Iarna pe uliţă, episodul 2: sărbătorile se pun în cui. Urmează răsadniţele

3

 

Două săptămâni de sărbători, de la Crăciun la Bobotează, înseamnă, la ţară, multă linişte. Atât de linişte, încât auzeam cum ninge (în puţinele dăţi în care a nins). Zăpada a rezistat şi de Anul Nou, dar acum a venit primăvara, este prea cald ca focul să ardă cum trebuie în sobă, pământul e moale, azi-mâine dau ghioceii. În cele două săptămâni, obiceiurile s-au petrecut la fel ca de sute de ani: de la copiii cu colinde la preotul care vine să sfinţească gospodăria. Cu Boboteaza şi Sfântul Ion, sărbătorile de iarnă se pun în cui. Lumea începe să îşi facă răsadniţele.

Ce-mi place (printre altele) la sărbătorile de iarnă de la ţară este legătura lor (fizică şi simbolică) cu interiorul. Lucrurile se întâmplă în sau pe lângă casă, biserică, curte; şi atunci când se petrece ceva “în afară” (pe drum, spre exemplu), este raportat la interiorul creat de o familie sau de comunitate. Semnalizările exterioare, atât de comune urbanului, au ajuns şi pe aici: moşul gonflabil şi luminos agăţat la fereastră, ghirlande de luminiţe, beculeţe pe acoperiş, petardele de revelion. Dar (deocamdată) sunt doar manifestări complementare. Apoi, totul se întâmplă pe un fundal de încremenire, de parcă şi ceasurile ar sta locului. Zgomotele, când apar, marchează un moment ritualic, vin cu o semnificaţie: clopotele de la biserica din deal anunţă începutul şi sfârşitul slujbei, strigarea „Primiţi cu colinda?” anunţă colindătorii, sunetul săbiilor scoase şi băgate rapid în teacă, purtate de crai (vă spun imediat ce e cu obiceiul acesta) sau muzica săltăreaţă a dubaşilor vestesc seara de Crăciun.

Obiceiurile locului au calendarul lor: în dimineaţa de Crăciun, au venit copiii (care bat la uşă şi întreabă: „Primiţi cu colinda?”). Spre seară, au venit craii: şase adolescenţi îmbrăcaţi în costume păstrate cu grijă generaţii la rând, care joacă o piesă de teatru în care îi întruchipează pe cei trei crai de la Răsărit (care au călătorit „cu steaua”, ca să ajungă la locul naşterii lui Iisus) şi pe Irod, regele care a poruncit uciderea pruncilor. Pe la noi, obiceiul a primit numele „crai” sau „umblatul cu steaua”, în alte locuri este cunoscut ca „irozii”. Sunt mai multe zone în Transilvania unde obiceiul este păstrat (la Cimpa, judeţul Hunedoara, spre exemplu, costumele şi punerea în scenă duc şi mai mult obiceiul în zona evenimentului teatral). Craii se anunţă cu zăngănitul săbiilor care fac parte din recuzită şi cu întrebarea: „Primiţi cu steaua?”.

 

Craii (irozii) joacă sceneta la intrarea în casă, indiferent cât ar fi de frig. Cei trei din stânga, în verde, galben şi albastru, sunt cei trei crai de la Răsărit, Irod este în roşu, vestitorul cu steaua este în dreapta, cu alb şi “soldatul” este naratorul.

 

După crai, vin dubaşii (feciorii lui Crăciun): tinerii neînsuraţi din sat, însoţiţi de trei muzicanţi – cu taragot, acordeon şi dubă (tobă). Ei se anunţă cu muzică de joc, de pe drum, iar intrarea se face cu întrebarea: „Primiţi feciorii lui Crăciun?”. Flăcăii trebuie să cânte o colindă la cererea gazdelor, la fiecare casă, aşa că repertoriul le este destul de variat. Dacă gazda nu are preferinţe, atunci cântă ce vor ei. Odată colinda terminată, muzicanţii zic una de joc şi voie bună, iar feciorii joacă, pe rând, fetele tinere din casă (până le ameţesc, cum a fost cazul meu, că, recunosc, sunt ceva ani de când n-am mai dat pe la o nuntă sătească). În a treia zi de Crăciun, are loc jocul din sat – la căminul cultural, cu învârtite bihorene sau bănăţene, ţarine, hore ardeleneşti şi multe altele, că nu le mai ştiu numele. Un „upgrade” modern al obiceiurilor este noaptea de revelion, când acelaşi cămin cultural se transformă în loc de petrecere: cu ce a adus fiecare de acasă, nişte bani daţi pentru curent şi muzică, băutură şi sărăţele (60 de lei de familie participantă), aici a ieşit chef în toată regula.

De Anul Nou, copiii au umblat cu sorcova (cu capra nu se mai umblă pe aici). Iar ultimul zgomot ritualic al perioadei este sunetul clopoţelului care vesteşte preotul cu Boboteaza. De aici încolo, lumea satului se întoarce la grijile legate de munca pământului: curăţarea terenurilor de buruieni (dacă tot nu e zăpadă), pregătiri pentru arat, construirea răsadniţelor, pregătirea seminţelor. Fără forfotă, fără grabă. Dimineţile sunt în continuare încremenite, luna ianuarie este în întregime una de pregătire. Vorbim şi noi de făcut răsadniţa (eu cu mama), în timp ce fratele meu mai taie nişte lemne. Soba merge mai greu când e cald afară, în ultimele zile ni s-a stins focul de câteva ori. Un manual întreg despre ştiinţa focului dacă am avea şi tot degeaba: fiecare sobă are chichiţele ei. Ori le înveţi şi, mai mult, înveţi să le anticipezi, ori îţi moare focul sub nas. Până acum, scorul este egal (între sobă şi noi, adică de câteva ori ne-a murit focul şi tot de acelaşi număr de ori am reuşit să îl salvăm, în ciuda opoziţiei sobei).

 

Mic-dejun rustic, cu pâine prăjită pe sobă

 

Dincolo de lupta pentru întreţinerea focului, soba asta ne place pentru că pe ea facem pâine prăjită. Bate orice toaster, pe cuvânt. Felia nu se rumeneşte uniform, poate se şi arde puţin pe ici-colo, ne mai pârlim degetele când o întoarcem de pe o parte pe alta, dar mirosul cu care umple camera nu are comparaţie. O mâncăm unsă cu usturoi (neaoş, care chiar ustură) sau cu unt de casă topit direct pe ea şi, apoi, peltea de struguri (din struguri de la noi din vie). Mic-dejunul se completează cu lapte proaspăt. Şi dacă n-ar fi nimic altceva de mâncare, m-aş sătura numai cu aşa ceva în fiecare zi.

 

Desert cu lapte şi covrigi cu susan

 

Pentru că vorbesc, deja, de obiceiurile locului, tradiţii şi, în curând, de costuri ale vieţii, munci, avantaje şi dezavantaje, ar fi cazul să mă „localizez”: noua reşedinţă – sat Lunca Moţilor (Lunca, pe scurt), judeţul Hunedoara, în Ţara Zarandului. Google Maps îmi vede până şi casa (cea încadrată în dreptunghiul verde, în prima fotografie de mai jos, cu tot cu grădina). Intrarea în sat se face de pe drumul european E79, din direcţia Brad spre Arad. Comunitate: aproximativ 140 de case. Împrejurimi: Crişul Alb (la doi kilometri distanţă), munţii Caraci (fix în spatele satului), Găina, Biharea. A doua imagine Google este cu tot cu regiunea, ca să vă faceţi o idee despre zona unde îmi desfăşor experimentul „iarna pe uliţă”. (O iarnă destul de blândă, deocamdată, dar cărţile încă se joacă, să vedem ce vor aduce şi de acum încolo).


Noua mea reşedinţă de iarnă: casa bunicilor, încadrată în verde deschis

 

Împrejurimile experimentului “iarna pe uliţă”

 

Foto main: bunătăţi de sărbători, pregătite în casă

 

Puteţi citi şi:

Experimentul “iarna pe uliţă”


3 comentarii

  1. Pingback: Iarna pe uliţă, episodul 3: matematica întreţinerii - încălzirea | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Pingback: Downshifting. După 365 de zile. | TOTB.ro - Think Outside the Box

  3. Pingback: Alegerea viitorului, pentru copilul unui downshifter: şcoala în sistem sau educaţia acasă?

Leave A Reply