Iertaţi-mă că nu sunt japonez: Copiii-problemă

1

Revin la elevi. În mare cam aceștia sunt, am lăsat la sfârșit un elev special, cu care am făcut slavă Domnului, o singură oră până acum. Când Iisus a zis: „Lăsaţi copiii să vină la mine”, sigur nu s-a gândit la băiețelul ăsta. Vi-l prezint pe Copilul-coșmar, întruchiparea răului, geniul malefic în vârstă de numai cinci ani, Takumi, pe lângă care dl. Goe pare Bambi păscând muşețel.

de George Moise

Nu e elevul meu, e al unei tipe din Noua Zeelandă, care încearcă să mi-l doneze, că deh, așa se întâmplă, noilor veniți li se plasează satanele. E un filmuleț cu Charlie Chaplin când e el fotograf și vine la studio o familie cu un copil care în loc să stea frumos la poză îi cară lui Charlot pumni în ochi, șuturi la gioale… Takumi al meu nu dă direct, el aruncă cu lucruri. În mine, evident. Când nu aruncă în mine, aruncă în cei patru pereți, din care trei sunt de sticlă. După ce a terminat ce era pe masă, sare de pe scaun pe mochetă unde și el, că și Karen, se tăvălește. În tot timpul asta eu aștept un răspuns. Revin cu întrebarea. Takumi mai aruncă cu un papuc, își încrucișează mâinile pe piept, se încruntă și urlă: „NO!”. Dau masa la o parte, zic să fac învățământ modern. La cinci ani, ce-aș putea să-l învăț? Nu înțeleg de ce îi aduc așa de cruzi… Cică copiii prind repede… Prind, dar după aia aruncă… Încerc să-l învăț culorile. Am că material didactic un coș cu fructe artificiale și unul cu mingii mici cât o portocală de diverse culori. Ce culoare e asta? Ia mingea, o dă de pereți, mâinile în sân: ”NO!” E roșie, îi zic, repetă: Roșie… „NO!” Altă minge în față… Pe ăsta chiar cum să-l altoiesc, pentru 2500 de yeni pe oră. Of, ce l-aș mai frăgezi, cu papucul ăla de l-a zvârlit mai devreme… După o oră l-ar lua mă-sa miel de la mine. Am auzit că i s-a comunicat doamnei mama lu´ Takumi despre cam cum învăța fiu-său engleza, cică ar fi durut-o undeva. Dacă o să mai am cursuri cu el, m-am decis: o oră îmi tai unghiile, mă uit pe pereți, mă scarpin și o să încerc să nu mă rănească ăla prea tare. Dacă la părinți nu le pasă de banii lor, de ce mi-ar păsa mie…

După o săptămână parcă, la început de lună, primesc primii bani de la școala de engleză. I-am primit în plic, urmând să-mi deschid alt cont, la filiala cu care lucrează școala. Nu asta e important, altceva vroiam să zic. Dragi ecologiști, simt ca voi, și eu vreau să salvez planeta (chiar dacă ea nu mai vrea să fie salvată), nu port blănuri, nu mai iau pungi de plastic de la supermarket și merg cu bicicleta, dar când văd că se exagerează, zâmbesc așa, amar… Pe plic scria: „Compania noastră luptă împotriva încălzirii globale, de aceea vă rog să restituiți plicul pentru refolosire.” După două săptămâni, la cinşpce ale lunii, l-am reprimit. Încep să mă atașez de el… aliatul meu în lupta cu dezastrul ecologic. Fii tare, plicule!

Foto: CNBC

Acest fragment face parte din volumul Iertaţi-mă că nu sunt japonez al lui George Moise, aflat în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.


Iertaţi-mă că nu sunt japonez/ Nihon jin ja nakute, gomen nasai
nu este un jurnal de călătorie, ci mai degrabă povestea unui fost călător, care își găsește în cele din urmă țărmul. Este povestea unei Japonii văzute prin ochii unui om care încearcă să se adapteze şi să-şi creeze un spaţiu pe care să-l poată numi „acasă”.

„Dacă aş fi un personaj, care e de fapt povestea mea? E spectaculoasă? Nu. E povestea simplă a unui om care încearcă să citească ziarul. Şi timp de un an, învaţă semne şi cuvinte. Îl despart o mie de semne neştiute de ziua în care va deschide un ziar şi va citi. Atâta tot. Nu e un erou.”

Think Outside the Box vă prezintă în această săptămână o serie fragmente din aventura niponă a lui George Moise.

 

Mai puteţi citi şi:

Cum devine Japonia “acasă” pentru un român

Despre femeile nipone

De la bordel, la Love Hotel


Un comentariu

  1. Pingback: Japonia, departe, aproape

Leave A Reply