Iertaţi-mă că nu sunt japonez: Despre femeile nipone

Femeile dimineții… proaspete ca niște răni deschise. Se unduiesc fantomatic către serviciu, grăbindu-se pe tocuri, dezlânat și stângaci. Majoritatea femeilor japoneze nu știu să meargă pe tocuri, dar nici nu se lasă. Iar chestia asta nu le face absolut deloc mai puțin atrăgătoare, dimpotrivă, mie unul mi se pare că le dă un farmec aparte, să le vezi mergând așa ca fetițele care au încălțat pantofii cu toc ai mamei, cu un aer serios… Sunt adorabile.

de George Moise

Şi pentru că tot am ajuns aici, trebuie să spun care îmi par cele mai frumoase femei din Japonia. Ar putea fi paţachinele sofisticate cu coafurile cât un cuib de barză și ochelari de soare de pionier aviator. Ar putea fi fetele de liceu, cu uniformele mult prea scurte pentru vârsta mea, cu ochii de căprioară care a simțit un miros străin… Femeile abia date-n pârg care ieri au împlinit 20 și habar n-au că 30 e după colț, și ele în pantaloni prea scurți și cizme prea lungi… Dar nu. Cele mai interesante femei din Japonia sunt mamele. Mamele tinere, evident. Au un ceva, un nu știu ce. Mi se întâmplă uneori întorc capul prin magazine, prin trenuri, pe după vreuna și după ce stau așa pierdut o vreme, observ într-un final că are atașat cel puțin un drac de copil, de maxim doi trei ani, de mână, în căruț, în tricicletă. Am crezut că sunt bone, dar nu, sunt mame care arată mai bine ca bonele.

Experiența asta cu nașterea le transformă, e clar, le aprinde o scânteie în ochi, le desăvârșește, le șlefuiește. Da, mă miră. Vin dintr-o lume în care femeia, după primul copil, își lasă toate formele în voia celor trei dimensiuni. De parcă până atunci corpul ei, care s-a abținut să se arate cu adevărat, dobândește în sfârșit noi și noi grade de libertate ca o acuarelă pictată pe sugativă… În lumea din care vin, mai e și clișeul ăsta: ce vrei dragă, a născut… las-o-n pace să se puhăvească, să se lăbărțeze… e normal… Știți unde am mai văzut mămici sexy? În Argentina. Mămicile ca mămicile, dar să fi văzut gravidele… (Acum cei care nu mă cunosc o să zică: ăsta e bolnav, iar cei care mă cunosc, o să zică: da, nu s-a schimbat, tot bolnav a rămas…) Uscate băț, îmbrăcate sexos, îngrijite și bine dispuse, ai fi zis că sunt studente la IEFS care și-au băgat mingea de baschet pe sub tricou să vadă cum le stă gravide. Încă ceva și închid paralela asta între Japonia și Argentina („ca nu mai termină ăsta odată cu America lui latină…”). Până să ajung aici am tot închinat ode și imnuri fripturii de vită din Argentina. Rectific: celebrei fripturi de vită din Argentina. și asta e clișeu, ca toți cei cărora le-am zis confirmau bălind docți… da, da… păi se știe… în Argentina… Cea mai bună carne… fragedă… da… (Încă o paranteză: până să ajung în Argentina, credeam că cea mai bună carne de vită din lume e talpa pe care o vând ăia pe post de friptură la restaurantul-bombă Mărgineni, de pe Fundeni.) Eram un copil naiv care nu știa ce vorbește. Dragi vaci argentiniene, v-am iubit, dar treceți pe lapte. Nu vreau să zic mai mult. Pentru cei care n-au ajuns până acum în Japonia, treceți în agendă la „De făcut” şi „De mâncat cu Moise o friptură de vită. Japoneză.”

Foto: Flickr

Acest fragment face parte din volumul Iertaţi-mă că nu sunt japonez al lui George Moise, aflat în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.

Iertaţi-mă că nu sunt japonez/ Nihon jin ja nakute, gomen nasai nu este un jurnal de călătorie, ci mai degrabă povestea unui fost călător, care își găsește în cele din urmă țărmul. Este povestea unei Japonii văzute prin ochii unui om care încearcă să se adapteze şi să-şi creeze un spaţiu pe care să-l poată numi „acasă”.

„Dacă aş fi un personaj, care e de fapt povestea mea? E spectaculoasă? Nu. E povestea simplă a unui om care încearcă să citească ziarul. Şi timp de un an, învaţă semne şi cuvinte. Îl despart o mie de semne neştiute de ziua în care va deschide un ziar şi va citi. Atâta tot. Nu e un erou.”

Think Outside the Box vă prezintă în această săptămână o serie fragmente din aventura niponă a lui George Moise.

Citiți și:

Iertaţi-mă că nu sunt japonez: Cum devine Japonia “acasă” pentru un român