Iertați-mă că nu sunt japonez: Mi-e dor de Tanti Neti

Japonezii nu-și bat copiii. Mai mult, dacă îți atingi copilul din dotare în public, riști ca din spirit civic să-ți cheme cineva un fel de Poliția Animalelor, dar pentru bestiile alea mici care nu te-ascultă. Ceea ce e nedrept, atâta vreme cât nu există nicio poliție unde să suni când fi-tu nu mănâncă tot, nu vine când îl chemi, nu se duce unde îl trimiți și nu tace când te doare capul. Mi-e dor de Tanti Neti.

de George Moise

Tanti Neti m-a bătut într-o zi de m-a uscat, dar până acolo mai e. Adică mai trebuie să zic eu una alta. Mai întâi, despre mine. Când eram copil, am mâncat bătaie de la mama în fiecare zi. Rar se întâmpla să vină seară și să nu o iau și atunci erau două variante: ori făceam ceva până în ora de culcare, ori se descoperea ceva ce făcusem mai de mult și atunci o încasam cumulativ. Vara îmi era ceva mai greu, pentru că este anotimpul în care părinții sunt înconjurați de o mulțime de elemente ajutătoare ca mătura, aracii de la roșii, dar mai ales nuielele de dud care pe lângă proprietatea de se rupe cu o singură mână (cealaltă fiind ocupată cu ținutul) și a se jumuli aproape instantaneu de frunze, mai au o inteligență vegetală aparte. Toate îmi rețineau de fiecare dată forma, pardon, curului și se lipeau de el cu o tandrețe greu de uitat.

În timp dobândisem o viteză de retragere considerabilă și atunci mama a fost nevoie să regândească puțin atacul: nu se obosea să mă mai alerge, dădea după mine cam cu ce îi era la îndemână. Într-o zi mi-am ales destul de prost momentul să o enervez: toca vinetele pentru salată cu o chestie de lemn. De atunci am fost nevoit să-mi dezvolt o tehnică de eschive rapide care mi-a mai salvat pielea o perioadă. A fost nevoie să trec prin toată această lungă introducere, ca să fie foarte clar că pledez pentru bătaie în cunoștință de cauză. Singurul regret este că nu am mâncat bătaie pe cât aș fi meritat.

Tanti Neti era mama unei colege de serviciu de-a mamei pe care, pentru că era asistentă șefă și mama doar asistentă, eu o poreclisem Directoarea. Și pentru că a fost întotdeauna pentru mama ca o soră, nu greșesc cu nimic dacă spun că Tanti Neti mi-a fost un fel de a treia bunică. Verile erau lungi și dudul chelea destul de rapid de nuiele, așa că uneori în vacanțe, mama mă trimitea la Sinaia, acasă la Tanti Neti, că-i aerul tare și poate îmi mai mănâncă din energie. Într-o zi, mă apucase zbenguiala cam pe la ora somnului de prânz și după două avertismente și un foc în aer, Tanti Neti a venit din camera cealaltă să-mi redefinească puțin umorul. Trebuie să spun că Tanti Neti nu era tocmai suplă și bazându-mă pe asta, m-am gândit că fuga în jurul mesei cu variațiuni gen trecut pe dedesubt ca Charlie Chaplin ar fi o glumă bună. M-a lăsat să bag vreo două ture cât să-mi pierd puțin suflul și să mă inducă în eroarea că nu s-ar putea mișca mai repede de atât. Am plusat. Greșeală fatală. Kilogramele lui Tanti Neti, or fi fost ele multe, dar erau unul mai sprinten ca altul. Când am încercat să fac figura aia ca toreadorul care se ferește în ultimul moment și stă neclintit în timp ce tonele de furie trec milimetric pe lângă el, Tanti Neti a făcut o fandare laterală și m-a înșfăcat de ceafă. N-a strigat nimeni ole. Apoi ca un dansator din Bistrița Năsăud care-și pocnește călcâiele, și-a săltat voinicește piciorul și s-a descălțat de papuc instantaneu, că doar nu era să mă bată cu mâna goală. Folosirea uneltelor și gândirea abstractă e ceea ce ne deosebește, nu-i așa, de primatele subumane.

După o vreme am renunțat să mă mai zbat, mi-am seama că avea o țintă precisă pe care nu o putea atinge dacă eu mă mișcam aiurea. Când a obosit, a schimbat mâna. Pe scurt, Tanti Neti, m-a bătut regește. Soțul ei fusese șoferul Regelui Mihai, ştia mersul treburilor pe la curte şi probabil asta ar fi singura explicaţie. M-am gândit la un moment dat să-i spun că pe bunicul meu l-au declarat comuniștii chiabur și i-au luat tot, deci cumva suntem de aceeași parte, ar fi păcat să ne batem între noi, dușmanii poporului. Ne putem retrage undeva în munți, unde să mă învețe să deprind și eu arta mânuirii papucului cu atâta dibăcie. Dar Tanti Neti s-a retras lipăind din papuci în cameră cealaltă, lăsându-mă și pe mine să mă târăsc în pat întru binecuvântarea somnului de după amiază.

Dacă acțiunea s-ar fi petrecut în zilele noastre și i-aș fi zis maică-mii că am luat bătaie, mama ar fi dat-o în judecată și ar fi avut, cu siguranță și probe video. Atunci, dacă ar fi aflat că am încasat-o, ar fi zis: Ce?! Ai supărat-o pe Tanti Neti?! Și mi-aș mai fi luat-o o dată. Copiii sunt, prin definiție, compuși instabili. De aceea, din când în când, trebuie să li se reașeze moleculele din părțile moi ca să-şi reconsidere puțin poziția în univers. Altfel, se vor așeza întotdeauna în centru. În capul mesei și în fruntea haitei. Urlă, dau din picior, pufnesc și vor. Copiii de aici trebuie aduși de la stadiul în care mersul la Disneyland este un drept, la nivelul de înțelegere al faptului că să adormi fără să hâcâi, cu curul neînvineţit după ce ai mâncat tot din farfurie, e un privilegiu. După o cură de papuc, copiii devin mai maleabili.

De câțiva ani buni, Tanti Neti s-a retras câteva etaje mai sus și mi-o închipui acum ca pe un înger blând cu două aripi mari de papuci de casă. Pentru că nu m-am oprit din făcut tâmpenii, mă rog uneori să apară și să-mi mai croiască două, să-mi readucă puțin mințile de pe unde rătăcesc. Eu ca eu, dar la dracii ăștia mici de aici, cât ar avea de lucru… Eu să-i țin și ea să le dea. Mi-e dor de Tanti Neti.

 

Mai puteţi citi şi:

Interviu cu românul japonez:”N-am întâlnit nicăieri până acum mai mulţi oameni nefericiţi care să mimeze fericirea ca în publicitate”

Cum devine Japonia acasă pentru un român

Despre femeile japoneze

Diferenţa dintre bordel şi Love Hotel

Iertaţi-mă că nu nu sunt japonez: Copiii-problemă

Întâlnire cu toamna