Ideologie și dresaj (II)

0

Avem, așadar, după cum arătam în episodul trecut, nu doar un război feministele vs Cesar Milan (deși uneori ar putea părea așa), ci un război între școala naturalistă și cea moralistă. Ambele greșesc, consideră Brantes. Școala naturalistă spune: ”ceea ce este este bun și trebuie să fie” (what is, ought to be, ”the is/ought fallacy”, cum a fost consacrată după Hume), școala moralistă spune ”ceea ce este bun și ar trebui să fie, este” (what ought to be, is, E. C. Moore, ”the moralistic fallacy” – obișnuim să numim asta, în termeni mai uzitați, wishful thinking).


Abia așa se poate ajunge de la ”nu ar trebui să ne dominăm cățeii” la ”cîinii nu se domină între ei, deci nu ar trebui să ne dominăm cățeii”.

Am vorbit până acum despre dominare (care, repet, nu este niciodată agresiune, este, dimpotrivă, arma folosită pentru a rezolva un conflict fără agresivitate), să vorbim în continuare despre ceva ce derivă strict din dominare: ierarhia. Răspunsul școlii moraliste la problemă este ușor de intuit: nu există ierarhie, nici la cîini, nici la lupi, dacă cumva, Doamne-ferește, se întîmplă să existe, ea apare doar în mediile închise. Într-adevăr, pare să existe o relație directă între ierarhia dintr-un grup și libertatea de mișcare a grupului respectiv: cu cît haita de lupi, să zicem, acoperă un teritoriu mai mare și se mișcă mai în voie, ierarhia este, ca și teritoriul, mai flu. Invers, cu cît teritoriul este mai mic, grupul mai static etc., cu atît ierarhia este mai strictă. Nu obosesc să mă întreb cum le-o fi scăpat moraliștilor adevărul net că cîinii noștri nu străbat păduri întinse, ci, dimpotrivă, trăiesc exact în grupuri închise într-un teriotriu mic, adică, doar ce am spus, prielnic unei ierarhii mai hardcore.

”Chiar dacă lupii se mai domină, cîinii nu sunt lupi”, altă placă a moraliștilor. Da, cîinii nu sunt lupi, sunt doar așa de apropiați, încît comunică unii cu ceilalți în proporție de 99,999 la sută, adică se înțeleg mai ușor decît un ardelean mai hardcore, mai fan al limbii lui de acasă, s-ar înțelege cu un bucureștean (vorbim strict de dialecte). Foarte aproape de satul în care stau se află orășelul Merzig, unde Werner Freund a pus acum zeci de ani bazele unei rezervații de lupi din diferite colțuri ale lumi, de la cei arctici la timber wolf, lupi suedezi etc. (pe TOTB s-a scris despre asta aici și poate curînd vă voi povesti și eu ceva funny despre cum am ajuns să știu de rezrvația lui Freund). Cum lupii nu stau în cuști, dar au mult spațiu la dispoziție, o pădure întreagă, există posibilitatea să nu-i văd cînd mă duc pe acolo. De fapt, ar exista posibilitatea, dacă nu aș ști, să îmi iau cîinii cu mine cînd merg – ca fluturii atrași de lumina lămpii, capetele lupilor arctici, de pildă, încep să apară pe coama dealului, lupii canadieni ies și ei de sub buștean și vin toți la gard ca să vadă ce mai e cu Adon&Gudrun. De aici discuția e complicată și foarte subtilă, urechi lăsate și aduse în față, pași jucați pe loc, cozi drepte sau mîngîind spinarea. În orice caz, nici haitele de lupi și nici cîinii nu contenesc din a-și transmite mesaje.
Atît de diferiți sunt cîinii de lup, încît se pot reproduce.

În fine, ai putea înnebuni dacă ai încerca să demontezi tot ce emană (cu bune intenții, sunt convins)  dinspre școala moralistă. Ultimul lucru pe care l-am auzit, într-o prelegere în contra dresajului tradițional (cu prea multă muzică de vioară pe fundal pentru a fi totuși o prelegere serioasă), este că nu ar trebui să gîndim haitele de lupi ca o structură ierarhică, ci ca o familie… Da, nici nu trebuie să facem eforturi pentru a gîndi asta, din moment ce practic sunt o familie, numai că aș recomanda să nu gîndiți o familie în care tatăl face exerciții Lamaze alături de mamă și apoi își dau fiica la balet, pian, pictură etc., după care își arată suportul pentru orice stil de viață alternativ ar alege, ci mai degrabă o familie ca în Moromeții, cînd Nilă, Achim și Paraschiv iau cu japca lucrurile din lăzile de zestre ale surorilor și atunci Moromete sr. îi bate foarte puternic pe toți trei. Cred că prin zona asta ar fi reprezentarea mai reală.

Cam atît despre demontat propaganda. Problema școlii clickerului dulce nu este niciodată dresajul bazat pe clicker (deși clickerul prezintă dezavantaje clare, despre care vom vorbi), dar  entuziasmul ăsta mesianic, care îi face foarte enervanți pe propovăduitori. Și care ne face, iată să consumăm două rubrici, înainte de a vorbi despre metode. Dar nu ai cum să le ocolești prostiile cînd vezi un băiat foarte activ, ca Zak George (un tip care îmi amintește enorm de preacherul din ”There Will be Blood”) vorbind arogant despre ”science based training” (de parcă Lorenz s-ar fi jucat cu pietricele în noroi) sau despre modern training (de parcă metoda clickerului am fi descoperit-o ieri, și nu o știm de la elevii lui B.F. Skinner – care s-a născut în 1904, pentru numele lui Dumnezeu!).

Abia după ce dai tot bullshitul la o parte poți vorbi liniștit despre clicker based training vs traditional training și, cum se întîmplă cînd pe masa de lucru ai ideologie, propagandă, agendas, este mult bullshit de dat la o parte.
Pe data viitoare, cînd vom vedea de ce o zgardă electrică poate părea uneori mai apetisantă decît un clicker.

Acest text face parte din seria „Canapeaua lui Adon” semnată de scriitorul Ionuţ Chiva.

Mă numesc Ionuţ Chiva, sunt scriitor şi am fost copleşit (ca) dintotdeauna de o dragoste fascinată pentru cîini. Crescut în Bucureşti, fără rude la ţară şi nu cu cei mai inventivi părinţi, nu am avut un cîine al meu pînă după liceu – am avut însă, din fericire, acces la nenumăraţi maidanezi, din prima copilărie şi pînă cînd am părăsit România; strada mi-a oferit, de altfel, toţi cîinii pe care i-am avut (inclusiv pe cei doi care îmbătrînesc lîngă mine astăzi) şi pot spune cu o mîndrie prost ascunsă că nu am plătit niciodată pentru un cîine şi că nu l-am tratat în consecinţă.

Din aceeaşi serie puteţi citi:

Ideologie și dresaj I 

Greșeli fericite I

Greșeli fericite II

Factorul Beliaev I

Factorul Beliaev II


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger