Hrănește-ți aproapele nu ca pe un maidanez

Curtea casei unde locuiesc e împărțită de mai multe familii, printre care și una cu 11 copii. Înghesuită în trei camere întunecate, ascunse după un gard improvizat, de unde se aude mai tot timpul hărmălaie. N-ar fi un exercițiu de imaginație prea complicat să ne dăm seama că sunt cei mai săraci dintre toți și că, dezvoltându-și propriile strategii de supraviețuire, copiii – de la 6 luni, la 20 și ceva de ani – și-au găsit în vecini ba prieteni, ba dușmani.

de Andra Matzal

Nu mică mi-a fost mirarea să văd că cei din urmă sunt mult mai numeroși: ”Mai bine vă dădea la casa de copii, nemernici ce sunteți” e o replică urlată des, mai ales atunci când liniștea e ruptă de zgomotul petului transformat în minge de fotbal.

Am fost de curând la o conferință a lui Vintilă Mihăilescu, intitulată ”Despre oameni și câini”. Teza, pe cât de simplă și frustă, pe atât de vicios reperată la fiecare colț: dacă pentru câinii ”comunitari” există totuși inițiative care solidarizează foarte mulți oameni, celor mai mulți semeni fără adpost li se întoarce spatele. Ei sunt bolnavi, murdari, delincvenți și, mai presus de toate, scormonesc în cutiile negre ale fiecăruia dintre noi: prin cine știe ce întorsături, așa am putea ajunge și noi. Deși familia cu 11 copii – care, anticipând întrebările multora, nu aparține vreunui grup religios obscurs, sunt ortodocși mergători la biserică – are un adăpost, pisicile din curte au parte de un tratament de multe ori mai bun decât liota de copii.

Dacă istoria mamei în această microcomunitate e lungă și zgomotoasă, neputând-o reonstitui decât din poveștile fugitive ale vecinilor, cea a copiilor nu face decât să perpetueze stigmatul venit la pachet cu refuzul contracepției. ”Da’ ce, bă, tac’tu a fost slobod la pulă?”, îi întreabă amuzat un tip la vreo 20 de ani, cu destui bani cât să-și plătească o garsonieră frumușică, fără să țină cont că tatăl copiilor e mort de peste doi ai. ”Tati a intrat în spital și a murit,” zice una dintre cele mici pe un ton neutru, de parcă ar fi povestit un film, pentru ca după câteva zile să revină la fereastra mea plângând: ”Știi ce vreau? Ori să trăiesc singură, ori să mor acum, să mă duc la tati. Acolo sigur e liniște.” Numărul impresionant al copiilor nu e însă doar jucăria unor tineri puși pe caterincă, ci și a celor mai bătrâni care i-au văzut crescând, i-au fugărit, înjurat și, uneori, hrănit. ”Lasă că sun io la social, să vină să vă ducă la casa de copii, că așa vă trebuie, de nenorociți ce sunteți!”, îi alintă o doamnă aspră, pentru care reclamațiile și chematul poliției au devenit un mod de a-și alunga plictiseala.

Cu două dintre cele mai mici fiice m-am obișnuit deja la fereastră: Nu trece zi să nu aud ”Ai și tu o lămâie?”, ”Ai nițel săpun?”, ”M-a rugat mami să-i dai o ceapă”, iar lista poate continua până la generica întrebare ”Ai și tu ceva?”. Uneori sunt enervante, iar atunci le trimit acasă, de cele mai multe ori însă stăm la povești și schimburi, tablouri desenate pe cartoane luate din gunoi, contra fructe sau mâncare, ba chiar ajutor la lecții. Rugând-o pe una dintre ele să nu mai privească pe geam, ricoșează din gura ei cea mai sinceră declarație de intenție – ”Io mă uit la tine ca să știu ce să fac când o să fiu mare, ca să am și eu bănuți să iau varză verde de la piață. N-ai și tu o banană?”

În fond, despre asta e vorba, despre disponibilitatea noastră, a celor care, de bine, de rău, avem și putem, de a le acorda credit, de a-i scoate pe cei pe care ajungem să-i întâlnim, din gloata amorfă de copii săraci, ”cu probleme.” Degeaba semnăm petiții și dăm cu subsemnatul la cauze virale, dacă puși în fața unor copii ce supraviețuiesc din alocații, o pensie amărâtă și pomeni sporadice, le livrăm prejudecăți și ostilitate în loc de pâine. Chiar zilele trecute, după ce o vecină isterizată că vreo patru dintre ei tulburau orele de liniște duminicală, a amenințat că sună la poliție, corul nemulțumirilor a fost completat de un bărbat cu stare, în toată firea, care a izbucnit în cea mai onestă rafală de ură. ”’Ți-ai dracu’ de nenorociți, d-asta vă las să muriți dă foame, că sunteți obraznici. Abia aștept să vă văd că muriți de foame, nu vedeți o coajă dă la mine, ai dracu’ să fiți.” Și mai mare i-a fost furia când unul dintre copii, mai mărișor, care a gustat deja dintr-ale antreprenoriatului spălând parbrize la Universitate, i-a zis că n-au nevoie de mâncarea lui. Puștiul s-a deprins deja cu legile micilor jungle, iar după ce vine de la școală, își ia buretele și detergenul și se postează-n intersecție. Face destui bani cât să nu moară de foame – ”cel mai mult îmi dau femeile,” zice el, iar cel mai bun interval orar e dimineața -, ba chiar să-i mai și rămână câțiva pentru pariuri sportive. ”Frati-miu a câștigat așa cinci milioane,” spune băiatul, invocând mereu aura câștigului pe care și-a căpătat-o fratele descurcăreț, care muncește și el ”la sală”, iar din salariu își mai ajută mama sau le dă celor mici mărunți de pufuleți.

Deși sunt mulți și energici, mama le gătește ce și cum poate, iar azi, de ziua unei fetițe de nouă ani, i-a cumpărat o cutie de pate și o doză de Cola. Aceeași sărăbătorită a primit și invidia fraților când a fost în spital, motiv pentru care a meritat un hamburger de la McDonald’s. Sora ei care tocmai a intrat la grupa zero se linge tot timpul pe buze și spune că singurul ei gând e la mâncare. ”Azi noapte am visat c-a făcut mami ciorbă, dar a venit un om rău și-a dărâmat-o pe toată. Uf, ce foame mi-e, chiar dacă, uite, m-am obișnuit și cu fasolea,” mi-a zis într-o zi, când primisem în vizită un prieten. Seara, prietenul samaritean le-a adus o oală de ciorbă, la fel ca-n vis, în care n-au făcut valuri decât zbiaretele vecinei-zbir, isterizate de atâta amabilitate: ”Ăștia nu merită să mănânce și nici să crească! Și dacă vreți să le dați de mâncare, nu mai veniți p-aici, luați-i acasă cu totul!”. Din fericire, copiii s-au învățat cu ocările și toate jignirile trec repede pe lângă ei, mai ales când vin din partea celor mai în vârstă, pe care i-au clasat deja în familia personajelor negative. Când vine vorba de prieteni, așa cum ne numesc pe cei câțiva care nu-i ușuiesc cu prima ocazie, liantul principal este ”ceva bun”: mă trezesc într-o zi la geam cu una dintre fetițe, care ducea în brațe ditamai farfuria cu felii de pâine. M-a rugat să i le prăjesc, pentru că ei nu aveau butelie de o lună, iar mama voia să le facă lasagna. Rețeta este foarte simplă: Se pune un strat de pâine, unul de pateu, un strat de pâine, unul de pateu și ce rezultă este, după cum mi-a explicat mândră fetița, ”lasagna model Franța.”

Ostilitatea nu vine însă exclusiv din partea celor mai în vârstă și mai sensibili la haosul sonor, ci și din partea unor tineri proaspăt ieșiți din universitate, pentru care o familie cu 11 copii se poate traduce expeditiv în banc sau într-o critică la adresa statului social. ”Eu nu le dau nimic ăstora, pentru că ei și-așa trăiesc din taxele pe care le plătesc la stat,” explică unul dintre vecini, care în timp ce încercam să-i explic uneia dintre fetițe cum se rezolvă un exercițiu la română, m-a atenționat cu cinism: ”Nu-ți mai bate capul, she’ll be a crack whore anyway” (tot o parașută pe heroină va ajunge, n.r.). Încercând să-i deschid cutia cu compasiune, mă trezesc pusă pe gânduri de eticheta primită instantaneu – ”Ești o nazistă a hippioțismului”. Într-adevăr, e posibil ca discursurile despre normele iubirii de aproape să fi stârnit reacții alergice în rândul celor pentru care regulile evoluției sunt clare; supraviețuiesc doar cei mai puternici, mai apți, mai bogați.

Desen primit de la una dintre fetițe. Crucea mare a fost folosită ”să fie cu mai mult bine.”

În contrapartidă, biserica tot câștigă teren prin credincioșii care, pe lângă hrană, bomboane și colecte de haine, livrează celor nevoiași și poveștile cu Isus, diavolul și cele două reședințe colective eterne – raiul și paradisul. Cei mai mici dintre copii merg des la biserică, urmând modelul mamei, care primește de la congregație ajutor în diverse forme. ”Ghici unde mi-am făcut garaj de dulciuri?”, mă întreabă fericită una dintre fetițe. ”La biserică. Trebuie doar să stau să-l ascult pe popa cum zice Doamne miluiește și la final, oamenii îmi dă bani și multe dulciuri.” De aici, la împământenirea precoce a unor viziuni despre împărțirile metafizice ale lumii e doar un pas, astfel încât, când același copil mi-a spus că l-a întrebat pe Isus ”când se crapă pământul acolo jos”, n-am fost surprinsă decât de conjunctura în care a ajuns să-l interpeleze pe fiul lui Dumnezeu. ”Eu mai vorbesc din când în când cu Isus și să știi că orice copil de grădiniță știe că în 2012 e aspocalispa,” explică elocvent, continuând cu o cosmogonie pusă la punct cu bomboane bisericești, ore de religie și pildele unei mame sărace, pentru care mersul la biserică a suplinit intervenția serviciilor sociale.

Tot din frică de Dumnezeu, mama celor  11 copii, dintre care cei mari deja lucrează, iar doi au plecat deja la casele lor, i-a adus pe toți pe lume. ”Știți, domnișoară, am și eu multe păcate, dar un lucru zic că l-am făcut bine și n-am păcătuit: N-am făcut niciun avort în viața mea și nici nu i-am dat la casa de copii. I-am crescut cum am putut,” îmi spune plângând, după ce am ”conspirat” cu o doamnă învățătoare să vină, alături de copiii din clasa ei, încărcați cu pachete de donații. Profită de momentul de slăbiciune și îmi spune că, până să se mute în curte mai mulți tineri, a avut multe probleme cu vecinii, nemulțumiți de ”virusul” sărăciei inflitrat în seninul ecosistem. Mulți au încercat să-i ia casa și i-au trimis pe cap controale peste controale, însă până acum s-a ținut tare, chiar dacă n-are prea multă forță să se reprezinte.

Desigur, poveștile prinse cu coada ochiului din lumea ”familiei-problemă” sunt doar vârful aisbergului, dincolo de care se întind secvențe epopeice despre inegalități sociale, morale și discursuri despre înțelegere și atotinvocata toleranță.

Foto main: Flickr / moonjazz