Idei în carne și oase. Despre filozofie, viață și alte situații periculoase

2

Nu cu mult timp în urmă, mai marele Internelor a sărit în apărarea șefului său, mai marele miniștrilor „tehnocrați”. Ca să justifice alunecarea involuntară și succesivă a degetelor pe combinațiile de taste Ctrl-C și Ctrl-V,  în fișierul umil care întâmplător se pregătea să devină teza doctorală a șefului de cabinet de mai târziu, Ioan Rus a dat verdictul care ar fi trebuit să-i facă pe bieții academicieni din sfera științelor socio-umane să se gândească la o meserie serioasă.

de Liviu Alexandrescu

De la Platon și Aristotel încoace, a venit sentința domniei sale, toți cei care au scris doctorate au plagiat. Astfel, cercetări exhaustive și originale nu mai apar aproape deloc, iar plagiatul este un fapt banal și trivial, o stare de-a fi a naivilor incurabili ai căror neuroni se iau la trântă cu filozofia, politica, științele sociale șamd.

Dacă opinia publică autohtonă nu s-a arătat foarte impresionată de înțelepciunea cinică a domnului Rus, în Londra există cel puțin un academician care ar schița măcar un zâmbet timid. Jules Evans, de la Centrul pentru Istoria Emoțiilor al Universității Queen Mary, a scris o carte care pleacă exact de la premisa că o mare parte din ceea ce înțelegem astăzi despre noi, despre natura, gândurile și trăirile noastre se bazează pe idei care au respirat pentru prima dată aerul dialectic forte al agorei ateniene sau al Romei antice. Poate și mai îmbucurător pentru politicieni, „Philosophy for Life and Other Dangerous Situations” (Filozofie pentru Viață și Alte Situații Periculoase) este un soi de enciclopedie de self-help ce îl invită pe cititor la un adevărat banchet al înțelepciunii de acum două milenii, unde se pot gusta toate bunătățile și se pot băga în traistă cele mai folositoare și mai îndestulătoare pentru drumul deseori anevoios și plin de imprevizibil pe care fiecare dintre noi îl are de străbatut.

În a doua jumătate a anilor ’90, în perioada studenției sale la Oxford, după o perioadă agitată de experiențe narcotice și după ce își vede câțiva prieteni internați în spitale de boli nervoase, autorul începe să aibă atacuri de panică și să treacă prin stări depresive din ce în ce mai adânci și mai chinuitoare. Viața sa emoțională se înrăutățește de-a lungul timpului și este în cele din urmă diagnosticat cu anxietate socială și tulburare de stres posttraumatic. Din propriile sale cercetări, află că afecțiunile sale se pot trata prin terapia cognitiv comportamentală (Cognitive Behavioural Therapy sau CBT), o abordare concepută în anii ’50 de către Albert Ellis și Aaron Beck. Schema lor de tratament este fondată pe așa-zisul model „ABC” al emoțiilor: oamenii experimentează evenimente (A) pe care le intrepretează într-un anumit mod (B) și care provoacă un răspuns emoțional în concordanță cu intrepretarea sau „lectura” evenimentului respectiv (C). După cum sugeraseră și stoicii, oamenii își pot schimba sau educa astfel emoțiile schimbându-și înainte de toate gândurile, părerile și înțelesurile țesute de ei pe marginea evenimentelor trăite. Astfel, anxietatea și stările depresive, scrie Evans, ar fi putut veni din credințele toxice și din rutinele nesănătoase de gândire pe care și le însușise: „m-am distrus iremediabil” sau „toți cei din jur trebuie să mă valideze și dacă nu o fac, mă va lovi un adevărat dezastru”. Încurajat de grupul său de suport CBT și de practica repetată a unor astfel de exerciții de autointerogare, învață să înlocuiască ideile negative cu întrebări raționale: „de ce trebuie să mă valideze toți ceilalți?”, ”este ăsta un obiectiv realist?” sau „pot să mă accept și să mă plac pe mine însumi chiar dacă ceilalți nu mă plac?”. Constată apoi apariția unor emoții mai puțin nocive, modelate după noile credințe, și regăsirea unui echilibru emoțional pe care îl pierduse. Iar exercițiul autocritic care îl ajutase să scape de anxietate nu era nimic nou sub soare. Era ceea ce Socrate îl invitase pe fiecare dintre concitadinii săi să facă, zi de zi, pe cărările pietruite ale Atenei, în urmă cu mai bine de 2.000 de ani – să se îndoiască întotdeauna de propriile credințe.

 

 

 

„Filozofia socratică este foarte self-help. Îi arată omenirii ce poate face pentru ea însăși, după cum scria Montaigne. Ne arată cum să fim doctori pentru noi înșine, după cum spunea Cicero”, îmi scrie autorul într-un email. Din acest punct, proiectul său devine acela de a-i scoate pe filozofii antici de pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor și din bibliografiile academice (de unde doar câte-o acuzație de plagiat îi mai aduce-n lumina reflectoarelor, se pare) și de a-i coborî din nou în stradă, acolo unde și-au enunțat și, mult mai important, și-au trăit pentru prima oară ideile. Socrate a băut otrava care i-a fost întinsă pe nedrept ca să ilustreze credința sa într-o justiție dincolo de limitele orânduirii și judecății umane. Epictet, sclavul chinuit și schilodit de un stăpân crud, care și-a trăit aproape întreaga viață sărac, privat de libertate și de afecțiunea familiei, și-a îmbrățișat soarta și a devenit probabil cel mai cunoscut filozof stoic al antichității, după ce a înțeles că negarea și respingerea condițiilor externe și incontrolabile ale existenței lor îi distruge pe oameni. Diogene, anarhistul social prin excelență, trăia într-un butoi în centrul Atenei, neavând nimic al său în afara unei pelerine zdrențuite. Se hrănea din gunoaie și din resturile aruncate de trecătorii amuzați de spectacolul prezenței sale, pe care uneori chiar urina și cărora le arunca vorbe grele, pentru că potrivit crezului său libertatea și civilizația nu pot fi compatibile. Filozofi și filozofii în carne și oase, nu în hârtie și cerneală.

Poate că cea mai mare calitate a lucrării scrise de cercetătorul și jurnalistul londonez este însă că își continuă căutarea de povești și de personificări ale principiilor filozofice din Antichitate până în zilele noastre. Pe rând, pompieri, astronauți, gansteri și multe alte personaje insolite intervievate de Evans își fac apariția printre pagini pentru a povesti cum lecțiile de viață ale anticilor i-au ajutat să treacă mai ușor peste propriile traume sau să înțeleagă mai bine situațiile și trăirile pe care le-au experimentat. Printre poveștile care m-au impresionat, personal, ar fi cea a unei profesoare universitare care, diagnosticată cu o boală gravă și inspirată de epicurieni, a reușit să-și aline tristețea și, în ciuda perspectivelor sumbre, să înțeleagă că ancorarea în clipa prezentă și bucuria stoarsă din ea sunt suficiente pentru căutarea fericirii. Sau cea a unei fetițe de șapte ani care, abuzată sexual de un tată alcoolic, a fost ajutată de un terapeut să-și depășească trauma și sentimentele de vină insistând pe înțelegerea opoziției dintre lucrurile controlabile și cele incontrolabile din viața ei, potrivit vechiului principiu stoic. De la raționalismul dialogului socratic până la acceptarea stoică, de la plăcerile epicurienilor și contemplațiile mistice heraclitiene până la politica patriciană platonică și cumpătarea aristotelică, oameni smuși din realitatea zilelor noastre sunt invitați ca guest-speakeri la banchetul lui Evans, ca să explice ideile clasicilor.

Workshop-ul imaginar funcționează și pentru că autorul, în calitate de moderator, menține o distanță critică față de toți gânditorii cărora le cedează tribuna, rămânând fidel poate doar tradiției socratice, ea însăși o negare a dogmelor înghițite pe de-a întregul și pe nerăsuflate. „Am încercat să arăt punctele forte și slăbiciunile (pe care le văd eu) fiecărei filozofii. Am vrut să-i îndemn pe oameni să gândească”, afirmă autorul. Stoicismul, spre exemplu, este bun pentru că ne învață să acceptăm suferința, dar poate fi nociv prin inhibarea exagerată a dorinței de a schimba circumstanțele propriei existențe. Lecția este că, la sfârșitul zilei de curs, mai important decât lecțiile în sine rămâne numitorul lor comun, și anume apetitul pentru cunoaștere și pentru jocul argumentelor. Dacă ați avut vreodată profesori care v-au provocat mintea să zboare printre idei, dornică să soarbă toată cunoașterea lumii dintr-o singură înghițitură, fără să facă altceva decât să vă arunce întrebări peste întrebări, veți simți aceeași bucurie energizantă la masa anticilor prezidată de Evans. Ingredientul rațional al aprecierii calitative, al reflecției filozofice, argumentează el mai departe, este ceea ce lipsește și programelor contemporane de guvernare. Poate că guvernele lumii au început să măsoare bunăstarea cetățenilor lor, dar au uitat să-i întrebe pe aceștia ce înseamnă fericirea pentru fiecare dintre ei. În epoca fragmentării, fericirea oamenilor nu se poate releva prin regresie liniară, cuantificând orbește răspunsuri fără a adresa natura interogației în sine.

Cartea va fi publicată și în România, din câte am înțeles, și cred că ar servi ca o trambulină excelentă pentru o dezbatere despre o întreagă serie de tabuuri, de la ultrarigidul dogmatism ortodox până la modul în care ne raportăm la propriile aspirații și la dreptul nostru la împlinire, în acest colț de lume. Sau poate despre tranziția culturală de la un sistem care ținea dorințele și casele oamenilor în beznă la unul care îți bagă obligația de a alerga după fericire cu pumnul în gură, la fel de ușor cum îți strecoară apoi mâna în buzunar ca să extragă creditul cu care trebuie să o plătești. Mă întreb, de altfel, cum ar reacționa mulți dintre noi la ideea că pot căuta alinare și principii călăuzitoare în Etica Nicomahică a lui Aristotel sau în Meditațiile lui Marcus Aurelius, la fel de încrezători cum le caută în Biblie.

Cred că lucrarea autorului londonez tratează poate prea sumar școala terapiei cognitiv temperamentale și istoria dezvoltării ei, mai ales din perspectiva datoriei sale conceptuale față de stoici și de celelalte curente antice din care a preluat diverse elemente. Ca non-specialist în psihologie (și, mai departe, în filozofie antică), mi-ar fi plăcut cu siguranță să aflu mai multe despre mișcarea care a inspirat, până la urmă, și apariția cărții. Mi se pare, de asemenea, că autorul s-a grăbit un pic (poate și din considerente editoriale) să aștearnă în pagină viețile personajelor sale și că, din dorința de a acoperi cât mai mult teren, a condensat prea puternic materialul cules prin interviuri, sacrificând din complexitatea etnografică a exemplelor invocate. Trăgând linie, rămân însă cu impresia că s-a descurcat mai mult decât onorabil în a scrie o carte despre nașterea și conceptualizarea unui ideal care de multe ori, pentru mulți dintre noi, alunecă înșelător prin pânza definițiilor.

 

Jules Evans, Foto: Philosophyforlife.org

 

„Cred că merită să ne gândim în avans la viață și la posibilele provocări pe care putem să le întâlnim, înainte de a da nas în nas cu ele. Putem fi astfel un pic mai bine pregătiți. Fericirea e, într-adevăr, un mister. Poți să fii într-un tren, privind afară pe fereastră și, deodată, fără vreun motiv anume, să te simți plin de veselie. Cred, totuși, că putem să cautăm în mod voit și conștient acele lucruri care ne pot aduce sentimente de fericire și de apreciere de sine. Și ne putem proteja de obiceiurile care cel mai probabil ne vor altera starea de bine. Filozofia este un foarte bun paznic împotriva obiceiurilor mentale negative și, în acest sens, un bun protector al liniștii noastre sufletești”, mai spune Evans. Îl întreb, mai mult sau mai puțin în glumă, pe cine ar nominaliza dacă i s-ar da șansa de-a vedea doi dintre marii filozofii antici într-o dezbatere, în sufrageria sa, și dacă ar simți nevoia să intervină într-un anumit punct al disputei. „M-aș putea gândi la Platon și la Aristotel, dar cred că discuția lor m-ar depăși complet. Deci cred că o să-i numesc pe Platon și pe Diogene Cinicul. Ar fi, cred, o conversație amuzantă. Și da, aș interveni dacă lucrurile ar degenera în violență sau dacă Diogene ar încerca să-mi distrugă sufrageria”, îmi răspunde.

Deși tind să cred că Diogene ar putea avea o problemă și cu rafturile bibliotecilor universitare, filozofia academică și filozofia de stradă, punctează Evans în cartea sa, nu sunt rivale. Fără prima, a doua devine incoerentă, și fără a doua, prima devine irelevantă. Și nu sunt puțini cei care au ajuns la aceeași concluzie. Doi dintre cei mai populari intelectuali londonezi ai momentului, Tom Hodgkinson și Alain de Botton, au creat adevărate școli de filozofie (The Idler Academy și The School of Life) în inima orașului, unde oricine poate intra pentru a mânca, a bea, a lua parte la cursuri de filozofie și a se perfecționa în arta de a trăi, așa cum se întâmpla și în inima Atenei antice. Evans însuși este membru al Clubului Londonez de Filozofie și în prezent lucrează la o hartă a cluburilor filozofice și a cafenelelor socratice din întreaga lume. La cât de revigorant mi s-a părut banchetul dialectic dintre coperțile cărții sale, mi-ar plăcea să aflu că există astfel de spații și grupuri de dezbatere create de oameni obișnuiți și în București sau oriunde altundeva în România. Chiar dacă uneori mă încearcă ușoare porniri anarhiste, promit să încerc să nu devastez sufrageria sau cârciuma nimănui.

Liviu Alexandrescu este colaborator Think Outside the Box.

 


2 comentarii

  1. “…mi-ar plăcea să aflu că există astfel de spații și grupuri de dezbatere create de oameni obișnuiți și în București sau oriunde altundeva în România.”

    Da, exista astfel de spatii, de fapt, exista o Scoala de Filosofie numita Noua Acropola, avand filiale in 5 orase din tara si altele in toata lumea. Este organizata sub forma unei asociatii culturale, care isi desfasoara existenta in jurul cursurilor de filosofie si activitatilor conexe. Exista si prelegeri filosofice pentru public si tot soiul de evenimente. Este un spatiu de reflectare si de dezvoltare de sine… e un loc cu oameni care doresc intoarcerea la autenticitate, cu oameni mai capabili, fiindca nu oricine cauta astfel de experiente. Am luat contact cu aceasta Scoala acum doi ani, a devenit un punct central in existenta mea si o recomand cu caldura tuturor persoanelor care doresc sa traiasca mai profund, cu sens, celor care vor sa isi descopere adevarata natura, potentialul si celor care isi pun diverse intrebari despre viata.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger