“HIV mi-a schimbat viaţa, dar în bine”

4

HIV se răspândește într-un ritm periculos în țările din zona de sus a Mării Negre, depășind o cifră record de 100.000 de cazuri noi, scrie TheBlackSea.eu. Datele preliminare din 2014 indică o epidemie în creştere, focarele ei fiind Ucraina și Rusia. Țări precum Bulgaria, Armenia, Belarus şi Turcia au înregistrat și ele creșteri record în ultimul deceniu, în timp ce Georgia, Azerbaidjan, Moldova şi România şi-au menţinut în ultimii patru ani ratele record de infecţie de după prăbuşirea URSS. Mai jos puteţi citi povestea unei specialiste în comunicare din Bucureşti, care descrie beneficiile cu care a ales să rămână în urma infectării cu HIV în adolescenţă şi ne avertizează că virusul e mai aproape de noi decât am crede.

 

 

Text: Michael Bird (TheBlackSea.eu)

Ilustraţie: Andrei Cotruţ

Traducere din engleză: TOTB.ro

 

“Nu sunt o victimă”, spune Monica, din Bucureşti, “ci o persoană care a supravieţuit şi care poate avea o viaţă normală şi sănătoasă.” Inteligentă, încrezătoare în sine şi foarte fluentă în engleză, Monica, de 34 de ani, vorbeşte despre trecutul şi realizările ei. Îmbracă informaţia în anecdote amuzante şi profunde, căutând contactul vizual, o cale spre empatie. Pare că-şi etalează experienţa pentru un interviu de job ca specialist în comunicare. De fapt rememorează cum a trăit cu HIV şi cu medicaţia folosită împotriva lui timp de 14 ani.

“Aveam 19 ani”, spune ea. “Glandele din spatele gâtului îmi erau umflate. Părea că mi se ridicau de pe piele două coarne mici. Părinţii m-au dus la doctor, care mi-a spus ‘S-ar putea să ai boala sărutului’. Am făcut mai multe teste în spital. Specialiştii credeau că s-ar putea să am cancer limfatic. Apoi am aflat că sunt seropozitivă”.

“Nu ştiu cum am luat boala. Probabil prin sex. Când am avut 18 ani, a fost un an de experimente. Terminasem şcoala şi îmi luasem răgaz să mă pregătesc pentru examenele de admitere la facultate. Mergeam prin cluburi şi aveam aventuri de o noapte şi iubiţi cu care nu stăteam mai mult de trei luni. Nu ştiam nimic despre ei. Şi nici nu întrebam”.

“Nu mi-am imaginat niciodată că virusul HIV ar putea fi atât de aproape de mine. La acea vreme, ştiam de HIV doar din filme. Cine îmi dăduse boala? Nu puteam spune că era tipul ăla sau ăla. Aveam o bănuială, dar nu am vrut să aflu niciodată. Nu-mi explic de ce”.

“Când am aflat, am avut o reacţie pe care n-am putut să mi-o explic. Am râs. Eram OK cu toată treaba. E o nebunie”.

Îşi apleacă capul şi scapă un hohot de râs. “Cred că atunci îmi doream să mă îmbolnăvesc. Îmi amintesc puţine lucruri din acea perioadă – doar imagini cu mama şi cu tatăl meu, ne uitam împreună la comedii la televizor şi cineva a amintit de HIV şi am început să plâng. Nu-mi amintesc care era starea mea de spirit. Voiam doar să uit şi am uitat”.

“Ajungi să-ţi cunoşti prietenii”

“Prietenii mei au fost şocaţi, dar mi-au apreciat sinceritatea. Voiam să le transmit că virusul nu mă definea: eu nu sunt HIV. Sunt aceeaşi persoană de dinainte. Am aflat cine îmi era prieten şi cine nu. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat”.

La facultate, Monica a ales jurnalismul şi filosofia.

“Înainte învăţam pe de rost cuvintele din cărţile de filosofie şi nu înţelegeam ce înseamnă. După experienţa cu HIV-ul, mi-am dat seama că filosofia mi-ar putea fi de folos. M-a determinat să fac un pas în faţă. Îmi plăcea Descartes. Ideea dualităţii. Că există părţi bune şi părţi rele la o persoană – şi că nu poţi să le separi. Noi suntem întregul. Asta mi-a modelat atitudinea, gândirea şi convingerile”.

După facultate, Monica a lucrat într-o companie care importa materiale de construcţii în România, urcând de la postul de secretară la cel de director de resurse umane.

“Cât am lucrat acolo am avut probleme cu somnul. Medicamentele împotriva virusului, pe care le luam seara, îmi dădeau insomnie şi nu reuşeam să ajung niciodată la 9 dimineaţa la serviciu. Directorul nu putea să tolereze asta. În cele din urmă, am avut o neînţelegere legată de bani cu şeful meu. Eram ţinută pe un salariu prea mic, iar directorul executiv mi-a spus că dacă vreau mai mult, să-mi caut alt job. Înainte să plec, i-am spus: ‘Vreţi să ştiţi de ce nu am ajuns la timp la serviciu? Am HIV.’ S-a întins în fotoliu, cu gura căscată, şi a spus: ‘Serios? De asta întârziai?’ L-am lăsat aşa. Nu-mi mai păsa”.

Monica şi-a găsit apoi un job de comunicare într-un proiect cu fonduri europene, în care se făcea training cu romi care mediau între comunităţile de romi şi autorităţi.

“Eram ignorantă. Aveam o atitudine discriminatoare la adresa romilor, adică presupuneam că cineva era un om rău dacă era rom sau îi spuneam cuiva ţigan. Am început să mă iau la rost. Era chiar ce credeam sau era ceva transmis de la prieteni sau părinţi? Nu-mi doream să fiu aşa. Dar a fost la fel ca atunci când am înţeles prejudecăţile oamenilor faţă de HIV”.

“Viaţa mea s-a schimbat complet şi am devenit specialist în comunicare, implementând campanii şi organizând evenimente. Vorbeam deschis cu toată lumea despre boala mea. Nu le venea să creadă. Dar reacţia lor era OK – nu ai tu ales asta, aşa că de ce ai fi tu de vină?”.

Monica s-a ocupat apoi de proiecte pentru Ministerul Educaţiei, a făcut traininguri şi a lucrat în companii internaţionale.

“A trebuit să-mi apăr demnitatea”

“În timpul unui job în ramura austriacă a unei firme de consultanţă, i-am spus şefei mele că sunt seropozitivă. L-a sunat pe medicul firmei, care i-a spus că asta nu-mi va afecta munca şi nu-i va afecta nici pe colegii mei, că pot să-mi fac treaba. Dar şefa mea tot voia să mă vadă plecată. Deşi nu a avut niciun motiv real, m-a concediat. Am dat-o în judecată. Mă concediase abuziv. Avocatul ei a încercat să găsească hibe în munca mea, un motiv pentru acea concediere. I-au sunat chiar şi pe foştii mei angajatori pentru a se interesa de munca mea. Totul a durat mai bine de patru luni. Dar nu s-a ajuns mai departe pentru că am ajuns la o înţelegere financiară”.

“Am avut puterea să trec prin toate astea şi să fac ceva pentru a-mi apăra demnitatea. Partea cea mai bună a acestei experienţe a fost că, după aceea, am început să lucrez în aceleaşi proiecte în care lucrasem pentru acea companie, doar că de data aceea în echipa beneficiarilor şi într-o poziţie de management”.

“Aşa e viaţa mea. Mi se întâmplă lucruri urâte pentru că sunt deschisă în privinţa bolii mele, dar recompensa e mult mai mare decât mi-aş putea închipui”.

“Unii iubiţi au acceptat mai greu, alţii nu”

“Nu a fost greu la capitolul iubiţi. Am fost deschisă tot timpul şi au ştiut de la început. Unora le-a fost mai greu să accepte, altora nu. Au fost nevoiţi să treacă printr-un întreg proces în care şi-au evaluat atitudinea faţă de stereotipuri versus noi informaţii despre virus. M-au acceptat. Am fost norocoasă. Acum sunt în mijlocul unui divorţ din cauza unor probleme de cuplu – pe care le poate avea oricine –, nu din cauza HIV”.

“Prezervativul s-a rupt cu unul dintre iubiţii mei şi am rămas însărcinată. Din cauza medicamentelor pe care le luam atunci, nu am putut duce sarcina până la capăt. Copilul a murit la două luni, iar medicul a fost nevoit să scoată fetusul. Riscam o infecţie şi am fost trimisă la o ginecologă dintr-o clinică privată. Dar nu a avut timp pentru mine decât după o săptămână. Apoi m-a făcut să aştept ore întregi la recepţie. După care mi-a spus că nu mă poate opera pentru că ‘Nu avem instrumente pentru oameni ca tine’”.

“‘Ce să fac acum?’, m-am întrebat. Trebuie să mă ajute cineva. Plătesc pentru asta. Am început să plâng. Am plecat acasă. Într-un final, am mers la Maternitatea Giuleşti din Bucureşti. Toate asistentele medicale ştiau că trebuie să vină o fată seropozitivă. Se uitau de după uşă şi-şi spuneau între ele ‘Da, da, ea e’. ‘De ce să fii aşa?’, m-am întrebat. Nu sunt şi eu un om nevoiaş?”.

Monica a început recent să ia alte medicamente, unele care îi permit să rămână însărcinată.

“Îmi doresc în continuare copii. Şansele ca bebeluşul să aibă HIV sunt aproape zero, atâta timp cât nu-l alăptez. Am medicaţia adecvată pentru a face copii – dar acum sunt în divorţ, aşa că va trebui să amân asta”.

“Nu am niciun regret”

Planul Monicăi este să se implice mai mult în educaţia pe marginea drogurilor, să le comunice clubber-ilor pericolele noilor substanţe produse din stimulenţi sintetici.

“De ce vreau să fac asta? Pentru că pe mine drogurile chiar m-au ajutat. Simţeam nevoia să vorbesc despre problemele mele. După ce am aflat că am HIV, am început să iau MDMA şi să fumez iarbă. Vorbeam deschis despre virus cu toată lumea care mă întreba de el. Voiam ca ei să ştie ce mi se întâmplase, să răspândesc cât mai multă informaţie despre virus şi să-i avertizez că e aproape de ei. Asta m-a ajutat să mă împac cu problema”.

“Drogurile pure au şi aspecte pozitive. Dar nu dacă le iei pentru totdeauna. Nu dacă le iei zilnic”.

Monica spune că virusul i-a permis să-şi educe prietenii şi colegii şi să le arate că se poate obţine o carieră satisfăcătoare în ciuda unei probleme ca a ei.

“Nu am niciun regret. Dacă nu mi s-ar fi întâmplat asta, nu aş fi fost omul care sunt acum. Aş fi făcut ceva ce nu mi-ar fi plăcut. Nu aş fi lucrat niciodată într-un ONG. Aş fi fost cu siguranţă mai ignorantă decât sunt acum. [Virusul] mi-a schimbat viaţa, dar în bine. Nu am fost o victimă”.

 

Acest articol a fost preluat de pe site-ul partener TheBlackSea.eu.

 

Puteţi citi şi:

Boala ca metaforă


4 comentarii

  1. Daca exista in realitate, oricum se poate numi fata asta numai “inteligenta si increzatoare in sine” nu!
    Toate experientele, una dupa alta arata o persoana, asa cum spune ea ignoranta, iresponsabila, superficiala. Daaa, e cel mai firesc lucru ca inainte de examenul la facultate sa iti “ragaz” :”a fost un an de experimente. Terminasem şcoala şi îmi luasem răgaz să mă pregătesc pentru examenele de admitere la facultate. Mergeam prin cluburi şi aveam aventuri de o noapte şi iubiţi cu care nu stăteam mai mult de trei luni. Nu ştiam nimic despre ei. Şi nici nu întrebam”
    No offense, dar DEJA aici e o problema cu persoana, problema care Nu are nicio legatura cu HIV. Ci cu inteligenta si stima de sine.
    Realmente mi-a facut rau sa citesc asa ceva, sa citesc ce reactii a avut la aflarea vestii si ce comportament a avut ani si ani de zile. Oare nu isi da seama ce vorbeste?!
    A gasit un job in comunicare?????ea care i-a comunicat sefului ca este HIV + doar cand a fost data afara, “l-am lasat asa, nu imi mai pasa”…Era oare mai fair sa ii spuna ca are probleme medicale, tratament care o fac sa intarzie? Nuuu, dar fata inteligenta si comunicativa stie mai bine….

    NU, refuz sa mai analizez acest articol. Dar, cineva ii zice la un moment dat “nu tu ai ales asta”. Ce nu se intelege nici in acest secol si cu toata informatia pe masa este ca atunci cand pierzi noptile schimband partenerii tot la 3 zile, BA DA, iti cam oferi sansa/ ALEGI SA TE EXPUI, sa faci sifilis, blenoragie, HIV etc. Sau s-a intimplat in secolul trecut sau undeva intr-un catun de munte unde nu a ajuns informatia legata de transmiterea bolilor sexuale?

    De altfel, tot ce spune e o aiureala. Legat de droguri, de HIV, de viata ei mai buna din cauza HIV caci altfel “as fi ajuns sa fac ceva ce nu imi place”????? Nu ma intereseaza unde lucreaza acuma si ce campanii duce, sa mearga si la un psihiatru, caci are probleme cu perceptiile, cu stima de sine, cu interpretarile, cu multe. Eu personal nu as simti nicio placere sa am o astfel de persoana in preajma – nu din cauza de HIV! sa fie clar acest aspect, STIU cum se transmite si nu ma tem – dar e o persoana iresponsabila, imatura, aroganta, sfidatoare, care nu respecta parerile celorlalti deloc. Din aceste motive.

    • Draga Andrei tu ai invatat ceva pana acum in cat timp ai trait? Tu crezi ca toata lumea gandeste ca tine? Sunt sigur ca nu de aia esti atat de preocupat sa comunici cu ce nu esti tu de acord. Esti mult prea preocupat sa te protejezi, sa-ti protejezi ideile. Nu poti intelege ca unii oameni au un alt drum in viata, drum care bineinteles ca vine si cu rele si cu bune. Prima problema ridicata de tine aici este aia cu aventurile de la 18 ani. Eu unul sunt convins ca am avut mai multe aventuri decat Monica la varsta aia. Crezi ca si eu sunt superficial? Sau la mine este de acceptat pentru ca sunt barbat? Dar la tine cum a fost? Tu ai avut la varsta aia multe aventuri sau putine? Sau deloc? Daca ar fi sa speculez as pune pariu ca pentru tine a fost mai greu in tinerete cu succesul la femei. Daca este asa nu trebuie sa te simti jignit. Fiecare cu norocul lui in viata. Dar faptul ca ii jignesti pe ceilalti ca au vrut sa experimenteze la 18 ani asta este urat si iti demonstreaza ignoranta.
      In afara de asta solutia ta cand este vorba de a comunica aceasta problema medicala este minciuna. Fiecare om este mai mult sau mai putin puternic. Monica a ales adevarul iar tu ai fi ales minciuna. Ghici cu care dintre voi as vrea sa fiu prieten? Sau ghici care este mai puternic dintre voi doi? Oricum concluzia este tot aia: Esti o mult prea stimata jigodie.

  2. Problema ta pare să fie că această femeie (nu o fata) experimentat în viața ei în anii ei adolescenta.

    N-ar fi prima persoana de a experimenta cu viață în anii ei adolescenta, ar fi ea?

    Puteti de asemenea sa se plâng că ea nu ia spus angajatorului său avea HIV – evident ați înțeles nimic despre ceea ce tocmai ați citit.

    Probabil ai citit titlul, sa înfuriat și a scris ceva la partea de jos a articolului.

  3. Eu cred ca doamna este dintre cei norocosi. Strigatul “tacut” al atator oameni care sufera de boli din cauza carora sunt marginalizati ajunge cu mare dificultate la urechile oamenilor de rand, chiar si ai celor decenti care ar putea sa sprijine sincer un om aflat in suferinta. Ma bucur mult ca dansa a reusit sa dea un sens suferintei si mai ales ca acum poate sa inteleaga mai bine suferinta altora si din cate am inteles sa o aline. Cat despre modul in care a contactat boala..oare daca era nascuta in ’89 ar fi castigat automat simpatia…? nu stiu ce sa zic, cred ca toti avem un trecut care ne serveste ca si lectie si….atat!

Leave A Reply