi un capitol din cea mai recentă traducere TEI, Charles Eisenstein – Economia sacră. Banii, darul și societatea în epoca tranziției, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale activistului raliat la curentul aşa-numitei “economii ale descreşterii.” Economia sacră, publicată în 2011, analizează felul în care este constituit actualul sistem monetar şi cum, în condiţiile în care economia darului slăbeşte, societatea se confruntă cu alienarea, competitivitatea accelerată şi nevoia unui sistem adaptat creşterii continue.

 

collaborative-consumption

 

 

“Este extrem de important să nu ne mai hrănim cu iluzii: ceea ce a început să se petreacă începând cu anul 2013 la Pungești, Roșia Montană, Moșna/Alma Vii etc. nu sunt accidente, ci manifestarea firească a ceea ce Eisenstein numește economia cămătăriei: care se bazează pe furtul bunurilor comune, aparținând tuturor oamenilor – apă, combustibili naturali, pământ, păduri etc.­ și distrugerea lor prin includerea în circuitul economic global,” arată TEI în prefaţa cărţii din care vă invităm să citiţi în cele ce urmează capitolul intitulat Iluzia sărăciei şi care poate fi citită integral aici.

Se spune că banii, sau dragostea de arginţi, sunt rădăcina a tot ce este rău. Dar de ce să fie aşa? Până la urmă, scopul banilor este, în mod fundamental, să faciliteze schimbul – cu alte cuvinte, să facă legătura dintre darurile omeneşti şi nevoile omeneşti. Ce putere, ce monstruoasă pervertire a transformat banii în opus acesteia – în agent al sărăciei? Trăim, într-­adevăr, într­-o lume a imensei abundenţe, în care cantităţi uriaşe de mâncare, energie şi materiale se aruncă la gunoi. Jumătate din lume moare de foame, în vreme ce jumătatea cealaltă risipeşte atât de mult, că ar putea hrăni prima jumătate. În lumea a treia şi în propriile noastre ghetouri, oamenii duc lipsă de mâncare, adăpost şi alte nevoi de bază şi nu îşi pot permite să le cumpere. Între timp, noi risipim resurse colosale pe războaie, mizerii de plastic şi o grămadă de alte lucruri care nu servesc fericirii oamenilor. În mod evident, sărăcia nu este cauzată de lipsa capacităţii de producţie. Şi nici de lipsa de voinţă nu este cauzată: mulţi oameni ar fi încântaţi să hrănească sărmanii, să restaureze natura şi să facă alte lucrări pline de sens, dar nu pot, pentru că nu sunt bani la mijloc. Banii eşuează total în a face legătura dintre daruri şi nevoi. De ce?

De ani de zile, urmând opinia cea mai răspândită, am crezut că răspunsul este „lăcomia“. De ce fabricile în care oamenii muncesc ca sclavii ţin salariile la cel mai mic nivel posibil? Din lăcomie. De ce oamenii cumpără SUV­uri care înghit benzină? Din lăcomie. De ce companiile farmaceutice încetează cercetarea şi vând medicamente despre care ştiu că sunt periculoase? Din lăcomie. De ce furnizorii de peşti tropicali dinamitează recifurile de corali? De ce fabricile deversează deşeuri toxice în râuri? De ce liderii corporaţiilor jefuiesc din fondul de pensii al angajaţilor? Din lăcomie, din lăcomie şi iarăşi din lăcomie.

Pe urmă, acest răspuns nu m-­a mai mulţumit, pentru că aparţine aceleiaşi ideologii ale separării care stă la baza tuturor bolilor civilizaţiei noastre. Este o ideologie la fel de veche ca şi diviziunea agricolă a lumii în două tărâmuri separate: sălbăticia şi domesticul, omul şi natura, grâul şi neghina. Se spune aici că există în lume două forţe opuse, binele şi răul, şi că putem crea o lume mai bună, eliminând răul. Există ceva rău în lume şi ceva rău în noi, ceva ce trebuie extirpat pentru a face lumea mai bună.

Războiul împotriva răului pătrunde în orice instituţie din societatea noastră. În agricultură, el se arată ca ambiţia de a extermina lupii, de a distruge toate buruienile cu glifosat, de a ucide toţi dăunătorii. În medicină, el este războiul împotriva microbilor, o luptă constantă împotriva unei lumi ostile. În religie, el este războiul împotriva păcatului, sau împotriva ego­ului, sau împotriva necredinţei, sau îndoielii, sau împotriva proiecţiei exterioare a acestora: diavolul, infidelul. Aceasta este mentalitatea purificării şi curăţării, a îmbunătăţirii şi cuceririi sinelui, a ridicării deasupra naturii şi a înfrângerii voinţei, a sacrificiului pentru a deveni bun. Aceasta este, mai presus de toate, mentalitatea controlului.

În această mentalitate, se spune că, odată ce are loc, victoria finală asupra răului este câştigată, vom intra în paradis. Când vom elimina toţi teroriştii şi vom crea o barieră prin care ei să nu mai poată pătrunde, vom fi în siguranţă. Când vom crea un antibiotic perfect şi reglarea artificială a proceselor fiziologice, vom avea o sănătate perfectă. Când vom face să nu mai aibă loc crime şi când vom avea o lege care să guverneze totul, vom avea o societate perfectă. Când îţi vei înfrânge lenea, constrângerile, dependenţele, vei avea o viaţă perfectă. Până atunci, va trebui doar să te străduieşti mai mult.

În aceeaşi oală, problema cu viaţa economică ar fi de fapt lăcomia, deopotrivă în forma exterioară a oamenilor lacomi şi în interiorul nostru, sub forma dorinţelor noastre lacome. Ne place să credem despre noi că nu suntem atât de lacomi, că poate doar avem impulsuri de lăcomie, dar le ţinem sub control. Spre deosebire de alţii! Alţii nu­-şi pot înfrâna lăcomia. Lor le lipseşte ceva fundamental, bunul simţ elementar, bunătatea esenţială. Ei sunt, într­-un cuvânt, Răi. Dacă nu învaţă să-­şi înfrâneze dorinţele, să se obişnuiască cu mai puţin, atunci va trebui să îi forţăm să facă asta.

Evident, paradigma lăcomiei devine abundentă când este vorba de judecarea celorlalţi sau de judecarea de sine. Furia ipocrită şi ura noastră faţă de cei lacomi ascund frica noastră intimă că, de fapt, nu suntem nici noi mai buni decât ei. Ipocritul este cel mai zelos la persecutat răul. Externalizarea inamicului dă posibilitatea de exprimare a sentimentului neîmpăcat de furie. Într-­un fel, aceasta este o necesitate: consecinţa faptului că a o înăbuşi, sau a o orienta către tine însuţi, este înspăimântător. Dar a venit o perioadă din viaţa mea în care, prin ură, prin războiul meu împotriva mea, prin strădaniile mele de a deveni bun, nu am reuşit să fiu mai bun decât altcineva. Cred că omenirea întreagă se apropie şi ea de un asemenea moment. Să acuzi lăcomia şi să lupţi împotriva ei, intensificând şi mai mult acest program de control de sine, înseamnă să intensifici războiul cu tine însuţi, care nu este decât o altă expresie a războiului împotriva naturii şi împotriva celorlalţi, care stă la baza crizei de astăzi a civilizaţiei.

Untitled-1Lăcomia există numai într-­un context al sărăciei. Ideologia noastră dominantă îşi asumă acest lucru: este construită în propria noastră Poveste. Sinele separat de ceilalţi, într-­un univers guvernat de forţe ostile sau indiferente, este permanent în pragul dispariţiei şi în siguranţă doar în măsura în care poate controla aceste forţe. Azvârliţi într­un univers obiectiv exterior nouă, trebuie să ne batem unii cu alţii pe resursele limitate. Bazându­-se pe această poveste a sinelui separat, deopotrivă biologia, cât şi economia, au înscris lăcomia în principiile lor fundamentale. În biologie, lăcomia este înscrisă în genele care încearcă să-­şi maximizeze reproducerea egoistă; în economie, lăcomia este actorul raţional care caută să-şi maximizeze egoismul financiar. Dar dacă această premisă a sărăciei este falsă – o proiecţie a ideologiei în care trăim, şi nu o realitate ultimă? Dacă ar fi aşa, atunci lăcomia nu este înscrisă în biologia noastră, ci este doar un simptom al percepţiei asupra sărăciei.

Un indiciu al faptului că lăcomia reflectă percepţia, mai degrabă decât realitatea sărăciei, este acela că oamenii bogaţi tind să fie mai puţin generoşi decât săracii. Din experienţa mea, săracii împrumută sau dăruiesc destul de frecvent unii altora sume care, deşi sunt mici, ca proporţie ar fi echivalentul a jumătate din averea unui bogat. Cercetarea extensivă susţine această observaţie. Dintr­-un mare sondaj de opinie organizat în 2002 de Independent Sector – o organizaţie non­profit în domeniul cercetării – a rezultat că americanii care câştigă mai puţin de 25.000 $ dau 4,2% din venituri în scopuri caritabile, în timp ce procentul omolog în cazul persoanelor care câştigă mai mult de 100.000 $ este de 2,7%. Mai recent, Paul Piff, psiholog social la Universitatea din California ­Berkeley, a descoperit că „persoanele cu venituri mai mici sunt mai generoase, mai caritabile, oferind încredere şi ajutor celorlalţi, decât cele cu venituri mai mari“. Piff a descoperit că atunci când subiecţilor cercetării li se dădeau bani pentru a­-i distribui în mod anonim între ei şi un partener (care niciodată nu ar le-­ar fi cunoscut identitatea), generozitatea lor este invers proporţională cu statutul lor socio­economic.

Deşi este tentant să tragem concluzia că oamenii lacomi devin bogaţi, o interpretare la fel de plauzibilă este că bogaţia îi face pe oameni lacomi. De ce aşa? Într-­un context al abundenţei, lăcomia este stupidă; numai într-­un context al sărăciei, lăcomia este raţională. Bogaţii văd sărăcia acolo unde ea nu există. În plus, se preocupă de bani mai mult decât oricare alţii. Nu cumva din cauză că banii înşişi sunt sursa percepţiei asupra sărăciei? Nu cumva banii, care sunt aproape sinonimi cu siguranţa, aduc exact opusul ei? Răspunsul la aceste două întrebări este: ba da. La nivel individual, bogaţii au „investit“ mai mult în banii lor şi sunt mai puţin capabili de a se desprinde de ei (actul de a lăsa cu uşurinţă reflectă o atitudine a abundenţei).  La nivel de sistem, după cum vom vedea, sărăcia există chiar în bani, ca rezultat direct al modului în care aceştia au fost creaţi şi au circulat.

Premisa sărăciei este una dintre cele două axiome centrale ale economiei (a doua este că oamenii caută în mod natural să­-şi maximizeze interesele personale). Ambele sunt false – sau, mai exact, sunt adevărate numai într-­o zonă îngustă, o zonă pe care noi, precum broscuţa de pe fundul fântânii, o confundăm cu realitatea întreagă. Aşa cum se întâmplă atât de des, ceea ce credem noi că este un adevăr obiectiv este, de fapt, o proiecţie a propriei noastre condiţii în lumea „obiectivă“. Suntem atât de îmbibaţi de ideea sărăciei, încât am ajuns să credem că ea este esenţa realităţii. Dar, de fapt, noi trăim într­-o lume a belşugului. Sărăcia pe care o vedem peste tot este un produs artificial al sistemului nostru monetar, al politicii şi al percepţiilor noastre.

După cum vom vedea, sistemul nostru monetar, sistemul nostru de proprietate şi sistemul nostru economic, în ansamblul lui, reflectă acelaşi sens fundamental al eului care are cuibărită în el percepţia sărăciei. Este acel eu „izolat şi separat“, eul cartezian: un balon de psihologie, părăsit într-­un univers indiferent, căutând să aibă, să controleze, să-­şi tragă în dreptul lui cât mai multă avuţie cu putinţă, dar condamnat dinainte de către propria sa decuplare de la bogăţia fiinţei, la experienţa ne­avutului îndeajuns.

Afirmaţia că trăim într-­o lume a belşugului provoacă uneori o reacţie emoţională, la limita ostilităţii, acelora dintre cititorii mei care cred că viaţa armonioasă dintre oameni şi restul planetei este imposibilă fără o reducere masivă a populaţiei. Ei văd în Vârful de Producţie a Petrolului şi epuizarea resurselor, încălzirea globală, epuizarea terenurilor agricole şi amprenta noastră ecologică, nişte dovezi că pământul nu mai poate susţine civilizaţia industrială la nivelul populaţiei de acum.

Această carte oferă un răspuns la aceste îngrijorări, ca parte a unei viziuni mai largi asupra economiei sacre. Mai important, răspunde şi la întrebarea „cum“ – de exemplu, cum vom ajunge de aici şi până acolo. Deocamdată, voi oferi un răspuns parţial, un motiv de speranţă.

Este adevărat că, în zilele noastre, activitatea umană supraîncarcă pământul. Combustibilii fosili, resursele acvifere, stratul fertil de sol, capacitatea de a absorbi poluarea şi ecosistemele care menţin viaţa din biosferă – toate se epuizează cu viteze alarmante. Toate măsurile de care dispunem sunt mult prea mici şi este mult prea târziu – o picătură într­-o căldare, în comparaţie cu ce am nevoie. Privind altfel lucrurile, o enormă parte din această activitate umană este ori superfluă, ori dăunătoare fericirii umane. Gândiţi­-vă la industria armamentului şi la resursele care se consumă în războaie: undeva la 2 miliarde de dolari pe an, un imens stabiliment ştiinţific şi energia vitală a milioane de tineri – toate acestea nu servesc niciunei nevoi, cu excepţia celor create de noi înşine.

Gândiţi­-vă la industria imobiliară de aici, din SUA, cu viloaiele enorme din ultimele două decenii, care nici ele nu servesc vreunei nevoi umane reale. În anumite ţări, o clădire de asemenea dimensiuni ar putea găzdui cincizeci de suflete. Chiar şi aşa cum sunt, camerele cavernoase nu sunt folosite de nimeni, pentru că oamenii nu se simt bine la această scară inumană şi caută confortul unei odăiţe şi a colţului pentru mic­ dejun. Materialele, energia şi întreţinerea acestor monstruozităţi sunt o risipă de resurse. Probabil că şi mai risipitor este planul urbanistic al suburbiilor, care face imposibil transportul public şi care obligă la condus excesiv.

Gândiţi­-vă la industria alimentară, care provoacă risipe masive la toate nivelurile. Conform unui studiu guvernamental, pierderile de la fermă la punctul de desfacere sunt cam de 4 procente, pierderile de la desfacere la consumator sunt de 12 procente, iar la nivel de consumator se pierd 29 de procente. Mai mult decât atât, suprafeţe imense de teren agricol sunt acaparate de producţia de biocombustibil, agricultura mecanizată înlătură culturile alternate, intensiv lucrate şi alte tehnici de producţie intensive, care ar putea creşte mult productivitatea.

Aceste imagini sugerează potenţialul imens care este disponibil chiar şi într-­o lume de şapte miliarde de oameni – dar cu o atenţionare: oamenii vor petrece mult mai mult timp (pe cap de de locuitor) pentru cultivarea hranei, invers faţă de moda ultimelor două secole. Foarte puţini oameni ştiu că agricultura sustenabilă poate fi de două sau de trei ori mai productivă decât agricultura convenţională – pe hectar, nu pe ore de muncă. Iar grădinăritul intensiv poate fi şi mai productiv (şi mai intensiv, în termeni de muncă). Dacă îţi place grădinăritul şi crezi că cei mai mulţi oameni vor beneficia din faptul că vor fi mai aproape de sol, este foarte bine. Cu câteva ore de lucru pe săptămână, un petec de grădină suburbană obişnuită, de câteva sute de metri pătraţi, poate acoperi cea mai mare parte din nevoile de hrană vegetală ale unei familii; dublează suprafaţa şi grădina poate oferi cantităţi serioase de produse pentru piaţă, precum cartofi, cartofi dulci şi dovlecei. Este nevoie, oare, de tot sistemul de transport transcontinental, cu camioane care duc salatele şi cartofii din California către tot restul Americii? Ne îmbunăteşte viaţa, în vreun fel, acest lucru?

Un alt tip de risipă are ca sursă asamblarea proastă şi uzura morală planificată a multora dintre produsele din ziua de azi. În prezent, există foarte puţine stimulente economice pentru a produce bunuri care durează mult timp şi care sunt uşor de reparat – ca urmare, ajungem la rezultatul absurd că este adesea mai ieftin să cumperi un produs nou, decât să repari unul vechi. Aceasta este, până la urmă, o consecinţă a sistemului nostru monetar şi lucrurile vor sta exact invers într­-o economie sacră.

Pe strada mea, fiecare familie are câte o maşină de tuns gazonul, care este folosită, probabil, cam zece ore pe vară. Fiecare bucătărie are un blender care este folosit maxim cincisprezece minute pe săptămână. La orice moment, aproape jumătate dintre maşini sunt parcate pe şosea, nefăcând absolut nimic. Cele mai multe familii au propriile maşini de tuns gardul viu, scule electrice şi echipamente pentru exerciţii sportive. Nefiind folosite în cea mai mare parte a timpului, cea mai mare parte din aceste lucruri este superfluă. Calitatea vieţii noastre ar fi la fel de ridicată cu numai jumătate din numărul de autoturisme, o zecime din numărul de maşini de tuns gazonul şi două sau trei echipamente de gimnastică Stairmaster pe toată strada. De fapt, calitatea vieţii noastre ar fi şi mai ridicată, de vreme ce am avea ocazia de a interacţiona şi de a împărţi.

Chiar şi la uluitorul nivel de consum de astăzi, cam 40% din capacitatea industrială a lumii este inactivă. Ar putea creşte la 80% sau mai mult, fără nici o pierdere pentru fericirea umană. Tot ce am pierde ar fi poluarea şi plictiseala inerente producţiei industriale. Desigur, am pierde şi un număr mare de „locuri de muncă“, dar de vreme ce acestea, oricum, nu contribuie la binele omenesc, am putea angaja acei oameni la săpatul gropilor în pământ şi apoi la reumplerea lor înapoi. Sau, mai bine, i­-am putea orienta către misiuni care implică lucrul intensiv – precum permacultura, îngrijirea bolnavilor şi a bătrânilor, restaurarea ecosistemelor şi toate celealte nevoi ale zilei de azi, neîmplinite din cauza lipsei banilor.

O lume fără arme, fără vile uriaşe în suburbii care se lăbărţează, fără munţi de ambalaje inutile, fără ferme uriaşe mecanizate, fără hipermarketuri care înghit energie, fără afişaje electronice, fără grămezile de deşeuri cât toate zilele, fără supraconsumul de produse de care nimeni nu are, de fapt, nevoie – o astfel de lume nu este o lume săracă. Nu sunt de acord cu acei activişti ai mediului care spun că va trebui să ne descurcăm cu mai puţin. De fapt, vom avea de-­a face cu mult mai multe: mai multă frumuseţe, mai mult trai în comunitate, mai multă împlinire, mai multă artă, mai multă muzică şi lucruri care vor fi mai puţine ca număr, dar superioare în utilitate şi estetică. Marfa ieftină care ne umple vieţile, indiferent cât de multă ar fi, nu poate decât să ne facă şi viaţa la fel de ieftină.

O parte din vindecarea pe care o reprezintă economia sacră este vindecarea rupturii pe care am provocat-­o între spirit şi materie. În armonie cu sacralitatea manifestată în toate lucrurile, eu nu evit, ci apăr materialismul – cred că vom ţine mai mult la lucrurile noastre şi nu mai puţin. Vom ţine la posesiunile noastre materiale, vom aprecia de unde vin ele şi încotro se îndreaptă. Dacă ai o mănuşă de baseball sau o undiţă la care ţii, ştii la ce mă refer, de fapt. Sau poate bunicul tău a avut un o trusă preferată de scule de lucrat în lemn, pe care le­a menţinut în condiţie perfectă vreme de cincizeci de ani.

În acest mod, vom aprecia lucrurile noastre. Vă puteţi imagina cum ar putea arăta lumea dacă aceeaşi grijă şi chibzuire ar fi investită în tot ceea ce am produce? Dacă fiecare inginer ar putea pune atâta dragoste în creaţiile sale? Astăzi, o astfel de atitudine este ne­economică – nu este în interesul financiar al nimănui ca lucrurile să fie tratate în mod sacru. Pur şi simplu, îţi poţi cumpăra o altă mănuşă de baseball sau o altă undiţă – de ce să fii prea grijuliu cu instrumentele tale, de vreme ce unele noi sunt atât de ieftine? Ieftinătatea lucrurilor noastre face parte din deprecierea lor, aruncându-­ne într-­o lume ieftină, unde totul este generic şi consumabil.

În plină supraabundenţă, chiar şi în ţările bogate, noi trăim într-­o frică permanentă, zbătându-­ne pentru „securitate financiară“ pe măsură ce încercăm să ţinem departe sărăcia. Alegerile pe care le facem (chiar şi cele care nu au nicio legătură cu banii), le facem în funcţie de ceea ce „ne permitem“ şi, adesea, asociem libertatea cu avuţia. Dar când aspirăm la el, descoperim că paradisul libertăţii financiare este un miraj, depărtându­-se tot mai mult pe măsură ce ne apropiem de el şi că însăşi cursa pentru el ne face sclavi: frica ne însoţeşte perpetuu, iar sărăcia va lovi de după colţ. Numim lăcomie această cursă pentru paradisul financiar. Cu adevărat, aceasta este o reacţie la percepţia asupra sărăciei.

Permiteţi-­mi – deocamdată ca o sugestie, iar nu ca o concluzie – să vă mai ofer încă o dovadă a artificialităţii şi naturii iluzorii a sărăciei. Economia, scrie pe pagina întâi a oricărui manual, este studiul comportamentului uman în condiţiile resurselor insuficiente. Expansiunea domeniului economic este, aşadar, expansiunea insuficienţei, pătrunderea lui în domenii ale vieţii odinioară caracterizate prin abundenţă. Comportamentul economic, în special schimbul banilor pentru bunuri, se extinde astăzi în domenii care nu au fost niciodată înainte afectate de tranzacţiile cu bani. De exemplu, gândiţi­-vă la unul dintre produsele a căror desfacere înregistrează una dintre cele mai mari creşteri în ultimul deceniu: apa îmbuteliată. Dacă există vreun lucru care este din belşug pe pământ, fiind de găsit aproape peste tot, acesta este apa. Şi totuşi, astăzi apa a devenit insuficientă, a devenit un bun pentru care trebuie să plătim.

Îngrijirea copiilor este o altă zonă cu o mare creştere economică în ultima vreme. Când eram tânăr, nu era nicio problemă pentru prieteni sau vecini să vadă de copilul celuilalt, pentru câteva ore după şcoală – un obicei provenind din vremurile satului sau tribului, când copiii erau liberi. Fosta mea soţie, Patsy, vorbeşte duios despre copilăria sa dintr-­un sat din Taiwan, unde copiii puteau şi chiar se arătau la casa oricărui vecin, la ora cinei, pentru a cere un blid de orez. Întreaga comunitate avea grijă de copii. Cu alte cuvinte, îngrijirea copiilor era din belşug – acolo ar fi fost imposibil să deschizi o grădiniţă cu program prelungit.

Pentru ca un lucru să fie comercial, trebuie ca el să fie, mai întâi, insuficient. Pe măsură ce economia creşte, prin definiţie, o parte din ce în ce mai mare din activitatea omenească intră în domeniul banilor şi în domeniul produselor şi al serviciilor. De obicei, noi asociem creşterea economică cu o creştere în avuţie, dar acest lucru poate fi văzut şi ca pe o sărăcire, ca pe o creştere a insuficienţei. Astăzi plătim pentru lucruri pe care nici n­-am visat că le­-am putea obţine cu bani. Şi cum să plătim? Cu bani, fireşte – cu banii pe care ne chinuim şi ne sacrificăm ca să-­i dobândim. Dacă există vreun lucru în cantitate insuficientă, sigur aceştia sunt banii. Cei mai mulţi oameni pe care îi cunosc trăiesc într-­o frică înăbuşită (şi, uneori, manifestată) de a nu avea îndeajuns de mulţi bani. Şi, după cum ne confirmă frica celor bogaţi, nicio sumă de bani nu este suficientă.

Din această perspectivă, trebuie să fim atenţi cu afirmaţiile indignate de genul „Peste două miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi“. Un venit mic în bani ar putea să însemne că nevoile unei persoane se împlinesc în afara economiei monetare, de exemplu prin reţelele tradiţionale de daruri şi reciprocitate. Ceea ce am numi în acest caz „dezvoltare“, ar însemna creşterea veniturilor prin supunerea activităţilor economice monetare domeniului bunurilor şi serviciilor, având ca rezultat aceeaşi mentalitate a sărăciei, competiţiei şi fricii, atât de familiare nouă, occidentalilor – şi totuşi, atât de străine vânător­ului-culegător sau ţăranului autarhic.

Capitolele care urmează vor explica mecanismele şi însemnătatea conversiei seculare a lumii şi a vieţii în bani şi transformarea progresivă a oricărui lucru în marfă. Când orice lucru poate fi măsurat în bani, atunci insuficienţa inerentă banilor face ca totul să devină insuficient, inclusiv baza vieţii şi a fericirii omeneşti. Aceasta este viaţa sclavului – o viaţă în care toate acţiunile au loc sub presiunea supravieţuirii.

Probabil că cel mai profund indiciu al sclaviei pe care o trăim este monetizarea timpului. Acesta este un fenomen cu rădăcini mai adânci decât cele ale sistemului monetar, pentru că acesta din urmă depinde de această posibilitate de a cuantifica timpul. Un animal sau un copil „au tot timpul din lume“. Se pare că aceasta se aplică şi oamenilor din epoca de piatră, care aveau o concepţie foarte degajată în privinţa timpului şi rareori erau în grabă. Limbile primitive nu deţineau timpuri verbale şi, uneori, nu aveau nici măcar cuvinte pentru noţiuni ca „ieri“ sau „astăzi“. Această perspectivă nonşalantă asupra timpului, pe care o aveau popoarele primitive, se găseşte încă în satele lumii care îşi mai păstrează tradiţia. Viaţa se mişcă mai repede în oraş, unde eşti mereu în grabă, pentru că timpul nu îţi ajunge. Dar în trecut, omenirea ştia ce înseamnă a avea timp din belşug.

Cu cât societatea este mai monetizată, cu atât membrii ei sunt mai speriaţi şi mai grăbiţi. În unele părţi ale lumii, care se află cumva în afara economiei monetare, unde există încă agricultură de subzistenţă şi unde vecinii îşi sar în ajutor unul altuia, ritmul vieţii este mai lent, mai puţin grăbit. În satele mexicane, totul se lasă pe mâine. O ţărancă din Ladah, intervievată în filmul „Viitorul străvechi“ al Helenei Norberg­ Hodge, rezumă acest lucru descriind viaţa de la oraş a surorii sale: „Ea are o oală electrică, o maşină, un telefon – tot soiul de instrumente care fac economie de timp. Şi totuşi, atunci când merg în vizită la ea, e mereu atât de ocupată, încât abia avem timp să vorbim“.

Pentru un animal, pentru un copil, pentru un vânător­-culegător, timpul este esenţialmente infinit. Monetizarea timpului l­-a adus şi pe acesta, ca şi pe toate celelalte, la insuficienţă. Timpul este viaţă. Atunci când resimţim timpul ca insuficient, ne resimţim viaţa ca fiind scurtă şi săracă. Dacă v­-aţi născut înainte ca programele zilnice ale adulţilor să vă invadeze copilăria, iar copiii să fie repeziţi toată ziua de la o activitate la alta, probabil că vă aduceţi aminte de eternitatea pe care simţeaţi în copilărie, de după-­amiezele care nu se mai sfârşeau, de libertatea de dincolo de timp a vieţii de dinainte de tirania calendarului şi a ceasului. „Ceasurile fac ca timpul să nu ne ajungă şi ca viaţa să ne fie scurtă“, spune John Zerzan. Odată cuantificat, şi timpul poate fi vândut sau cumpărat, iar insuficienţa tuturor produselor aflate în legătură cu banii a afectat şi timpul. „Timpul înseamnă bani“, iar acest lucru este confirmat de expresia „nu îmi permite timpul“.

Dacă lumea materială este, prin esenţa ei, o lume a belşugului, cu atât mai îmbelşugată este lumea spirituală: creaţiile minţii omeneşti – cântece, poveşti, filme, idei şi tot ceea ce astăzi numim „proprietate intelectuală“. Pentru că în era digitală, noi le putem duplica şi răspândi practic fără niciun cost, trebuie să se impună asupra lor insuficienţa artificială, pentru a le menţine sub dominaţia monetizării. Industria şi guvernele impun insuficienţa prin drepturi de autor, patente, standarde de codificare a informaţiei, permiţând deţinătorilor unor asemenea proprietăţi să profite de pe urma lor.

Aşadar, sărăcia nu este decât o iluzie, un produs al culturii noastre. Dar, din cauză că trăim aproape complet într-­o lume construită cultural, experienţa noastră cu această sărăcie este oarecum reală – suficient de reală, încât aproape un miliard de oameni suferă de malnutriţie şi cam 5.000 de copii mor, în fiecare zi, de boli provocate de foamete.

Aşadar, reacţiile noastre la sărăcie – adică frica şi lăcomia – sunt de înţeles. Când ceva este din belşug, nimeni nu stă pe gânduri în a-­l împărţi. Trăim într-­o lume a abundenţei, pe care o modificăm prin percepţiile noastre, prin cultura noastră şi prin poveştile noastre, profunde şi invizibile. Percepţia noastră asupra sărăciei este o profeţie a împlinirii de sine. Banii sunt element central în structura acestei iluzii concrete a sărăciei. Banii care au deturnat abundenţa către sărăcie sunt cei care încurajează lăcomia. Dar nu banii în sine – ci doar tipul de bani pe care îi folosim astăzi, banii care încorporează eul nostru cultural, miturile subconştientului nostru şi o relaţie de duşmănie cu natura, care durează de mii de ani. Toate aceste lucruri se schimbă astăzi. Aşadar, să aruncăm o privire asupra modului în care banii au ajuns să ne afecteze atât de grav minţile şi căile, ca să putem înţelege cum s­ar putea schimba sistemul monetar împreună cu acestea.

Puteţi citi şi descărca gratuit Economia sacră accesând acest link

Cartea pe care o citești acum pe ecran este rezultatul a sute de ore de muncă migăloasă – traducere, verificare terminologică, adaptare, corectură, editare, punere în pagină și design. Ca această carte să se poată naște, a fost nevoie de nenumărate e­mailuri și de mii de corecturi. Nici un membru al grupului TEI – fie el traducător profesionist sau amator – nu este plătit pentru munca sa; tot ceea ce facem, facem gratuit, fără să cerem burse, sponsorizări, fără să solicităm donații și fără să așteptăm medalii, diplome și, eventual, statui în fața ministerului agriculturii. Unii pot numi asta sacrificiu, alții civism, alții tâmpenie crasă și pierdere de timp. Dacă te simți stăpân pe orice limbă de circulație internațională și îți poți sacrifica câteva ore lunar pentru a traduce câteva pagini împreună cu noi, dă­-ne de știre la adresa de mail: carti.din.tei[la]gmail.com. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom putea traduce mai multe volume într­-un timp din ce în ce mai scurt – performanță pe care nici o editură, din România sau chiar din străinătate, probabil că n­-a atins-­o vreodată.

Puteţi citi şi:

TEI – Traduceri Ecologice Independente – începe o bibliotecă virtuală gratuită pe teme eco

Economia descreşterii: Pentru un trai mai bun, cu un consum mult mai mic


4 comentarii

  1. Mai sus s-a tras ca si concluzie faptul ca omul este lacom … Poate o fi si asta, dar eu cred ca e ceva mult mai grav si mai greu de combatut. Trebuie sa fii cu adevarat nul pe scara evolutiei pentru a face ceea ce face omul in ziua de astazi. Avem cele mai de pret daruri oferite de natura – inteligenta si ratiunea – si din pacate sunt foarte putini cei care le folosesc in scopuri pozitive. Poate suntem fara sa stim programati genetic sa ne autodistrugem. In acest caz tot ce se intampla are sens si devine credibil. Oricum vor trebui sa mai treaca multe milenii pana vom reusi sa ajungem la un nivel de iluminare incat sa putem trai cu totii vietile pe care ni le dorim. Ramane de vazut daca ni se va permite sa atingem acest nivel de iluminare.

  2. Mare parte din ce s-a spus/scris este adevarat. Si recunosc cateva principii stravechi incase in partea de inceput, respectiv scrierea Povestii, ideologia separarii.. Frumos spus si tradus. Sunt niste teorii minunate, pe care le-am cunoscut demult, in copilaria, adolescenta si maturitatea tanara.

    Dar e timpul sa nu ne mai mintim cu asfel de valori iluzorii. Extrapoland, m-am saturat de mizeria asta cu “tu esti de vina pentru ceea ce ti se intampla” – ii scuteste de vina pe nemernici. Grozav ii scuteste!

    Exista poate energii si puteri magice, exista constiina si etica, dar mai rau pentru omenire este “necredinciosul”. El pune lucrurile in realitate fara sa gandeasca prea mult, doar pentru ca vrea si determina reactii si rele mult mai rapide. Ma scuzati pentru revolta, dar chiar nu mai inghit scrierile intelepte si retetarele de viata ale americanilor.

    Cand tu toata viata ai stiut aceste lucruri, iar la 40 de ani ai ajuns sa traiesti intr-o societate in care un singur individ lacom/bogat/avar te poate aduce in pragul nebuniei, te poate face sa minti si sa furi, sa negi cine esti, sa iti pierzi valorile, sa iti vinzi timpul pe nimic si ii face chiar si pe prietenii tai sa se sinucida (e adevarat)… doar pentru ca nu vezi alta cale pentru ca iubirea, familia, cativa macar dintre cei dragi sa subziste… Aceasta nu mai e o copilarie si nici o carte idealista. Ne pierdem tineretea cu vise, in loc sa invatam asertivitatea, determinarea si verticalitatea. Invatam blandetea, ca sa ce? Ne adormim cu ideologii care ne alieneaza si ne reduc puterea…. Nu mai e un vis. Acesta e un lucru care cere si masuri in realitatea fizica.

    Iertati-ma, dar conceptele idealiste nu imi mai ofera nici un sprijin, stiu ca oricum le citesc doar cei ca mine. Si imi aduc multa frustrare, da. Frustarea omului care nu si-a permis nici macar o casa, nici macar cateva sute de euro pusi deoparte pentru luna viitoare… Aceasta doar pentru ca a dat tot ce putea si ce avea, timp de 40 de ani (sau, ma rog, ca sa respect realitatea in ultimii 20, ca la gradinia nu aveam salariu), pentru visele si sansa celor din jur. Intotdeauna am dat ce aveam. Tot. Nu a fost nevoie sa citesc aceasta carte ca sa stiu ca asa trebuia sa fac…

    Si ce lectie credeti ca am primit? Nu frica. Generozitatea te duce la mizerie. E risipa, nu circulatie. Asta e realitatea Romaniei, nu a Americii care (cica) revine la spiritul inca/laika. E simplu. Societatea noastra nu da sanse de supravietuire generozitatii. Generozitatea nu apartine nici macar vanatorului-culegator, un pradator-carnivor in esenta. Da, asa e, as face la fel cu viata mea, dar nu pentru ca e un adevar imuabil sa dai. Ci doar pentru ca traiesc intr-o spalare de creier sociala, intr-o etica a mea, cred eu, din ce in ce mai rara.

    Poate revolta mea ar merita o cauza mai buna, poate ca nu am dreptul sa dezmagesc atatia oameni care va citesc, dar fiti realisti! TOTB, din cate stiu, este o poveste a unor oameni care nu au vrut sa renunte in fata unor presiuni pecuniare… Va urmaresc de mult, va aplaud derminarea, chapeau bas. Dar v-as intreba: cat timp ati scris pe gratis? Acest site chiar e ceva din care ati inceput sa traiti? Si daca da, ce ati mancat pana l-ai pus pe picioare? Cine v-a intretinut pe voi, autorii? Un partener? O mama? Aveati o casa, o pensie, niste bani? I-ati parasi acum pe cei care v-au ajutat atunci? Inca ii folositi? Sau acum e randul lor? Au si ei o sansa la demnitate sau cauza voastra e mai buna decat a lor? (stiti de cate ori v-am comentat pe acest forum?) 🙂 Despre asta sa scrieti va rog. Sau macar sa va ganditi la asta. Eu tot cred ca sunem in Romania, iar visul american e cam vax albina.

  3. Cine nu crede in concepte ca si economia cadoului sau generozitate, sa discute cu unii dintre cei cateva zeci de mii de romani care au daruit in ultimii ani sute de mii de produse gratuite online (lucrurigratis.ro, freecycle) sau la intalniri gen bazar cu lucruri gratis, piata lucrurilor libere, piata autonoma, etc.
    Avem cu ce, si mai ales avem cu cine! Trebuie doar sa vrem 🙂

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger