Iarna pe uliţă: doi pe faţă, doi pe dos

3

Mai demult, pe durata iernii, cât muncă la câmp nu prea este de făcut, iar treaba prin casă şi cea cu animalele urmează un orar destul de riguros, femeile satului făceau clacă la ţesut, la tors, la lucrat feţe de pernă, feţe de masă, plapume şi diverse alte lucruri de mână. Se adunau la casa uneia azi, la a alteia săptămâna viitoare, dădeau jos din pod războaiele de ţesut, le montau şi claca era pornită. În special se lucrau covoare (preşuri simple, uşoare sau covoare de sărbătoare şi musafiri), cuverturi de pat sau diverse obiecte ce ar fi urmat să intre într-o ladă de zestre. A-ţi cumpăra covor de la oraş era, pentru cele mai multe gospodării din rural, un lux pe care nu şi-l puteau permite. Aşa că femeile lăsau imaginaţia să îşi facă de cap şi scoteau, din mâinile lor, cele mai colorate, mai frumos modelate şi mai interesante ţesături. Ceea ce, acum, este privit ca obiect de artă, atunci era o necesitate a traiului zilnic într-o gospodărie normală, unde rolul femeii era să o facă atât de frumoasă, încât să i se ducă vestea în tot satul.

 

 

Lucrurile s-au schimbat. Războiul de ţesut al bunicii mele a rămas amintire – aici, în sat, nimeni nu mai ţese acum. Gospodăriile mai păstrează ce au lucrat, cândva, bunicile şi străbunicile, restul – se cumpără. În schimb, de tors lumea mai toarce şi din lână spălată, curăţată şi chiar vopsită se mai tricotează diverse obiecte – în special uzuale, de la ciorapi de lână la veste, pulovere, bluze sau fuste. Dacă mă uit pe uliţă, când vin copiii de la şcoală sau când trec fetele adolescente, văd geci de fâş sclipicioase, lucitoare, blugi strâmţi băgaţi în cizme cu fel de fel de blăniţe colorate, fulare mari şi grele (cumpărate din piaţă), mănuşi cu ţinte, poşete înzorzonate. Moda urbană a invadat, inevitabil, ruralul.

Nici n-ar trebui să mă surprindă, în acest context, mirarea mătuşii mele pe care am rugat-o să îmi arate cum se tricotează ciorapii pe patru ace. De parcă i-ar fi stat pe limbă să mă întrebe: „Da’ ce-ţi trebuie să ştii să faci ciorapi când îs de cumpărat cu duiumul acuma, gata făcuţi, de tot felul?”. Dar nu m-a întrebat. Aşa că, cu puţin ajutor, mi-am reamintit ce ştiam să fac atunci când eram mai mică (şi trecerea tradiţiei lucrului de mână de la bunică la nepoată era o obligaţie, în lumea satului): ciorapi trainici, cu călcâi, pe care să îi modelez după cum îmi pofteşte gustul – de la cei simpli de purtat în bocanci la cei „fashion” de purtat peste cizme, peste ciorapii lungi, la rochie ori peste blugi.

 

Ciorapi tricotaţi doi pe faţă, doi pe dos. În proces de finalizare 🙂

 

Doi pe faţă, doi pe dos, tricotatul nu este doar util (rezultatul fiind extrem de folositor, mai ales în cazul ciorapilor de lână), ci şi o metodă de relaxare (nu că ar fi mult stres pe-aici prin zonă, desigur, dar poate fi practicat oriunde, şi în mediul urban, unde chiar ar îndeplini cu succes o asemenea funcţie terapeutică). Plus, aş zice eu, bucuria lucrului realizat cu mâna ta, oricât ar fi el de mic. Pentru perfecţionare, vă spun din proprie experienţă că mai şi desfaci ce faci şi o iei de la capăt. Mai bine aşa, decât să deprinzi ceva greşit. Este drept că am pornit cu lucruri mici (mănuşi fără degete, ciorapi), dar sper să ard repede etapele (în fond, copilăria mea a fost marcată de momentele lucrului de mână cu bunica, ceva – ceva sigur s-a prins).

Până nu chiar aşa demult, tot ce intra în lada de zestre a unei tinere de la ţară era făcut de mână (şi de mâna ei, nu doar de a mamei sau a bunicii). Feţe de pernă, cearceafuri, feţe de plapumă, plapume, perne, pături, cămăşi (ii, în mod special), rochii, ştergare de masă ori decorative, pentru pereţi, preşuri pentru casă ori, la fel, decorative, feţe de masă, cuverturi de pat sau decorative, cuverturi pentru pereţi şi câte multe altele, toate se lucrau de mână – fie ţesute, fie cusute, fie brodate. Fata care nu avea măcar această minimă „dotă” era considerată săracă şi şansele ei de măritiş nu erau foarte mari (decât dacă o lua un băiat şi el sărac). Reguli de acest fel au funcţionat în rural şi pe vremea când bunicii mei erau tineri, până în perioada tinereţii părinţilor mei (adică până în anii 1970). În anumite aşezări, neocupate complet de modernitatea relaţiilor urbane, încă se mai păstrează şi acum astfel de lucruri –măritişul în funcţie de înţelegerea între familii, în funcţie de zestre, căsătoria aranjată după avere.

 

Lada de zestre (foto: Okazii.ro, ladă de zestre din anul 1889) era nelipsită din vechile gospodării rurale


Dar poveştile despre dragoste, căsnicie şi cum erau ele legate aici de pământ, ţesături, animale, case şi dependinţe, au rămas exact aşa, poveşti, în prezentul satului meu. Bătrânii şi părinţii încă se mai uită la „ce are pruncul ăla” care îi face curte vreunei fete. Fata şi „pruncul”, însă, visează că se vor lua şi se vor muta la oraş, în apartamentul lor cu apă caldă curentă, căldură la ţeavă şi, de acasă, de la părinţi, vor duce acolo tot ce se poate, inclusiv cartofii şi morcovii pentru iarnă, usturoiul şi carnea de porc, untura, făina de mălai şi ce-o mai fi de dat. Puţini sunt cei care vor să rămână aici, să ţină mai departe o gospodărie după regulile cu care au fost învăţaţi şi să nască aici copii, să îi dea aici la şcoală şi mai departe văd ei ce va fi. Mirajul oraşului persistă, puternic, dublat, acum, de mirajul străinătăţii, unde mulţi tineri (şi nu numai) de pe aici şi de prin satele din zonă au plecat ca să lucreze pe bani mai mulţi decât ar fi primit aici.

 

În aşteptarea ninsorii mieilor…

 

Iarna mea pe uliţă s-a cam topit. A fost cald în ultimele zile şi a mai rămas puţină zăpadă. Satul aşteaptă ninsoarea mieilor. Pământul e îngheţat noaptea, dar mocirlos ziua, de cum dă soarele pe el. Miroase a primăvară timidă, vorbim de mers după ghiocei. Facem lista cu seminţe care trebuie cumpărate sau pe care deja le avem. Lumea se pregăteşte de postul Paştilor. Nu îl ţin cu toţii, când vine vorba de mâncare, dar se respectă cu sfinţenie când vine vorba de activităţile fizice, de calendarul lucrărilor. Iar pentru că bucătăria crudă este, oricum, mai bună decât toate, încerc să vă fac poftă (ori măcar curiozitate) cu un mic dejun naturist prin excelenţă (poate fi considerat şi de post): o salată de crudităţi – ţelină, morcov, pătrunjel, păstârnac, cu mere, usturoi, ulei de măsline şi chimen. De gust, se poate completa cu nuci şi alune de pădure. Voi ce aţi mâncat dimineaţă?

 

Micul meu dejun 🙂

 

 

Foto 1: Zestre din Maramureş / FotoMaramureş.ro


3 comentarii

  1. Pingback: Sfârşit de iarnă pe uliţă: primăvară, deodată | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Pingback: Vremea recoltelor. Când roşiile au gust de roşii | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger