Ia Anei

“La Blouse Roumaine” a devenit celebră în întreaga lume. Motivele regăsite pe ia românească au ajuns să poposească pe veşminte create şi de cele mai mari case de modă. Au ajuns pe covorul roşu al festivalurilor de film, au ajuns în garderoba vedetelor, au ajuns motiv de sărbătoare – 24 iunie este Ziua Universală a Iei. Bunicile sau străbunicile noastre s-ar bucura, fără îndoială, să vadă străzile colorate de fete cu ii zâmbitoare, una mai frumoasă ca alta. Din sertarul cu poveşti am scos astăzi o mărturisire despre o ie a cărei vârstă se apropie, încet – încet, de 100 de ani şi care a fost purtată, până acum, de trei generaţii feminine. Bunica, mama şi nepoata. Bunica a închis demult ochii, mama a scris povestea, iar nepoata a făcut introducerea de mai sus. S-aveţi o zi frumoasă de Sânziene!

 

 

 

Ia Anei

Text de Letiţia Coza

 

Era sfârşitul anului şcolar. Ana terminase clasa a VII-a cu rezultate bune. Acum urma examenul de absolvire pentru promoţia 1931 – 1932. Probele erau atât scrise, cât şi orale. Cele orale se desfăşurau cu uşile deschise. Puteau să asiste învăţători, părinţi, profesori. Comisia era severă. Însuşi inspectorul punea întrebări elevilor.

Copiii erau emoţionaţi, unii se încurcau în vorbe, dar Ana a răspuns clar, corect. Exprimarea ei era impecabilă. Visul ei era să devină învăţătoare. Ana, fiica cea mică a unor ţărani din satul Lunca, îndrăgise şcoala, deşi era o fiinţă plăpândă şi bolile nu o ocoliseră. Dorea să urmeze Şcoala Normală din Arad.

Tatăl ei, Teodor, însă, nu era prea dornic să-i îndeplinească visul. Îşi iubea mezina, dar, cum o ştia bolnăvicioasă, i-a spus învăţătorului care insista să o trimită pe Ana la Arad: „Domnu’ învăţător, ca s-o ţin acolo la şcoală trebuie să vând o holdă şi, dacă se îmbolnăveşte pe-acolo şi moare, rămân şi fără Anicuţa mea, şi fără pământ”.

Aşa a rămas Ana în sat. În vara aceea, a urcat cu vitele la Sălişte. Două luni, atât a rămas acolo. La 14 ani, o fată harnică nu putea pierde atâta vreme. Ce a făcut Ana în cele două luni? A cusut două ii (una cu alb şi roşu, alta cu alb şi negru), pe cea mai fină pânză pe care mama ei, Lidia, i-o cumpărase din târg de la Brad.

 

Bunica Ana, purtând ia cusută de ea

 

Pe cea cusută cu roşu i-a dat-o în dar naşei ei. Cea cusută cu alb şi negru am moştenit-o eu. Am primit-o de la mama în 1966, când am intrat la Liceul „Avram Iancu” din Brad, promiţându-i că voi deveni profesoară. Am purtat-o cu drag în 1969, la centenarul liceului. Am purtat-o, apoi, în anii studenţiei, la Iaşi, cu ocazia serilor culturale pe care formaţia de muzică şi poezie „Liric Grup” (din care am făcut parte) le-a organizat în perioada 1972 – 1974.

 

Fiica Anei, Letiţia, cu ia moştenită de la ea

 

Anii au trecut şi peste Ana, şi peste ia ei. Mama Ana a plecat dintre noi în anul 2000. În 2001, am fost în Italia cu grupul de copii „Cuore”, la un festival numit „Arte nell’ Ambiente”. Ia mamei Ana ne-a însoţit şi acolo şi a fost foarte apreciată.

 

Nepoata, când era copil, într-o ie asemănătoare… cea a bunicii nu mai poate fi purtată, doar admirată

 

Acum, pânza iei s-a îngălbenit, în câteva locuri s-a rupt şi fiica mea nu o mai poate îmbrăca. O privim din când în când cu drag, gândindu-ne la mama Ana, la mâinile ei harnice, la truda ei de-o viaţă şi la visul pe care şi l-a împlinit, în cele din urmă, prin urmaşii ei.

 

Foto main: La Blouse Roumaine, pictură de Henri Matisse