ICR e pentru artiști, nu pentru Țară

18

În toată povestea cu ICR-ul, cea mai serioasă problemă, dacă nu cumva singura pentru care ar trebui să ne alarmăm , e redefinirea rolului instituției, a oricărei instituții culturale. Ce înseamnă promovarea imaginii României în lume, a identității naționale și a culturii românești? Aș vrea să aud de un singur lucru reprezentativ pentru România, pe care trebuie neapărat să-l cunoască și alții, de care depinde ceva important în viața noastră. Mă reprezintă Nadia Comăneci și gimnastica românească? Gimnastica e ceva ce facem noi foarte bine? Cîți dintre noi își pot ridica un picior pînă la frunte?


 

de Dan Sociu


Suntem noi așa niște sportivi? Se întîmplă vreodată ca un român plecat în străinătate să primească un plus de încredere datorită exemplului Nadiei Comăneci? Își bagă vreun investitor străin banii la noi convins de muzica lui Enescu sau de sculpturile lui Brâncuși? S-a întîmplat ceva deosebit în relațiile noastre cu exteriorul după ce a luat Herta Muller Premiul Nobel? Se va întîmpla altceva dacă îl va lua Norman Manea?

ICR e o mașinărie de PR pentru artiști și intelectuali individuali, nici mai mult, nici mai puțin. Acești artiști sunt poate influențați mult de cultura și școala românească, dar sunt în aceeași măsură un compozit de influențe și cauze. De multe ori, se formează, singuri sau în grup, împotriva influențelor românești. Așa a făcut Eminescu (romantismul înalt nu era la noi în mainstream-ul epocii), așa a făcut Camil Petrescu (citadinismul său era de împrumut), Cristi Puiu (linia deschisă de Pintilie în Reconstituirea, realismul în general, nu sunt tipice filmului românesc). Nu există esențe românești, nu în artă și în gîndire (de fapt, unde sunt?). Arta și gîndirea sunt universale, trans-naționale. Poți fi foarte local în materialul artistic pe care îl folosești, poți să scrii toată viața despre Rîmnicu Sărat și să fii universal, așa cum poți să stai toată viața în Rîmnicu Sărat și să nu sufli o vorbă despre locul ăla. Localismul e chiar de preferat, într-o oarecare măsură, pentru autenticitate dar asta e o altă discuție.

Ceea ce ar trebui să promoveze o instituție culturală sunt artiștii și intelectualii punct. Îi promovăm pe ai noștri pentru că plătesc taxe aici. Nu-l putem promova pe Phillip O Cheallaigh pentru că e irlandez deși își plătește taxele în București? E adevărat că P.O. scrie și despre România, dar dacă ar scrie  cronici marțiene, care ar fi diferența?

De ce am promova artiștii, de ce să avem o mașinărie de PR pentru ei? Pentru că pe la începutul istoriei noastre moderne am stabilit că e ceva important în asta. Nu a istoriei României – a istoriei. Ni s-a părut important, în cadrul marelui proiect iluminist, de pe urma cărora beneficiem toți acum, să preluăm de la Biserică această grijă, în primul rînd pentru a o curăța de obligații religioase. Au fost niște argumente atunci, cărora li s-au adăugat de-a lungul timpului altele, precum și foarte multe critici. Faptul că ele au existat și există e incontestabil, le învățăm la școală. De-aia avem școli de arte plastice și de aia predăm literatura. E un proiect mai mare decît noi, Patapievici sau Ponta, decît Președinția sau Senatul, decît România și imaginea ei în lume. E o rămășiță a idealismului nostru fundamental, a dorinței noastre de cunoaștere, a prețuirii frumosului, separată de rațiunile practice. Cînd vedem un talent, vrem să-l ajutăm să și-l cultive cît mai departe. Să-i oferim cîteva oportunități, să-l arătăm. Un om talentat e un om și lipsa sprijinului îl poate demoraliza ca pe oricare altul. Știu și argumentul anti-elitist – toată lumea ar trebui să aibă aceleași șanse. Dar e un argument care nu se aude cînd vine vorba de sport, de exemplu. Cînd e vorba de construirea unei Arene sau de întreținerea unei echipe de volei locală nu se mai discută despre utilitate și costuri. E vorba de plăcerea noastră ca oameni, nu ca români, să cultivăm talentele. Unul din 1000 000 își poate controla corpul atît de bine încît să ne dea impresia că realitatea se tulbură puțin și iese din banalul ei. Unul din 1000 000 poate face același lucru cu mintea lui, cu limbajul, cu sunetele și culorile.

ICR nu face ceva atît de spectaculos și nici Patapievici (care este, da, înregimentat politic, cum e și Mihăieș și poate ar fi trebuit să fie mai rezervați, să știe că implicare lor politică poate amenința proiectul la care lucrau). Sunt 10 milioane de euro pe an băgați în promovarea unor artiști. Dintre aceștia, 90% n-o să facă nimic special. Dar n-ai cum să știi așa ceva din start și nu există criterii precise de performanță artistică – poți să spui, cu posibilitatea erorii, cam cine depășește media. Poți să pariezi, ca pe cai.

Un prozator român, oricît de bun, nu e citit la noi de mai mult de 5000 de oameni, în cel mai fericit caz. Fără nici un sprijin, n-o să fie niciodată citit nicăieri. Dar dacă e foarte foarte bun? Nu contează. Filmele americane sunt făcute să fie văzute de cît mai mulți oameni. Dar a fost nevoie de impunerea lor pe piața europeană și mondială la pachet cu planul Marshall. Nu avem, cum am putea crede, creierul pregătit pentru Hollywood. Ne-a fost modelat așa, generații la rînd, pînă cînd acest stil, unul între atîtea altele, a devenit atît de familiar, că pe consumatorul exclusiv de astfel de filme orice altă viziune cinematografică îl neliniștește, îl enervează. Revenind la prozatorul nostru – lipsa unui public potențial îi mai taie cheful de scris. Cine crede că un artist produce fără să se gîndească la o recompensă trăiește pe altă lume. La fel cine crede că un artist nu trebuie să se zbată să ajungă la public (din cum îi știu eu, majoritatea artiștilor care se laudă că nu au beneficiat de nici un sprijin, crema cremelor underground-ului, au bani serioși de la părinți sau sunt hrăniți de neveste/ soți sau n-au făcut nimic memorabil – sau poate nimic din toate astea și atunci au admirația mea).

ICR-ul nu face decît să-i plătească un drum pînă undeva, să-i organizeze o lectură, o întîlnire cu un editor, să-i finanțeze o traducere. Așa au făcut cu Dan Lungu, pe care nu se înghesuiau românii să-l citească și nu pentru că nu era bun. Rolul instituției de cultură, adică a mașinăriei de PR susținute de stat, adică de noi toți, e să-i găsească lui Dan Lungu un public, ca să mai scrie, pentru că știe să scrie și nu e plină lumea de oameni care au capacitatea asta. Și i-au găsit un public consistent în Franța iar apoi, prin ricoșeu (aka – snobism), unul și în România. Și a continuat să scrie, nu pentru că n-avea din ce trăi, pentru că D.L. e profesor de sociologie la o universitate, ci pentru că avea pentru cine, dincolo de ceilalți scriitori, care îl cunoșteau și îl apreciau, dar asta nu ajunge să te înhami la scrierea unui roman, cînd mai ai și o familie și un job. În cîțiva ani sau decenii, D.L. ar putea să scrie un mare roman – sau nu. Poate o va face altcineva, cineva care a citit romanele lui D.L. și știe că de acolo se pornește (de la nivelul ăla, nu de la stilul sau subiectul sau abordarea aia). Ați văzut The Hurt Locker? E un film de acțiune și nu numai, excelent, făcut după tehnici evident influențate de școala lui Cristi Puiu. Un artist bun creează mai mult decît opera sa. La filmele lui Cristi Puiu nu se prea duc românii, se știe. Dar se duc unii români și se mai duc și unii americani, în primul rînd studenții, se duc și nemți și așa mai departe. Adunați dintr-o parte și din alta, se adună un public destul de consistent cît să-l determine pe acest regizor să mai facă un film bun (iar Cristi Puiu face mai mult de atît, e creator de paradigmă).

Reducerea rolului ICR, indiferent cine îl conduce, la promovarea Culturii și Imaginii României e o greșeală în sensul cel mai pragmatic. Un consumator de produse artistice nu-și va schimba părerea despre vecinul său român pentru că i-a plăcut ceva venit dinspre România. Nu ăsta e scopul. Scopul e să-i ajutăm – minimal, pînă la un punct, sunt împotriva clientelismului ICR și ca atare am refuzat constant în ultimii ani destule invitații și proiecte din partea acestei instituții, nu pe toate, dar cel puțin jumătate – pe artiști și intelectuali ca indivizi, fără să așteptăm de la ei să ne reprezinte țara sau să presteze după dorințele noastre. ICR e o scară pe care la un moment dat artistul o aruncă în urmă și-și vede de drumul lui. N-o să-i cerem unui doctor, nu, să rămînă în țară doar pentru că i-am plătit noi facultatea?! Am educat un doctor, nu un doctor român. Poate doctorul ăla o să se apuce de altceva și n-o să facă deloc medicină. Asta e, e un risc. Ne pare rău după bani? Suntem noi atît de scîrțari? I-a părut cuiva rău în anii ăia cînd se mînca pe rație că a primit Bacovia un Premiu de Stat? Dacă Eminescu ar fi scris poezii anti-românești, l-am mai fi apreciat ca poet? A scris poezii nihiliste deci anti-orice, deci și anti-românești.  Și Eminescu a fost sprijinit la vremea lui, ca mai toți marii artiști. Și numai utilitatea pentru țară n-ar trebui să fie un criteriu de susținere a artei – nici un fel de utilitate. E scîrboasă tendința contemporană de finanțare prioritară a proiectelor de artă comunitară, artă-care-face-bine, artă pentru/a minorităților, artă ci-vi-li-za-toa-re și așa mai departe.

Sunt, ca scriitor și beneficiar al sprijinului ICR, subiectiv în ceea ce spun. Și sunt conștient că ideea asta, a existenței unei instituții pentru un număr mic de indivizi, e arogantă și mă aștept să fiu oricînd contrazis de majoritatea plătitorilor de taxe (totuși, noi mai primim și bani europeni…). Poate doar mi se pare mie că talentele ar trebui protejate. Poate nu e deloc important să facem asta, poate ar trebui să băgăm cele 10 milioane de euro anuali ai ICR în altceva. Poate e mai realist așa, să se desființeze toate instituțiile care se ocupă cu promovarea artei dacă ajungem la concluzia că nu au nici un sens. Cine are talent, să lupte singur pentru el, OK. Poate e mai bine și pentru artă, să nu aibă nimic de a face cu Statul. Dar sub nici o formă să nu fie aceste instituții înlocuite cu aberații de propășire a valorilor neamului sau cu agenții de publicitate pentru brandul de țară. Aia chiar ar fi o cheltuială aiurea și o regresie.


18 comentarii

  1. Foarte frumos si echilibrat rationament, insa cred ca s-a produs pe undeva o mica incurcatura. Promovarea artistilor este in adevar un drept al lor, o datorie a societatii, fie si doar pentru a echilibra nitel (ne)sansele de a se fi nascut romani. Insa pentru asta avem (sau aveam, pentru ca atunci cand renegi ceva se cheama ca nu mai ai nevoie de acel ceva) Uniunile (USR, UAP, etc) nu? Reprezentarea si promovarea e in curtea lor nu a ICR, iar daca ne-am obisnuit ca ICR sa-si asume si menirea asta din diverse motive conjuncturale nu inseamna ca renuntam la logica. Iar logica ICR este promovarea unor valori deja stabilite, verificate, apreciate, practic e un fel de etapa a doua, in care luam tot ce s-a dovedit a fi de succes si il supra-promovam. Nu pot fi insa deacord cu substituirea ICR cu o agentie de voiaj sau o loterie care arunca cu bani fara a avea un rezultat garantat. Iar cand vorbesc de rezultat garantat nu ma refer la schimbarea imaginii Romaniei, ca la o pozitie mai buna in razboiul cultural la care faceai si tu aluzie cand mentionai cinemaografia americana. Insa partea de trial&error trebuie facuta de alte institutii, imi pare rau. Iar daca artistii refuza sa se asocieze si sa se reprezinte pentru a castiga suport din partea societatii e alegerea lor, nu poti inlocui asta cu un mecenat al unui despot luminat, al unui tatuca care stie el mai bine, de care nu e nimeni responsabil sau reprezentat. Problema e si in curtea artistilor romani, iar rezolvarea nu e perpetuarea depepndentei de organisme nereprezentative si neasociative care mai au si alta menire pe deasupra

    • Consiuliul de conducere al ICR este format din membrii ai uniunilor. Informati-va pe site, unde este si bugetul consolidat al institutiei.
      8. Gabriel Chifu, propus de Uniunea Scriitorilor din România;
      9. Aura Corbeanu, propusă de Uniunea Teatrală din România;
      10. Ana Maria Zahariade, propusă de Uniunea Arhitecţilor din România;
      11. Cristiana Russu, propusă de Uniunea Artiştilor Plastici din România;
      12. Constantin Pivniceru, propus de Uniunea Cineaştilor din România;
      13. Ulpiu Vlad, propus de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România;
      14. Grigore Arsene, propus de Asociaţia Editorilor din România.
      http://www.icr.ro/bucuresti/conducerea-icr/consiliul-de-conducere-al-icr.html

  2. Pingback: Printre plagiate şi icr-uri: Victor Ponta, HIDROELECTRICA! Cernea, sectanţii etc. « voxpublica | Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

  3. Mă întreb dacă există într-adevăr un lucru „pentru țară”. Mă întreb ce înseamnă acest „pentru țară”.

    Oricărui lucru îi putem găsi un cusur. Un ponei roz au ceva de felul ăsta. Că, e vorba de nu știu câți bani, așa o fi. Că nu toți sunt folosiți înțelept, o fi și asta. Dar de unde acest „pentru țară”? Se duc de o sută de ori mai mulți bani pe borduri. De ce simțim nevoia să dăm cu piatra în absolut orice? Am spus-o de mai multe ori: cred că ne lipsește teribil un simț al măsurii. Când suntem intelectuali nu ne mai ajunge nimeni la nas, când suntem cârcotași am fi în stare să ne decapităm mama, iar când vrem să fim de prost gust, facem un grătar în fața blocului. Aici nu e vorba, din punctul meu de vedere, de o persoana și de meritele care i se alocă sau nu, ci de o idee! Dar poate că greșesc.

  4. Arta rezultata dintr-o actiune cu scop ar face bine ori sa analizeze scopul ala ori sa nu existe. Eminescu putea sa dea foc la establishment si fara ICR. Poate o facea si mai bine.

  5. Nu subscriu. Cred sincer ca orice tara are nevoie de PR pentru valorile ei. Astazi nimic nu se vinde de la sine iar varianta propusa de dl Sociu (sa se vanda fiecare cum poate) este perdanta si te duce (lasa) in anonimat. Oricat ai fi de bun, nu te poti vinde daca nu stie lumea de tine. Ma rog… “lumea” care trebuie.

  6. Imi place mult articolul scris de dvs, desi cred ca imi dau seama acum de aceasta tendinta de globalizare la ce se refera. Imi place insa sa cred ca avem si o identitate nationala si una universala. Daca am putea undeva sa le impacam ar fi minunat. Este dificil drumul asta de tranzitie de la o identitate la alta pentru ca li se cere natiunilor sa sustina prin fondurile proprii. Trebuie ca tara asta sa plateasca pentru defaimarea si dizolvarea sa, pentru ca anumiti vizionari cred ca e bine cu un singur guvern modial, o singura cultura. Gresesc? O tara trebuie sa renunte la toate gandirile vechi, la toata literatura de valoare sau nu, si sa intre in marea comunitate culturala a planetei care este definita printr-o distrugere o oricarei valori de identitate. Strategia ICR face parte dintr-un plan comun tuturor institutiilor din Europa. Va rog sa nu ma intelegeti gresit dar arta este munca de gherila fara respect si merit castigat pe propriile forte ajungi sa iei suturi in fund mai devreme sau mai tarziu. Nu trebuie sa ai nici o datorie fata de societate pentru ca va simti cand nu-i sustii cauza de conservare. Nu-i poti cere nimanui bani fara sa nu-ti impuna niste conditii in orice tara ai fi. Cand eram in Erasmus acum cativa ani am vazut cum primaria din orasul respectiv incerca sa inchida o facultate de arta cu experienta deoarece contribuabilii nu vedeau importanta artei contemporane care dupa ce era expusa era aruncata la container. Nu le puteau valorifica, pune in patrimoniu etc! Lumea nu intra in galerie daca nu e din spiritul locului respectiv sau altuia, asa cum nu-ti vin turistii pentru ceva ce au si ei acasa, da peste tot! Trebuie sa reusim sa le impacam pe toate. Trebuie sa respectam tara asta si sa fim atenti si la nevoile de inovatie a oamenilor pana se termina procesul de globalizare! Altfel cum ii vei schimba, cu miciuni si invrajbeala?

  7. Da, Eminescu a scris și poezii nihiliste (de pildă, Demonism), dar a scris și „Doina”, a scris și „Scrisoarea a III-a” – și, dacă nu mă înșel, pe acestea din urmă le-a publicat în timpul vieții, în niciun caz Demonism sau alte poeme din corpus-ul de postume. Dar dacă le publica, ar fi fost prea șocante – chiar de la primele sale poezii apărute în Junimea, Maiorescu îi reproșa că e parcă prea modern… (Iar azi Eminescu e tratat ca un un simbol al clasicului(/clasicității), al vechiului…)
    Astăzi trăim în cu totul alte condiții, nici atunci nu erau puțini poeții (și atunci erau mulți veleitari), dar acum sunt mulți, și știm cu toții că apar nenumărate cărți în fiecare an, în timp ce sunt relativ puțini cititori. Iar multe dintre respectivele cărți nici nu se pot găsi cu ușurință în librării, sau dacă sunt, zac acolo timp de ani de zile, fiindcă, în multe cazuri, prețurile sunt prea mari comparativ cu valoarea lor. Un exemplu – aproape 20 de RON pentru, să zicem, un volum de poezii, fiecare de câteva rânduri, împrăștiate pe aproape 60 de pagini? Asta în condițiile în care nu este nimic de lux, ba chiar lipsește și CD-ul pe care editura îl obișnuia să îl includă pe vremuri… Într-adevăr, este necesar și PR-ul, dar nu numai.

    • Captain Planet on

      zeltil, cite rinduri de versuri/pagina ar trebui sa fie ca sa faca o carte de poezie 20 de lei? saracii aia care se chinuie si scriu haiku-uri, vai de mama lor, sa spui ceva misto in trei rinduri, sa faci aceasta mica demonstratie eleganta de gindire sintetica, sa zici o poveste intreaga despre sufletul omului numai in – Chiar si-n Kyoto/cind aud cucul cintind/Mi-e dor de Kyoto, ei cu cit ar trebui sa-si vinda o carte? 10 lei?

  8. HRP a sustinut o cauza politica in defavoarea alteia, prin articole in presa si apartitii tv. Prin asta a implicta si institutia pe care o conducea in politica. De aici se trag toate.

    • Nu e vorba de HRP ci de îngroparea ICR-urlui pe motiv de răfuială politică. HRP e doar o victimă colaterală. Normal că e omul preşedintelui, doar a fost numit de preşedinte şi normal că cel ce îl va succeda va fi omul pesedeilor care au băgat la propriu cultura în dubă.

    • Raspuns la ICR e pentru artisti, nu pentru Tara

      Dan Sociu pune degetul pe rana: este cel mai lucid text (pentru ca a vazut care e cu adevarat problema, respectiv cea a involutiei culturale propuse de noua ordonanta de urgenta ce redefineste rolul ICR ca organism de propasire a valorilor neamului), si printre cele mai pertinente, dintre cite au aparut, despre misiunea unei institutii de cultura care foloseste bani publici (talentul e criteriul universal de promovare, nu “romanitatea”.)Frumusetea este ca “romanitatea” iese in cistig atunci cand promovezi talentul…
      Punctual, pot sa nu fiu de acord cu el. De exemplu, spune Dan Sociu:
      “Un consumator de produse artistice nu-și va schimba părerea despre vecinul său român pentru că i-a plăcut ceva venit dinspre România.”
      Ba da, un consumator de produse artistice isi VA SCHIMBA parerea despre vecinul sau roman pentru ca i-a placut ceva venit dinspre Romania. O spun din experienta concreta, locuind in Franta. Respectivul produs artistic il va ajuta sa treaca dincolo de CLISEELE vehiculate despre respectivul vecin roman (sau italian, german, etc…)Arta este (si)o lupa umana, care mareste detalii pe care altfel nimeni n-are timp/vocatie/chef sa le desluseasca. (cum ar fi detaliul nationalitatii…)
      Cel mai mare serviciu adus romanilor care traiesc in afara tarii (si care s-ar afla , spune-se in pericol de a-si pierde identitatea romaneasca!) ar fi ca institutiile romanesti sa fie lasate /sa aiba competenta necesara pentru a promova doar arta, artisti, scriitori de TALENT si atit.
      ICR ajunsese la aceasta delestare, scuturindu-se,pe buna dreptate, in criteriile de selectie, de incrincenarea ideologic-nationalista.
      “Revolutia culturala” care se prefigureaza vrea sa o recupereze cu orice pret!
      Felicitari Dan Sociu, un text care ar putea sa figureze drept editorial in presa din Romania in tristele zile de in-volutie culturala pe care le traim.
      Cristina Hermeziu

      • Nu e vorba numai de prieteni, e vorba si sa facem ceva ce ne place, sa ne ingeeetlm singuri, pentru ca pana la urma nu o sa fie nimeni sa ia decizii in locul tau. Daca vezi un mar si iti place, nu-l mananci? La fel ar trebui sa fie si in viata, daca e ceva ce-ti place, faci. Daca marul e stricat, il arunci la gunoi, atunci intr-o relatie de ce sa stai sa-ti faci rau?

  9. Pingback: Ce inseamna ICR? « Fresh Facts, Attitudes and Positive Vibes for You

  10. Pingback: Cu ICR și cu întârziere « Surorile Marx

  11. Pingback: Occupy ICR | TOTB.ro - Think Outside the Box

Reply To Ionutz Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger