Hashima, metropola japoneză în ruine

0

La distanţă de o oră şi ceva pe mare faţă de portul Nagasaki, insula abandonată se fărâmiţează pe nesimţite. Pe vremuri, construcţia a fost folosită de Mitsubishi Motors pentru minerit şi, la un moment dat, a fost chiar cel mai dens populat loc din lume, înghesuind 13.000 de oameni pe fiecare kilometru pătrat al zonelor ei rezidenţiale. A fost funcţională din 1887 până în 1974, după care industria mineritului pentru cărbune, iar minele au fost închise definitiv. Rămasă fără joburi şi fără vreun alt motiv să rămână în acest coşmar urbanistic, aproape peste noapte aproape s-a mutat înapoi pe insulele mari întreaga populaţie, lăsând aproape totul în urmă, pradă ruinei.

de Alex Hoban

Multă vreme a fost ilegal să te apropii de Insula Cuirasat, aflată dincolo de orice tentativă de restaurare şi chiar periculoasă. Nici guvernul japonez nu a fost prea încântat să atragă atenţia asupra moştenirii greutăţilor prin care ţara a trecut pe parcursul revoluţiei industriale de după război. Dacă erai prins vizitând insula Hashima, pedeapsa era de 30 de zile în închisoare, urmate imediat de deportare. Între timp, insula a fost deschisă pentru turişti. Cei care vor să viziteze insula trebuie să ia legătura cu municipalitatea din Nagasaki, care, pentru câteva sute de yeni, le oferă posibilitatea de a face excursii ghidate pe insulă.

Ivindu-se în depărtare, unghiul pe care peretele artificial al insulei o face să semene cu o navă de război, ceea ce în mitologia japoneză i-a adus porecla “Gunkanjima”, Insula Cuirasat (Insula Bătăliei).

Pe măsură ce ne apropiam, discuţiile cu pescarul au înaintat puţin, dar doar după ce am pus piciorul efectiv pe pontonul de debarcare a fost de acord să ne lase vreo două ore să explorăm înainte de a se întoarce să ne ridice.

Pe alocuri, faţade întregi de clădiri se prăbuşiseră, dezvelind alveolele apartamentelor, în care se vedeau televizoare din anii ’70 căzute de pe mesele erodate. Nu prea puteai să-ţi imaginezi cum fusese viaţa în locul ăla, deşi lipsa completă a spaţiului deschis şi zidul ca de puşcărie al insulei mă fac să cred că nu putea fi decât claustrofobic, inconfortabil, ca şi cum ai locui într-un muşuroi de furnici.

Artefactele personale zac efectiv peste tot – pantofi vechi, sticle de şampon, ziare şi chiar posterele de pe pereţii camerelor adolescenţilor – astea erau cele mai vii indicii că odată acolo au locuit nişte oameni.

Am explorat clasele goale ale uriaşului liceu de pe insulă. Carcasele ruginite ale birourilor şi scaunele zăceau în faţa tablelor pe care se vedeau încă urmele de cretă ale ultimelor lecţii, care avuseseră loc în urmă cu 30 de ani.

Cam pe la etajul nouă al unui bloc, am intrat în una din camere pentru a admira peisajul de la fereastră. Pardoseala tradiţională împletită tatami de sub picioare mele, neatinsă de atâta timp, ceda cu un pârâit care răsuna în toată clădirea. Am căzut… cam un metru, dar a fost destul cât să mă sperii şi de atunci înainte am fost şi mai atenţi pe unde călcăm.

Cu o suprafaţă de numai 1.2 km pătraţi, insula este minusculă, dar nu realizezi prea bine asta când te învârţi printre blocurile care deformează perspectiva. Pentru a avea o imagine de ansamblu mai bună am scalat turnul central – destul de precar, pentru că vechile căi de acces nu mai puteau fi utilizate.

Acest articol a fost preluat de pe site-ul partener Vice România. Puteţi citi articolul integral aici.




 

 

 

 

 

Tags:



Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger